Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos al Mirelor Lichiei [6 decembrie 2016]
Iubiții mei[1],
astăzi e praznicul plin cu daruri, praznicul pe care îl așteaptă mult copiii cei credincioși și frumoși la suflet. Și lor, copiilor noștri, trebuie să le facem cele mai frumoase daruri, care, în primul rând, trebuie să fie duhovnicești. Pentru că a afla adevărul despre Sfinții lui Dumnezeu și despre întreaga teologie a Bisericii, așa, spuse pentru vârsta lor și pentru înțelegerea lor, e cel mai mare dar pe care li-l facem. Și după adevărul care mântuiește…putem să le dăruim și dulciuri și jucării și desene animate și acces la online. Dar dacă punem în ei, în mod zilnic, adevărul și frumusețea lui Dumnezeu, acestea vor ieși biruitoare în lupta cu păcatul. Pentru că binele lui Dumnezeu e mai puternic decât orice tentație păcătoasă.
Dar astăzi, înainte de predica propriu-zisă, mai am un calup de 5 răspunsuri catehetice. Și, după acesta, voi predica despre milostivire. Adică despre sufletul frumos al Sfântului Ierarh Nicolaos, care ne învață că milostenia este manifestarea concretă a iubirii față de oameni. Și despre ce frumusețe dumnezeiască coboară în noi milostivirea față de oameni și iertarea față de cei care ne greșesc.
Așadar, mai întâi, pasajul catehetic!
Prima întrebare: Putem să blestemăm pe cineva?
Nu! Și voi arăta și o dovadă patristică elocventă în acest sens. Într-o carte despre Sfinții Părinți ai Italiei, Sfântul Gregorius cel Mare, Papă al Romei, ne vorbește despre Sfântul Cuvios Florentius din Nursia[2]. Acesta a cerut de la Dumnezeu o mângâiere și Dumnezeu i-a trimis un urs. Și ursul i-a slujit Sfântului Florentius[3]. Căci ursul era cel care ducea oile la păscut[4]. Însă 4 Monahi au omorât ursul, iar el i-a blestemat[5], zicând: „Nădăjduiesc în Atotputernicul Dumnezeu ca în această viață, în fața ochilor tuturor, să-și primească pedeapsa pentru răutatea lor cei care au ucis ursul meu[,] care nu le făcea niciun rău”[6]. Și după blestemul Sfântului, cei 4 Monahi s-au umplut de lepră, le-au putrezit mădularele și au murit[7].
Însă „omul lui Dumnezeu, Florentius, s-a înfricoșat foarte tare de faptul petrecut și s-a temut pentru că a blestemat astfel frații. Tot restul vieții sale plângea pentru că fusese ascultat [de Dumnezeu] și striga că a fost crud, că a fost ucigaș în privința morții acestora. [Dar] noi credem că Atotputernicul Dumnezeu a făcut aceasta pentru acest motiv: ca nu cumva un om de o simplitate minunată [ca aceasta], oricât ar fi fost [de] mânios din pricina durerii, să nu mai îndrăznească să arunce lancea blestemului”[8]. După care Sfântul Gregorius ne amintește că Sfântul Pavlos a spus că cei care blestemă nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu [I Cor. 6, 10][9].
În BYZ, cuvântul la care cred că se referă Sfântul Gregorius este λοίδοροι [lidori], care se traduce prin defăimători. În VUL, corelativul său este maledici, care înseamnă vorbitori de rău.
A 2-a întrebare: Cum scăpăm de blesteme?
Iertarea blestemelor cu care noi ne-am blestemat sau alții ne-au blestemat pe noi o primim în Taina Sfintei Mărturisiri. Pentru că în Slujba Mărturisirii se spune: „sau cuvântul preotului a călcat, sau sub blestem preoțesc este, sau sub blestemul său a căzut, sau cu jurământ pe numele lui Dumnezeu s-a jurat și l-a călcat [pe el], Însuți ca un bun Stăpân, Care nu ții minte răul, binevoiește să se dezlege robul Tău acesta (numele celui care se spovedește) prin cuvânt, iertându-i lui și blestemul și jurământul după mare mila Ta”[10].
