Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 9 decembrie, 2016

Predică la Duminica a 28-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

cu două săptămâni înainte de Nașterea Domnului, când îl pomenim pe Sfântul Patriarh Avraam ca strămoș după trup al Domnului Hristos[2], Evanghelia zilei ne cheamă pe toți la cina cea mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Bisericii, care este preambulul celei dintru Împărăția Lui. Pentru că cine vine mereu și mănâncă din Cina cea mare a Domnului, adică din Trupul și Sângele Lui euharistice, acela are viață veșnică și Domnul îl va învia în ziua cea de apoi [In. 6, 54] la viața cea veșnică cu El. Și cine Îl mănâncă euharistic pe Domnul Cel răstignit și înviat, Cel plin de slava Lui, va trăi pentru El [In. 6, 57].

Căci Domnul a ținut cont, în toate cele ale Bisericii Sale, de nevoile noastre duble, sufletești și trupești. A ținut cont de faptul că noi suntem trup și suflet. Și El ni S-a dat nouă și ca cuvânt și ca înțeles, și ca icoană și ca profunzime a icoanei, cât și ca mâncare și băutură sfinte, în care noi ne unim cu El la modul esențial, fundamental, în lăuntrul nostru.

Pentru că și trupul și sufletul nostru trebuie să se sfințească, să se transfigureze. Și de aceea noi avem nevoie să venim la Biserică și să mâncăm hrană dublă, trupească și duhovnicească în același timp, pentru ca să avem viață întru noi.

Avem nevoie să ascultăm și să fim învățați cuvintele lui Dumnezeu și pe cele ale Sfinților Lui, pentru ca să simțim în cuvintele Lui puterea slavei Sale. Căci cuvintele Lui nu sunt simple vorbe, ci au un ocean de taină în spatele lor.

Tot la fel, ochii și mintea noastră au nevoie de cuvinte, după cum au nevoie și de imagini. Iar Sfintele Icoane sunt cuvinte pictate, sunt transpuneri ale Împărăției în imagini profunde, vii, duhovnicești, pentru ca noi să ne umplem de dorul după Dumnezeu și după a le urma Sfinților Lui. Căci ce fac cuvintele, fac și imaginile sfinte: ne coboară în taina lui Dumnezeu. Și noi nu putem să spunem nici că înțelegem cu totul cuvintele Lui, pentru că am fi niște ipocriți lamentabili, după cum nu putem să spunem nici că înțelegem cu totul transpunerile Sale iconice și ale Sfinților Lui, pentru că nu putem să facem asta.

Ci atât prin cuvinte, cât și prin imagini,  noi suntem conduși în cele de taină ale lui Dumnezeu, suntem conduși în Împărăția Lui, suntem puși la masă cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui, pentru ca să învățăm comuniunea și pacea, bucuria și veselia întreolaltă. Pentru că suntem, în același timp, în trup și suntem mărginiți la cât putem să mergem și să vedem, dar, prin suflet, suntem deschiși spre o experiență tot mai mare și mai copleșitoare, pentru că sufletul nu e mărginit de nimic din lumea aceasta, ci el poate să contemple toate în slava lui Dumnezeu.

Spațiul Bisericii, al Bisericii ca locaș de cult, în care noi ne strângem să Îi slujim Domnului, e limitat sub aspect văzut. Dar nevăzutul Bisericii e imens și el se deschide cu totul sufletului nostru, dacă ne deschidem cu totul Lui. Pentru că nevăzutul Bisericii e slava Lui, a Dumnezeului nostru treimic, și Sfinții și Îngerii Lui, care slujesc împreună cu noi. Nevăzutul Bisericii e Dumnezeu și toată Împărăția Lui. Și de aceea el e inimaginabil de mare pentru noi.

La fel, Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii, după aspectul ei văzut, încape în gura unui Potir. Noi Îl mâncăm pe El, Cel adevărat și Preasfânt, pe Dumnezeul nostru, în forma aceasta iconomică a împărtășirii. Pentru că numai astfel L-am putea înghiți pe Cel de necuprins. Dar cine Îl poate cuprinde pe Dumnezeul slavei, Cel peste toate și mai presus de toate, Care ține toate și e viața întregii făpturi? Cum ne-am fi împărtășit cu El, cu Stăpânul și Domnul nostru, dacă El nu ne-ar fi îngăduit, știind neputința și slăbiciunea noastră, să ne împărtășim cu El astfel, în formă redusă, concentrată?

