Părintele Profesor Alexandru Stan: un suflet mare și avid de cunoaștere
Pr. Valentin Stoica a anunțat adormirea sa pe 20 noiembrie 2016, la ora 17. 26. Pe Facebook. Știrea a fost preluată de un extremist ortodox, care a scris un articol în ziua de 21 noiembrie 2016, în care și-a exprimat „bucuria” că a murit. Pe Basilica, mesajul de condoleanțe al Patriarhului a apărut pe 23 noiembrie 2016. Lucru curios, pentru că, de obicei, mesajele patriarhale apar înainte de îngroparea celui adormit și nu după îngroparea lui. Și din el aflăm că Părintele Profesor Alexandru Stan a adormit în ziua de 17 noiembrie 2016.
Adică prima știre despre moartea sa a apărut la 3 zile de la moartea sa, iar mesajul patriarhal a fost publicat la 6 zile de la moartea sa și la 3 zile după îngropare.
Pe saitul Facultății de Teologie Ortodoxă din București nu apare nicio mențiune despre moartea sa. De obicei, facultatea noastră își elogia profesorii defuncți, așa cum e și firesc să o facă.
Mai pe scurt, Părintele Profesor Alexandru Stan a fost înmormântat duminică, 20 noiembrie 2016, Slujba sa de prohodire s-a făcut în Biserica Sfântul Andrei Parva din București, după cum aflăm din articolul de pe Basilica…și Înmormântarea sa s-a făcut în tăcere, fără ca să fie o știre publică. Pentru că știrea a devenit publică pe Facebook, după ce a fost înmormântat.
Însă, la propriu, nu știu nici până azi…unde e înmormântat.
Dar acestea sunt datele post-factum. Ceea ce contează e omul. Omul și opera lui.
*
L-am cunoscut pe Părintele Profesor Alexandru Stan mai întâi prin scrisul său. Mă bucurasem să citesc traducerea sa eclesiologică din Sfântul Ciprianus al Cartaginei, în Studii Teologice nr. 3-4/ 1982. E vorba de Liber de unitate Ecclesiae. O carte care m-a inspirat mult la acea dată.
Apoi l-a înlocuit la catedra de Drept canonic pe Părintele Profesor Nicolae Dură, care plecase la Constanța. Și l-am cunoscut atunci în calitate de Profesor erudit, care, cu multă vioiciune și cu ironie fină, ne punea să răspundem la lucruri delicate și dificile din punct de vedere canonic.
Spre exemplu, la un examen, ne-a încurcat în chip și fel la gradele de rudenie, pentru că acestea sunt neapărate în viața preoțească. De ce? Pentru că, pe baza lor, știm dacă putem să cununăm sau nu un cuplu. Dacă cei doi sunt frați, veri primari, veri de-al doilea sau rude duhovnicești, din punct de vedere canonic nu îi putem cununa. Și el a insistat la examen pe această problematică, punându-ne să răspundem la tot felul de cazuri posibile.
Pentru că dorea ca noi să învățăm să gândim din punct de vedere canonic și nu să repetăm canoanele pe de rost. Adică să facem legături fine și profunde între dumnezeieștile canoane ale Bisericii, să le înțelegem în actualitatea de azi a Bisericii și nu să le aplicăm anistoric și după bunul plac.
Și avea dreptate! Pentru că dumnezeieștile canoane ale Bisericii sunt pline de teologie și de experiență duhovnicească și ele nu pot fi înțelese oricum, ci numai integrate în întreaga teologie și experiență a Bisericii.
Am terminat facultatea, nu ne-am mai întâlnit…dar am intrat o dată în Biserica sa, împreună cu soția mea, în mica Biserică Sfântul Ștefan de pe Calea Călărașilor…și când m-a văzut, m-a recunoscut și am stat de vorbă peste o jumătate de oră.
Și pentru că i-am spus că am intrat la doctorat și că și soția mea e la doctorat, ne-a vorbit despre munca sa de cercetare. Despre ce lucra atunci și dorea să publice. Însă din ce ne-a spus el atunci erau proiecte de ani de zile și nu de câteva luni. Și nu știu cât a realizat din ele. Dar la final ne-a spus că munca sa îi este cenzurată de un lucru: îl dor foarte mult picioarele, pentru că stă mult la masa de scris ca să scrie și să traducă.