Și observăm aici că, pe de o parte, e vorba de blestemul preoțesc asupra noastră, deci de blestemul altora asupra noastră, dar, pe de altă parte, și de blestemul cu care noi ne-am blestemat înaintea altora. Iar dacă blestemul preoțesc asupra noastră ni se iartă când noi ne spovedim cu părere de rău și cu durere, este evident că toate celelalte blesteme la adresa noastră, îndreptățite sau nu, dacă ne spovedim cu pocăință, ni se iartă în Taina Sfintei Mărturisiri. După cum ni se iartă și blestemul necugetat cu care noi ne-am blestemat sau am fost forțați să ne blestemăm înaintea altora.
Așa că, dacă ne spovedim păcatele noastre și mărturisim cu durere motivul pentru care ne-am blestemat sau am fost blestemați, primim iertarea lui Dumnezeu în Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei.
A 3-a întrebare: Ce rugăciune trebuie să citim ca să scăpăm de farmece și de vrăji?
În cartea de Slujbe a Preotului, care se numește Molitfelnic, există trei Rânduieli, adică 3 Slujbe, pentru cei care sunt supărați de demoni, de farmece și de descântece. Și aceste rugăciuni nu se pot citi de către mireni, ci de către Preoți. Fapt pentru care trebuie chemați Preoții Bisericii acasă la dumneavoastră, ca să vă slujească aceste Slujbe împotriva supărărilor venite de la demoni.
Prima dintre ele se numește Rugăciune pentru casa ce este supărat de duhuri rele[11], și rugăciunea se rostește după ce se face sfințirea mică a apei și după ce e sfințită casa și sunt binecuvântați, cu apă sfințită, cei din casă.
În această dumnezeiască rugăciune a Bisericii, rostită către Domnul nostru Iisus Hristos, Îl rugăm pe El așa: „depărtează, izgonește și împrăștie toată lucrarea diavolească, toată năvălirea Satanei, toată bântuiala puterii celei potrivnice de la casa aceasta și de la cei ce locuiesc în ea”[12]. După care Îi cerem Lui: „Însuți, Stăpâne, păzește pe toți care sunt în casa aceasta de toată vătămarea și ispita, izbăvindu-i de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întâlnirea cu demonul de amiază”[13].
A doua rânduială liturgică, a doua Slujbă, se numește Rânduiala ce se face pentru cei ce sunt tulburați și supărați de duhuri necurate[14]. Și aceasta este o Utrenie pe scurt. Pentru că avem un canon de rugăciune, după care Preotul unge cu ulei din candelă pe cel bolnav și spune o rugăciune, după care îi citește Rugăciunile de exorcizare ale Sfântului Vasilios cel Mare. Pentru că aici e vorba despre o Slujbă pentru cei care sunt demonizați.
Și în rugăciunea de aici, care e una către Dumnezeu Tatăl, Îi cerem Lui: „tămăduiește și pe robul Tău acesta (numele celui bolnav) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins, și-l fă să vieze cu harul Hristosului Tău”[15].
Iar demonizarea e numită aici neputință sufletească și trupească, pentru că omul e afectat de demoni și la nivelul sufletului, dar și al trupului său. Iar „fă să vieze cu harul Hristosului Tău” înseamnă: Umple-l pe el de harul Tău și-l fă viu duhovnicește și sănătos!
A treia Slujbă se numește Rânduiala care se face la casa sau la locul ce sunt supărate de farmece sau de descântece[16].
Și aici ni se spune ce trebuie să facă credincioșii, care cer această slujbă, înainte de Slujba propriu-zisă: „cine va voi să i se citească [de către Preot], în casă, aceste rugăciuni, trebuie să postească în ziua aceea și să facă milostenie după cum îi va fi puterea, și cu râvnă să se roage lui Dumnezeu, dar mai întâi [de toate] să se mărturisească”[17]. Și această dumnezeiască rânduială liturgică se face într-o anume casă, după ce la Biserică am slujit Dumnezeiasca Liturghie[18].