Sfântul Ioannis Teologul, în finalul Evangheliei sale, ne spune că „sunt și multe altele câte a făcut Iisus, care, dacă aveau să fie scrise câte una [în parte], gândesc [că] nici lumea însăși [nu ar putea] să cuprindă cărțile care sunt scrise” [In. 21, 25, BYZ]. De unde înțelegem că Evangheliile sunt o infimă parte din ce a făcut și a spus Domnul fiind în trup, printre noi și cu noi, oamenii. Tot la fel, Scriptura însăși, în integralitatea ei – chiar dacă nouă, din cauza lenei, ni se pare mare, enormă – , e totuși o carte ca pentru noi, oamenii și nu reprezintă tot ce a făcut și face Dumnezeu cu oamenii.

Iar cărțile exegetice ale Sfinților Părinți la Scriptură ne spun, în cor, că Scriptura asta, deși atât de mică în comparație cu lucrarea lui Dumnezeu în lume, e atât de concentrată, cuprinde atât de multe taine, încât, după 2.000 de ani de exegeză patristică noi suntem de-abia la început cu înțelegerea ei. Că, oricât de mult am înțelege-o noi, ea rămâne o taină pentru noi și pentru Biserica Sa și pe care o cinstim ca atare. După cum cinstim ca atare toate Tainele și Slujbele Bisericii, în care El, Dumnezeul nostru treimic, lucrează pe toate cele ale Lui pentru mântuirea noastră.

Fiindcă taina, profunzimea, abisalitatea slujirii și a vieții Bisericii nu constă în cuvinte, imagini, slujbe, clădiri, ci în slava lui Dumnezeu care stă în spatele cuvintelor, imaginilor, slujbelor, clădirilor eclesiale.

Taina Bisericii e Dumnezeu Însuși și prezența Lui cu noi, aici și acum și pentru veci, fără de care nimic nu se face în Biserică și în lume.

Căci de aceea Biserica spune cu vârf și îndesat că nu există autonomie a omului și a lumii în ansamblul ei. Omul nu e creat de Dumnezeu ca să facă tot ce-i trece prin cap. El nu a fost creat de Dumnezeu pentru ca să fie iresponsabil, zurliu și despotic. Ci El a fost creat ca un stăpân cuviincios, duhovnicesc peste lume, pentru ca să păzească și să protejeze lumea, să o sfințească prin rugăciunea și munca lui.

Și vedem cu toții, că atunci când omul poluează apa, aerul, propria lui viață, când distruge relațiile dintre habitate, când se comportă samavolnic cu creația, nu câștigă decât moarte. Dar acolo unde el e în comuniune cu natura, unde o respectă și o ține în frumusețea ei adâncă, creația e o minune, e o frumusețe vie și un loc prielnic, bun, avantajos pentru om.

Însă viața Bisericii e cea care îl învață pe om să vadă cuvintele, să vadă iconic, să vadă doxologic viața și relația noastră cu Dumnezeu. Viața Bisericii îl învață pe om să caute mirosurile cuvioase, profunde, ale tămâii și ale mirului și să atingă Sfintele Moaște cu venerație, pentru că ele sunt carne transfigurată, carne mai presus de timp și de deșertăciune, pentru că s-a umplut de slava lui Dumnezeu.

V-ați pus vreodată întrebarea de ce Sfânta Masă, aceasta, a altarului, e îmbrăcată ca o femeie evlavioasă? De ce are ea atâtea fuste pe ea, adică atâtea veșminte? Și de ce noi le păstrăm curate și frumoase? Pentru că veșmintele Sfintei Mese ne spun că taina lui Dumnezeu e taină adâncă, că la ea se merge din înțelegere în înțelegere fără ca să o epuizăm vreodată, însă, în același timp, cunoașterea lui Dumnezeu e plină de frumusețe, de curăție, de bunătate. Și că noi, fiecare dintre noi, care suntem mădulare vii ale Bisericii, trebuie să devenim cu toții niște sfinte mese ale lui Dumnezeu, pe care El Se aduce jertfă. Pentru că trebuie să facem din sufletul nostru altarul de jertfă al lui Dumnezeu, dar, în același timp, și locașul unde El locuiește plin de slava Lui și ne inundă cu totul.

Și dacă devenim niște altare duhovnicești sau niște fecioare cuvioase în sufletele noastre, atunci ne temem de tot păcatul, de toată întinarea, de toată spurcăciunea, pentru că vrem să fim cu totul ai lui Dumnezeu și nu ai veacului care trece.

De ce n-avem noi timp să venim la Cina Domnului? Ce ne reține pe noi ca să facem acest drum sfânt? Și Domnul, în mod parabolic și realist în același timp, expune motivele noastre puerile. Falsele noastre motive pentru care nu avem timp de El.