Iar noi, care sufeream de aceeași boală a scrisului de cărți…i-am dat dreptate. Și atunci mi-am dat seama că Părintele Alexandru e omul studiului și al scrisului…și nu al vorbitului fără muncă de cercetare. Și asta l-a ridicat mult în ochii mei.
După prima întâlnire cu omul care studiază, am mai avut două întâlniri hotărâtoare cu dumnealui. Una la elogierea Prof. Remus, când am mâncat unul lângă altul la masă, iar alta, la o altă conferință, aproape de București, unde, la fel, am mâncat unul lângă altul. Și mi-a vorbit despre manuscrisele vechi românești pe care le studia și despre ce a mai publicat.
Nu știu însă unde și-a publicat ultimele cărți și în ce tiraj. Eu nu am dat de niciuna până acum. Mi se pare că mi-a spus (nu sunt sigur dacă așa e) că predă la Târgoviște și la Pitești. Poate le-a publicat acolo, în tiraje interne, mici.
Însă din detaliile pe care mi le-a dat mi-am dat seama că a făcut niște descoperiri aparte pe tărâmul istoriei teologice românești. Și am rămas frustrat că nu le pot citi, că nu pot să le am față în față, ca să văd despre ce e vorba.
Cum a rămas în inima mea? Ca un om viu, ca un căutător continuu de sensuri, de profunzimi. Un suflet mare într-un trup mic, un om cu viziune de ansamblu. Un om care nu se mulțumește cu răspunsuri simple, ci merge și caută la surse. Vorbea limba engleză ca un lord și avea o limbă română plină de miez. Și fiind un om sfătos, ți-ar fi vorbit ore în șir, dacă doreai să îl asculți. Dar dacă doreai să vorbești despre tine cu nesimțire, avea o ironie plină de sagacitate, care îți tăia macaroana…în aer. Mai înainte ca să îți dai seama.
Și pentru că se simțea ancorat în cunoaștere, păzit de ceea ce știa, de aceea era insuportabil pentru cei care doreau să polemizeze cu el. Pentru că nu suporta să îi dea lecții cineva, care era…ageamiu la nivel de înțelegere teologică.
Avea opinii personale puternice, cu unele nu eram și nu sunt de acord, dar mă binedispunea întotdeauna erudiția lui vie, pofta sa de viață, complexitatea problemelor pe care ți le punea în față.
Pentru că Profesorul Stan știa să te pună în încurcătură, dar Părintele Alexandru era milostiv cu tine, dacă vedea că ești sincer și cinstit și dorești să înțelegi anumite lucruri. Iar el sta cu tine de vorbă, pe limba ta, fiind unul dintre profesorii mei care știau să vorbească cu toate clasele sociale fără niciun complex. Pentru că fiind om de la țară și ajuns erudit în mod organic, de aceea știa să vorbească și cu sărac și cu bogat și cu erudit și cu neșcolit.
Pentru Biserica noastră, pentru școala de teologie românească și pentru mine, personal, adormirea sa e o mare pierdere. De ce? Pentru că omul acesta era un om liber care gândea liber. Era un erudit, un cercetător, un om de bine. Un om pentru oameni. Și poate că asta deranja la el: se gândea mult la oameni, dar, în același timp, spunea adevărurile în care el credea, cu prețul de a deranja pe toată lumea.
Eu îl port pe Părintele Alexandru, alături de toți profesorii și mentorii mei, în rugăciunea și în inima mea. Pentru că mă bucur să învăț de la oamenii erudiți, complecși, buni, iubitori ai Bisericii și ai neamului românesc.
Însă am regretul viu că nu am înregistrat o bună parte din experiența sa. Că nu am făcut interviuri cu el. Cum îmi pare rău că nu fac sau nu am posibilitatea să fac interviuri cu mulți dintre oamenii buni ai Bisericii noastre…și experiența lor se pierde.