Adică Preotul o slujește după ce slujește Dumnezeiasca Liturghie, iar credincioșii, care solicită Slujba, trebuie să postească, să facă milostenie, să se roage intens și să își spovedească păcatele. Adică, înainte de Slujba aceasta, trebuie să se facă Taina Sfintei Mărturisiri, pentru cei care au fost la Dumnezeiasca Liturghie, au postit, s-au rugat și au făcut milostenie.
Și Slujba aceasta, a treia, e formată din rugăciunile începătoare, din troparele de umilință, din psalmul 69 și două rugăciuni ale Preotului, după care, cu Sfântă Aghiasmă Mare, Preotul „stropește casa și locul casei pe dinafară”[19], după care rostește un tropar și face o rugăciune de final.
Prima rugăciune e către Domnul Iisus Hristos, în care Preotul Îi cere: „caută cu milostivire spre casa aceasta și spre robii Tăi (numele lor, ale celor care locuiesc în acea casă), și de supărările cele rele ale oamenilor celor vicleni, ale otrăvitorilor și descântătorilor, ale fermecătorilor sau fermecătoarelor și ale diavolilor celor vicleni, izbăvește pe acești bântuiți și înviforați, pentru că Ție toate Îți sunt cu putință”[20].
Pe când a doua rugăciune este un blestem la adresa demonilor, pe care Preotul îl rostește. Și Preotul îi blestemă pe demoni în numele Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru, și le poruncește acestea: „cu tărie [vă] poruncesc vouă, viclenelor duhuri, degrab[ă] să fugiți de la casa aceasta și de la cei ce locuiesc în ea și împrejurul ei, cu toate descântecele și otrăvurile și farmecele voastre; iar de acum niciodată să nu vă mai întoarceți la ea ca să o supărați și nicidecum să nu mai zăboviți, o blestemaților și lepădaților, ci să vă depărtați de aici cu toate facerile voastre de rău și să dați loc puterii lui Dumnezeu și nemăsuratei Lui milostiviri și harului Lui care zdrobește toate facerile voastre de rău”[21].
Așa că Biserica are rugăciuni pentru cei care sunt chinuiți de demoni sau sunt supărați în chip și fel de ei, pentru că se îngrijește de toate nevoile reale ale oamenilor. Iar cei credincioși trebuie să trăiască creștinește, să se spovedească și să se împărtășească în mod regulat, pentru că astfel se umplu de slava lui Dumnezeu.
A 4-a întrebare: Care sunt lucrurile pe care le putem da ca milostenie?
Orice lucru folositor oamenilor poate fi dat ca milostenie. Putem dărui bani, cărți, Sfinte Icoane, haine, mâncare, putem găzdui pe cineva în mod gratuit, putem dărui un drum, o excursie, un pelerinaj, ne putem ruga pentru oameni, pentru că și rugăciunea e milostenie, îi putem povățui ce să facă în viață, pentru că și povățuirea e milostenie. Putem munci în locul cuiva, putem face menajul cuiva care e bătrân și neputincios, putem vizita pe cineva la spital, la pușcărie sau pe patul de boală, acasă, și îl putem bucura cu diverse lucruri. Putem da lecții gratuite cuiva sau putem plăti lecții pentru cineva. Putem înfia pe cineva. Putem susține diverse proiecte benefice unei comunități. Pentru că banii și lucrurile și timpul nostru și darurile noastre duhovnicești, intelectuale și trupești le putem pune la îndemâna tuturor. Și tot ceea ce facem pentru alții și în favoarea lor, în mod gratuit și bucuros, se numește milostenie.
A 5-a întrebare: Are Biserica o perspectivă ecologică asupra mediului înconjurător?
Da! Are cea mai luminoasă și profundă perspectivă ecologică asupra întregii creații. Pentru că Dumnezeu e Cel care l-a pus pe om, care este făptura mâinilor Sale, în relație cu întreaga Sa creație. Căci atunci când i-a creat pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva, Dumnezeu i-a pus să umple pământul prin urmașii lor și să-l stăpânească pe el [Fac. 1, 28]. Iar atunci când stăpânești ceva, atunci ai și grijă de moștenirea ta. Iar în Viețile Sfinților, în persoanele Sfinților care aveau darul de a îmblânzi animalele sălbatice și de a trăi împreună cu ele, vedem cel mai bine ce înseamnă stăpânirea omului peste întreaga creație. Pentru că Dumnezeu l-a lăsat pe om să stăpânească duhovnicește peste întreaga creație. L-a lăsat să fie un părinte și un ocrotitor al creației și nu un dictator.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că Dumnezeu, pe Sfântul Adam, „l-a așezat domn și împărat al întregii creații văzute”[22] și „lumea toată a fost dăruită…lui Adam ca o singură țară și un singur ogor”[23].