Căci unii invocăm iubirea față de pământ, față de posesiunile pe care le avem, față de afacerile noastre, față de serviciile noastre (Lc. 14, 18), alții invocăm iubirea față de animale (Lc. 14, 19), iar alții iubirea față de oameni (Lc. 14, 20). Și serviciul, casa, familia, invocăm noi, ne stau în cale și nu avem timp ca să venim să ne împărtășim cu Domnul.

Însă toate aceste iubiri pretextate de noi nu exprimă adevăratul nostru motiv pentru care nu vrem să venim la Dumnezeu. Căci adevăratul motiv pentru care nu vrem să venim este că…nu Îl iubim! Nu Îl iubim și punct!…

Căci dacă L-am iubi, nimeni nu ne-ar putea sta împotrivă, fie că ar fi vorba de oameni, de demoni sau de vremuri. Am face cumva, i-am dibla pe toți, și tot am ajunge la El și ne-am împărtăși cu El. Lucru pe care îl vedem că l-au făcut Sfinții Lui în timpul persecuțiilor. Căci ei, cu toată prigoana, cu toată moartea evidentă de pe ulițe și străzi, cu toate opreliștile, ei trăiau ortodox, se rugau, făceau milostenie, se împărtășeau cu Domnul, deși știau că, în orice clipă, pot fi prinși și martirizați. Și aceasta, pentru că Domnul, pentru ei, era mai important decât viața lor. Domnul reprezenta totul pentru viața lor. Și de aceea ei nu considerau că își asumă vreun risc dacă trăiesc ortodox, ci riscau totul pentru El.

Așa că, la întrebarea „de ce oamenii nu vin la Biserică și, dacă vin, nu se împărtășesc cu Domnul foarte des”, răspunsul e unul singur: nu Îl iubesc pe El la modul înfocat, la modul sincer, la modul definitiv. Dacă L-ar iubi, atunci împărtășirea cu El, cea prin cuvânt, prin vedere iconică, prin milostenie și prin asceză, dar mai ales prin Dumnezeiasca Euharistie, ar fi toată împlinirea vieții lor. Căci ei l-ar iubi pe Domnul prin tot ceea ce fac, pentru că viața lor ar fi o căutare vie și o dorință de rămânere veșnică cu El.

Da, Cina cea mare a Bisericii e împărtășirea cu Domnul! Și ea e mare și foarte mare și cea mai mare cină posibilă pentru că e Cina lui Dumnezeu pentru noi. În care El Însuși e masa și băutura și săturarea noastră ființială.

Și noi putem face mese, banchete, nunți, pomeni. Putem face și facem. Dar noi dăruim acolo din ale Lui. Din ce primim de la Domnul. Pe când Cina Lui este El Însuși, pentru că El ni Se dă nouă ca mâncare și băutură sfinte, pentru ca să fim veșnic cu El.

Însă de ce insist mereu pe împărtășire și de Biserica insistă pe această temă? De ce trebuie să ne împărtășim des și nu o dată la Paști și altă dată la Crăciun? Pentru că Dumnezeiasca Euharistie e toată școala de evlavie și de viețuire ortodoxă a noastră. Fiind mereu pregătiți pentru a fi cu Domnul, pentru a ne împărtăși cu El, noi suntem plini de toată rugăciunea și evlavia, de toată delicatețea și înfrigurarea iubitoare. Pentru că știm că ne împărtășim cu Domnul Puterilor și nu cu altcineva. Și de aceea viața noastră e o viață plină de dor pentru El și de așteptare sfântă a Lui și de bucurie împreună cu El și de lucrări sfinte împreună cu Domnul.

Și cine ar putea să ne învețe delicatețea față de oameni și față de întreaga creație, cum arată frumusețea interioară, duhovnicească, cum arată dulceața rugăciunii, cum arată smerenia milosteniei, cum arată luminarea privegherii, cum arată bucuria jertfirii de sine, dacă nu Domnul? De la cine am putea învăța noi toată virtutea și fapta bună dacă nu de la El? Căci atunci când Îl mâncăm și Îl bem pe El și El Se unește pe Sine cu noi, în adâncul nostru, și ne facem un singur duh cu El, atunci noi suntem învățați tainic cum să gândim, cum să simțim, cum că acționăm dimpreună cu Dumnezeu.

Taina viețuirii lui Dumnezeu cu noi, pe care noi o numim mântuire, e toată frumusețea aceasta interioară pe care noi o învățăm de la Dumnezeu și pe care o trăim dimpreună cu El. Pe fiecare clipă noi suntem cu El și trăim cu El cele mai frumoase clipe, cele mai sfinte momente ale vieții noastre, pentru că toată viața noastră e o bucurie, e un praznic, e un Paști continuu.