Dar când omul a păcătuit și a fost izgonit din Rai, atunci întreaga creație „n-a mai vrut să se supună celui ce călcase porunca: soarele n-a mai voit să strălucească, luna n-a mai suportat să lumineze, astrele n-au mai putut fi văzute de el, izvoarele nu mai voiau să țâșnească, râurile nu mai voiau să curgă. Aerul voia să se contracte și să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui”[24].
Însă Dumnezeu a oprit pornirea tuturor făpturilor și le-a supus pe toate omului ca și mai înainte[25].
Și de aici înțelegem că întreaga creație nu suportă păcatele și patimile noastre. Dar că sfințenia din noi înșine sfințește toate din jurul nostru, iar plantele, insectele, păsările, animalele, pământul și cerul știu când cineva e om Sfânt. De aceea i se supun lui, pentru că văd în el slava lui Dumnezeu.
Așadar, întreaga creație dorește ce vrea și Biserica: transfigurarea prin slava lui Dumnezeu. Și din acest motiv noi, oamenii Bisericii, suntem atenți și responsabili față de întreaga creație. Iar faptul că ne îngrijim de păduri, de câmpii, de ape, de sănătatea aerului și a oamenilor, asta arată că noi gândim întreaga creație ca pe casa noastră, pe care Dumnezeu o va umple de slavă împreună cu noi.
Iar dacă Biserica se împotrivește atât poluării sufletești, cât și celei trupești, dacă ea se împotrivește atât păcatului, cât și poluării mediului înconjurător, atunci pledează pentru o ecologie holistică, totală, în care și omul și creația sunt văzute în harul lui Dumnezeu și care se îndreaptă spre transfigurarea dumnezeiască a întregii umanități și a întregii creații.
Și de acum începe predica milostivirii, pentru că Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul, era un om profund milostiv…Și pentru ca să înțelegem milostivirea lui, trebuie să resubliniez faptul că mila față de oameni se naște din dragostea curată și mare față de Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu ne poate învăța mila și iubirea față de oameni, atâta timp cât El S-a coborât din cer din cauza iubirii față de noi, fără însă ca să Se despartă vreodată de Tatăl și de Duhul Sfânt, cu Care El este unit din veci, datorită unității Lor de ființă.
Și ce ne spune iubirea prea mare a lui Dumnezeu față de noi? Că iubirea față de oameni nu ne separă pe noi de Dumnezeu, ci iubirea pentru Dumnezeu se revarsă și în iubirea pentru oameni. Și iubirea noastră pentru Dumnezeu naște iubirea noastră pentru oameni și iubirea noastră pentru oameni este întreținută continuu de iubirea noastră pentru Dumnezeu.
De aceea, când vedem că oamenii devin nemilostivi, reci, neîngăduitori, nesmeriți trebuie să știm că ei s-au răcit în primul rând de Dumnezeu. Acolo, în inima lor, ei nu mai sunt cu Dumnezeu, nu mai se încred în El, nu-L mai doresc pe El, nu se mai bucură întru El. Și din acest motiv nu mai au nici drag fără de oameni. Pentru că iubirea de Dumnezeu naște iubirea față de oameni.
Și poate că pentru mulți, noi, oamenii credincioși, părem „idealiști” când iubim. Când iubim oamenii pentru ceea ce sunt ei și pentru ceea ce pot să facă aceștia. Adică, atunci când iubim oamenii pentru virtualitățile pe care și le pot pune în act. Însă iubirea nu poate fi stârnită în om decât de o mare iubire, după cum candela nu se aprinde decât cu foc și, când vrei să aprinzi lumânarea de la ea, trebuie să o aprinzi de la focul candelei.
Tot la fel, focul dragostei noastre, s-a aprins din focul cel prea mare al dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Și dacă El nu ne-ar fi învățat că adevărata dragoste înseamnă ca Dumnezeu să moară pentru cei păcătoși, pentru ca ei să se umple de iubirea și de slava Lui, noi nu am fi avut nicio șansă de mântuire și de bucurie.
Însă El ne-a chemat pe noi la iubirea Lui pe când noi eram păcătoși și S-a dat și Se dă pe Sine continuu pentru noi. El ni Se dă nouă ca Mâncare și ca Băutură sfântă și ca cuvânt de viață făcător și ca slavă veșnică și ca întărire în ispite și necazuri. Și prin asta, El crede mereu în noi și fuge după noi și ne întărește pe noi și ne învață și ne educă și ne umple de frumusețe, pentru ca noi să iradiem și altora frumusețea Lui din noi.
Așa stând lucrurile, Sfântul Nicolaos este milostiv, pentru că s-a lăsat învățat de Dumnezeu mila și delicatețea Lui față de oameni.
Și atunci când a luat aur de trei ori și s-a dus și a scăpat de la curvie pe cele trei fete sărace, aruncându-le aurul în casă, fără să fie văzut cine este[26], Sfântul Nicolaos s-a gândit la ce ar putea să facă aceste tinere fete, dacă s-ar căsători și ar trăi creștinește. Adică le-a ajutat ca să trăiască frumos. Ca nu cumva nevoia banilor să le facă să aleagă o viață desfrânată.
Iar milostenia lui substanțială și care a schimbat viața celor trei tinere, ne arată că iubirea creștină, cea care crede în oameni, care le vrea binele cu adevărat, nu e „o idealitate”, ci e iubirea care schimbă oamenii în mod fundamental. Și oricând îi scoatem pe oameni de pe căile lor greșite și îi aducem la Dumnezeu, facem un act de mare iubire față de oameni. Pentru că le dăruim posibilitatea vieții curate cu Dumnezeu, cea care îl îndumnezeiește pe om.
Iar Sfântul Nicolaos, după ce a fost în pelerinaj la Ierusalim și s-a închinat la locurile sfinte de acolo[27], Domnul l-a chemat la slujirea episcopală, în mod extatic, într-o noapte[28]. Chemare în care Domnul i-a spus să Îi aducă holda Lui, pentru ca să se preamărească numele Său prin el[29].
Însă care e holda, adică lanul de grâu la care Domnul l-a chemat pe Sfântul Nicolaos? Holda sunt oamenii. Pentru că Domnul l-a chemat să se întoarcă către oameni[30] și să îi învețe pe oameni adevărul dumnezeiesc și viața curată cu Dumnezeu. Adică să aducă oamenii la Biserică și să îi învețe să se mântuiască.
Și pentru că în Mirele Lichiei Arhiepiscopul adormise de curând și Episcopii căutau pe cine să hirotonească, Domnul i-a descoperit unuia dintre Episcopi în mod extatic, adică prin vedenie, pe cine să aleagă Arhiepiscop al Mirelor Lichiei[31]. Și când au văzut smerenia și blândețea Sfântului Nicolaos, Episcopii l-au hirotonit imediat[32] Arhiepiscop al Mirelor Lichiei [Ἀρχιεπίσκοπος Μύρων τῆς Λυκίας][33].
Iar localitatea Mirele din vechime este acum localitatea Demre din Turcia[34]. Și se mai păstrează în Mirele, într-o Biserică, mormântul Sfântului Nicolaos, care arată astfel[35]:
Când a trăit Sfântul Nicolaos?
S-a născut pe 15 martie 270 în Patara[36] sau Arsinoi [Ἀρσινόη][37] și a adormit pe 4 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani, în Mirele[38], unde a fost Arhiepiscop. Și a fost unul dintre Sfinții Părinți participanți la Primul Sinod Ecumenic, cel din anul 325 d. Hr.[39].
Pentru că mulți cred că e doar o poveste pentru copii viața lui, pentru ca să facem din această zi o zi a cadourilor, și cred că Sfântul Nicolaos nu a fost o persoană istorică. Dar Sfântul Nicolaos [Νικόλαος] a trăit cu adevărat, nu e o ficțiune viața lui, iar numele său, care e unul grecesc, se tâlcuiește biruitor de popor.