Dar asta numai pentru că Îl lăsăm pe El să Se facă viața noastră și să ne unească cu Sine și să cineze cu noi la Cina Lui, la Cina Lui veșnică, pe care o trăim de acum, în Cina Bisericii, în Euharistia ei.

Pentru că Euharistia Bisericii nu e doar un memorial, o aducere aminte de Cina cea de Taină, și nici o formă simbolică, fără conținut, ci ea e prezența Lui dumnezeiască totală, acaparatoare, care ni se dă nouă și ne umple pe noi de viața Lui. De aceea ea e o Taină, o Taină prea mare, pentru că El, Împăratul slavei, Domnul și Mântuitorul vieții noastre, Iisus Hristos Dumnezeu, Fiul Tatălui, intră în noi și rămâne cu noi și ne face și pe noi asemenea Lui, ne îndumnezeiește, iar Taina constă în ce face El cu noi și din noi. Pentru că ne face din oameni pământești oameni cerești, din oameni păcătoși niște Sfinți ai Lui, și ne ridică pe toți, întru slava Lui, la înțelegeri și vederi sfinte și preadumnezeiești. Pentru că cel care stă la masă cu Domnul începe să simtă și să vadă și să înțeleagă cele ale Lui, cele veșnice ale Sfinților.

Mai pe scurt: Dumnezeu vine la noi și vrea să ne dea totul, vrea să Se dea pe Sine nouă și să fie cu noi pentru toți vecii, iar noi spunem: „Doamne, n-avem timp de Tine, pentru că ne plac foarte mult patimile noastre care ne vor duce în Iad”.

Dar dacă n-avem timp de El, n-avem timp nici de noi. Și avem timp doar pentru prostii, doar pentru lamentări, doar pentru a păcătui pe fiecare zi.

Și acum, în prag de sărbători, se vede cel mai bine alipirea noastră de lucruri și lipsa noastră de duhovnicie. Mâncăm, bem, ajungem la spital din cauza exceselor de tot felul și ne lipsește bucuria sfântă din noi. Adică Dumnezeu.

Încercăm să compensăm golul interior cu lucruri de tot felul, dar el nu se poate umple cu cadouri. Pentru că golul sufletesc, urâtul din noi, nefericirea e…locul unde trebuia să fie Dumnezeu și să umple de sens viața noastră. Și dacă suntem nefericiți e semn că n-am vrut să venim la Cina Lui, pentru ca El să fie fericirea noastră.

Îmi aduc aminte de primele mele zile liturgice și de bucuria lor. De citirile de ore și de zile ale cărților sfinte. Începeam să citesc și nu mai vream să termin. Îmi dădeam seama că am atâtea neștiințe, atâtea întrebări neexplicate, atâta dorință de a afla, de a mă umple, de a mă împlini. Și asta mă făcea să fiu fără sațiu în cunoaștere.

Și zilele de slujbă erau zilele mele de lucru și de bucurie sfântă. Pentru că mergeam și citeam și cântam la strană și mă epuizam bucuros în întreaga slujire. Și nimeni nu mi-ar fi putut da bucuria și împlinirea și prezența acolo, la Slujbe, pentru că prezența la Biserică era împlinirea mea. Pentru că Slujba nu consta numai în ce citeam și cântam la strană sau în ce auzeam din altar sau din vederea celor care veneau la Biserică. Ci, la modul esențial, Slujba a fost și este pentru mine întâlnirea noastră, a Bisericii, în rugăciune, cu Dumnezeu.

Slujba e întâlnirea cu Dumnezeu în mijlocul comuniunii Bisericii. Și de fiecare dată întâlnirea e mereu nouă și mereu altfel și din ce în ce mai plină de înțelepciune, pe măsura creșterii noastre în viața cu Dumnezeu.

Căci una înțelegem la 6 ani, alta la 14 ani, alta la 24 de ani, alta la 46 de ani, alta la 96 de ani…din Slujbele Bisericii. Slujbele sunt aceleași sau par aceleași, dar noi suntem alții și înțelegerea noastră e alta, mereu alta. Și prezența lui Dumnezeu în noi și siguranța și încrederea în El sunt mereu altfel, mult mai depline.

Pentru că cunoașterea lui Dumnezeu, aceasta vie și experiențială, care se combină cu citirile și auzirile noastre, crește pe fiecare zi în noi, și respirarea noastră în fața Lui e mereu alta. Pe fiecare zi suntem tot mai răbdători, tot mai încrezători, tot mai complecși, tot mai așezați în relația cu El, pentru că știm cine e Dumnezeul nostru, ce a făcut El pentru noi și cu noi, pentru că avem un parcurs de viață împreună cu El.