Pentru că el nu a biruit popoarele cu armele, ci cu sfințenia lui. El i-a biruit prin milostivirea lui, prin blândețea și sfințenia vieții sale. Pentru că i-a făcut pe oameni să îl iubească și să îl cinstească foarte mult.
Căci, ne spune Viața sa românească, el „era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple și hrana pustnicească, pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi și aceea seara. Căci toată ziua se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau demnității sale, ascultând nevoile celor ce veneau la el, iar ușile casei lui erau deschise tuturor. Căci era bun către toți și apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiți și tuturor mare făcător de bine”[40].
Și tocmai pentru că era astfel, posteritatea l-a receptat ca pe un om bun și milostiv. Căci el a ajuns la bătrâneți bune făcând tuturor numai bine, a fost bolnav pentru puțin timp, și a adormit cu pace[41]. Dar Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir, dând sănătate celor bolnavi[42].
Căci El, Înaltpreasfințitul Nicolaos, cel bun în toată viața sa, se arată bun cu noi și după moarte. Pentru că sfințenia e un bine continuu, e un bine veșnic și cine își sfințește viața e o comoară vie și veșnică a Bisericii lui Dumnezeu.
Însă dacă ne întrebăm cum a ajuns Sfântul Nicolaos să fie o imagine a bunătății față de copii, eu cred că e urmarea raportării iubitoare față de el a înaintașilor noștri. Căci noi îl cunoaștem ca Sfântul Nicolae…și îi învățăm pe copii să aștepte, în dimineața zilei de 6 decembrie, darurile sale.
Și părinții credincioși primesc, în inima lor, de la Sfântul Nicolaos, multă iubire și atenție față de copii și darurile lor sunt din suflet. Iar copiii simt darurile ca pe o iubire de la Dumnezeu. Și așa trebuie să le simtă toată viața lor. Pentru că tot ceea ce noi avem e un dar de la Dumnezeu și lui Dumnezeu trebuie să Îi mulțumim pentru toate darurile Sale cele prea bogate față de noi.
Eu m-am bucurat întotdeauna de daruri, pentru că m-am bucurat de oamenii care mi-au făcut daruri. Am simțit darurile lor ca pe iubirea lor. Și darurile lor îmi amintesc de ei. Și de fiecare dată când le văd, mă rog pentru ei, mă înduioșez, lăcrimez…Pentru că ele, încă, sunt legătura mea cu ei…și nu simple obiecte, simple lucruri. Ele au rămas în viața mea, pentru că ei au rămas în mine. Și dacă ei au rămas în mine e semn că darurile lor au însemnat și înseamnă iubire față de mine.
Iar dacă fiecare dintre dumneavoastră ar sta și ar cugeta foarte serios la viața sa, ați descoperi cu toții că sunteți datori cu multă recunoștință față de multe persoane din viața dumneavoastră. Căci suntem recunoscători față de părinți, bunici, frați și surori, rude și vecini, față de medicii și asistentele care ne-au născut și au avut grijă de noi, față de educatorii, învățătorii, profesorii, colegii, prietenii noștri, față de Duhovnicii noștri, față de cei cărora le-am citit cărțile și de la care am învățat lucruri prețioase pentru noi.
Oricine ne-a învățat ceva bun și drept și frumos în viața asta e un învățător al nostru. Și dacă ne-am ruga pentru toți aceștia, care ne-au făcut măcar un bine în viața noastră, am învăța, deopotrivă, să ne rugăm și pentru cei care ne-au făcut rău în viața aceasta. Căci Domnul ne cere nu numai să ne rugăm și să le facem bine celor care ne fac rău, ci și să îi iubim pe ei [Mt. 5, 44]. Să îi iubim cu iubirea Lui, aceea care dorește ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4]. Pentru că toți trebuie să afle iubirea lui Dumnezeu și să se bucure de El.
Și acum 10 ani de zile înființam platforma ortodoxă de față, Teologie pentru azi, ca pe o bucurie față de toți și ca pe un dar al iubirii față de toți oamenii. O platformă care s-a dezvoltat în mod organic, zi de zi, pentru că a avut un fundament de nezdruncinat: teologia Bisericii.
Teologie care e mereu vie și mereu mântuitoare pentru oameni, dar care trebuie explicată mereu în termenii prezentului. Pentru că teologia Bisericii trebuie tradusă, explicată, aprofundată, detaliată, ca oamenii să o poată înțelege și să se schimbe datorită ei.
Însă pe măsură ce te scufunzi în teologia Bisericii, înțelegi că ea e calea către Dumnezeu, dar ea nu Îl înlocuie pe Dumnezeu. Pentru că scopul teologiei e să te ducă la Dumnezeu și, în relație cu El, tu să ajungi un intim al lui Dumnezeu, un rob credincios al Lui.
Pentru că și Sfântul Nicolaos și toți Sfinții nu vor să ne ducă la ei, ci vor să ne ducă la Dumnezeu. Dar viețile lor sunt tot atâtea mărturii despre calea Lui, adică despre ajungerea la El și despre trăirea împreună cu El.
Așadar, suntem împreună pe cale, iar eu nu vreau să vă duc la mine, ci la Dumnezeu. Eu doar m-am pus și mă pun la dispoziția dumneavoastră pentru ca să Îl găsiți pe El și să Îl iubiți pe El cu iubire veșnică. Și cunoscându-L pe El, mă iubiți și pe mine în iubirea Lui, cel care v-am dus la El, după cum și eu vă iubesc pentru că L-ați găsit pe El și Îl iubiți pe El, pe Dumnezeul nostru.
Pentru că El ne învață să îi iubim pe toți oamenii, pentru că toți pot și trebuie să se mântuiască. Și dacă le arătăm oamenilor încredere, iubire, adevăr, sinceritate, le dăm tuturor posibilitatea să se mântuiască.
Iar mântuirea oamenilor e bucuria și plata mea. Predicile, cărțile, articolele mele sunt îmbrățișarea cu care vă îmbrățișez pe toți de 10 ani de zile, iar schimbarea dumneavoastră, mai adâncă sau mai de suprafață, este bucuria mea. Pentru că omul se schimbă continuu, dar e important să se schimbe în bine.
Și vă rog să vedeți platforma Teologie pentru azi ca darul meu continuu pentru toți credincioșii români și pentru întreaga lume credincioasă sau nu. Căci darul naște bucurie, naște trezire duhovnicească, naște dăruire, naște convertire. Și cu toții avem nevoie de schimbare, de schimbare profundă, ontologică, mântuitoare.
Vă doresc tuturor multă pace, la mulți ani și să fim continuu și cu toții un dar frumos pentru lume! Amin.
[1] Începută în ziua de 2 decembrie 2016, zi de vineri, zi cu soare și terminată în ziua de 5 decembrie 2016, zi de luni, cu 6 grade la ora 13.00.
[2] Sfântul Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinților italieni (cărțile 1 și 3), trad. din lb. lat. de Elena Sima, ed. îngrijită, introd. și note de Florin Crîșmăreanu, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 133-134.
[3] Idem, p. 134. [4] Idem, p. 134-135. [5] Idem, p. 135-136. [6] Idem, p. 136. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 136-137.
[10] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 64-65. [11] Idem, p. 394-396. [12] Idem, p. 395. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 396-406. [15] Idem, p. 406. [16] Idem, p. 407-410. [17] Idem, p. 407. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 410. [20] Idem, p. 408. [21] Idem, p. 409.
[22] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice. Scrieri I, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., și studiu de Ierom. Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 112.
[23] Idem, p. 114. [24] Idem, p. 118-119. [25] Idem, p. 119.
[26] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 126-128.
[27] Idem, p. 128-129. [28] Idem, p. 130. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 130-131. [32] Idem, p. 131-132.
[33] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.
[34] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.
[35] Am preluat imaginea de aici: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Grab_Nikolaus.jpg.
[36] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.
[37] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Patara,_Lycia.
[38] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas. [39] Ibidem.
[40] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 133. Am diortosit textul acesta. [41] Idem, p. 143. [42] Ibidem.