El nu e pentru noi doar un cuvânt…ci El e totul. E tot ce e important pentru noi, e profundul vieții noastre, e Cel pentru care noi trăim și suntem.

Și asta pentru că…am venit la Cina Lui și L-am ascultat pe El și am mâncat din ea, adică din El Însuși euharistic, chiar dacă eram săraci, ciungi, șchiopi și orbi [Lc. 14, 21]. Căci El nu s-a uitat la infirmitățile noastre, adică la păcatele și patimile noastre, ci ne-a primit pe toți la Masa Lui și ne-a vindecat cu vindecare dumnezeiască și ne-a făcut vii pentru El.

Iar finalul Evangheliei e drastic: „Căci vă zic vouă, că niciunul [dintre] oamenii aceia care au fost chemați [nu] va gusta [din] cina Mea [Λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐδεὶς τῶν ἀνδρῶν ἐκείνων τῶν κεκλημένων γεύσεταί Μου τοῦ δείπνου]. Căci mulți sunt chemați, dar puțini [sunt] aleși [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί, ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Căci toți am fost chemați la Cină, la Dumnezeiasca Euharistie a Liturghiei Bisericii, dar nu toți am venit să ne împărtășim cu El. De aceea nu vor gusta din Cina Împărăției Lui cei care nu au gustat din El, Cel euharistic.

Și când Domnul spune „puțini”…spune o profeție despre viața Bisericii și despre viața lumii. Căci vedem cu toții, cu ochiul liber, că sunt puțini cei care vin la Biserică și, tot mai puțini, cei care au o viață liturgică asumată, în care se spovedesc și se împărtășesc des.

Însă puținul acesta nu înseamnă deloc. Iar noi nu trebuie să fim printre cei mulți, care nu dau curs invitației de a veni la Cina Lui, ci printre cei puțini, care venim și ne împărtășim cu El, Care e viața noastră.

Ne apropiem, iubiții mei, de marele praznic al sfârșitului de an 2016! În afară de aceasta, mai sunt două duminici și a doua, și ultima din an, e a praznicului Nașterii Domnului. Praznic care începe pe 25 decembrie și se termină pe 31 decembrie 2016, adică în ultima zi a anului calendaristic sau civil. Zile de praznic pe care trebuie să le trăim așa după cum ne spune colindul: „Acum te las, fii sănătos/ Și vesel de Crăciun./ Dar nu uita, când ești voios/ Române, să fii bun!”[3].

Pentru că voioșia, din întâlnirea cu familia, cu rudele, cu prietenii, din punerea la masă împreună, poate naște multe păcate. Dar dacă suntem buni la suflet, milostivi, dacă vedem binele în oameni și vrem binele între oameni, dacă vrem pacea și buna înțelegere între oameni, atunci această stare ne ferește de multe păcate.

Milostenia ne face umani, cu suflet viu, simțitor. Pacea ne face calmi și răbdători. Mulțumirea cu ceea  ce avem ne face recunoscători și responsabili. Și când iubim oamenii și dorim binele lor, prosperitatea lor, mântuirea lor, atunci contribuim la o lume a păcii, la o lume a respectului reciproc, la o lume a bunului simț.

Dumnezeu să ne întărească să postim cu pace până la praznic, să ne umplem de rugăciune și de milostenie până la praznic, să ne umplem de curăție și de citiri sfinte, pentru ca și în noi să Se nască Domnul și să ne umple de frumusețea fecioriei și a curăției Sale! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de joi, 8 decembrie 2016, zi cu soare și cu zero grade la ora 9.00.

[2] Cf. Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[3] A se vedea: http://www.crestinortodox.ro/colinde-versuri/colinde-traditionale/din-in-68364.html.

Șobolani de capitale europene

Acum 10 ore, pe ActiveNews, a apărut știrea că „principalele cinci parcuri din Paris [sunt] închise din cauza șobolanilor”. Concluzia: indiferența duce la focare de infecție.

Însă eu, cu ochii mei, în ultimele două luni, am văzut șobolani cât palma mea în București, în ziua mare, mergând la suprafață, fără să se stingherească de nimeni.

Prima oară am văzut șobolani ieșind din podul de peste Dâmbovița, colț cu magazinul Unirea, apoi față în față cu Cercul Militar și cu piațeta unde se sărbătorește ziua drapelului României.

Așa că Bucureștiul trebuie închis de tot…dacă e vorba de șobolani la drumul mare.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén