Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 13 decembrie, 2016

Iov, cap. 3, cf. LXX

1. După aceea și-a deschis Iov gura sa

2. și a blestemat ziua lui, zicând:

3. „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care au zis: «Iată, bărbat!».

4. Ziua aceea să fie întuneric și, de sus, să nu o caute pe ea Domnul și nici să vină întru ea lumină.

5. Și să o ia pe ea întunericul și umbra morții [și] să vină peste ea întunecime.

6. Să fie blestemată ziua și noaptea aceea. Să o ia pe ea întunericul. Să nu fie întru zilele anului și nici să [nu] se numere întru zilele lunilor.

7. Ci noaptea aceea să fie durere și să nu vină peste ea veselie și nici bucurie.

8. Ci să o blesteme pe ea cel care blestemă ziua aceea, cel care va să supună chitul cel mare [ὁ μέλλων τὸ μέγα κῆτος χειρώσασθαι].

9. Să se întunece stelele nopții aceleia. Să [nu] o îndure și întru lumină să nu vină și să nu vadă luceafărul răsărind.

10. Că nu a închis porțile pântecelui maicii mele. Căci [nu] a izbăvit de durere ochii mei.

11. Căci pentru ce nu am murit în pântece? Și [pentru ce] din pântece am ieșit și nu am pierit de îndată?

12. Și pentru ce s-au întâlnit genunchii mei? Și pentru ce am supt sânii [maicii mele]?

13. Acum, adormind, m-am liniștit și, culcându-mă, m-am odihnit

14. cu împărații, [cu] sfetnicii pământului, care se obrăzniceau în[tru] săbii [οἳ ἠγαυριῶντο ἐπὶ ξίφεσιν].

15. Sau cu stăpânitorii care [au] mult aur, care au umplut casele lor de argint.

16. Sau ca un născut înainte de vreme ieșind din pântecele maicii [ἢ ὥσπερ ἔκτρωμα ἐκπορευόμενον ἐκ μήτρας μητρὸς] [mele] sau precum pruncii care nu au văzut lumina [ἢ ὥσπερ νήπιοι οἳ οὐκ εἶδον φῶς].

17. Acolo, cei neevlavioși, au aprins mânia urgiei[1]. Acolo s-au odihnit cei osteniți [cu] trupul.

18. Și împreună, cei veșnici nu au auzit glas de birar [φορολόγου][2].

19. Mic și mare acolo este [sunt]. Și slujitorul netemându-se de domnul lui.

20. Căci pentru ce li s-a dat lumina celor [care sunt] în[tru] amărăciune și viața sufletelor celor [care sunt] în[tru] dureri?

21. Care doresc moartea și nu o dobândesc, săpându-le ca pe comori

22. și veseli s-au făcut, dacă au să o ajungă.

23. Moartea omului [este] odihnă [θάνατος ἀνδρὶ ἀνάπαυμα]. Căci a închis Dumnezeu împotriva lui [συνέκλεισεν γὰρ ὁ Θεὸς κατ᾽ αὐτοῦ].

24. Căci suspinul îmi vine mie mai înainte de grânele mele și eu plâng, fiind cuprins de frică.

25. Căci mi-a venit mie frica de care m-am păzit și de care m-am temut, [aceea] mi s-a întâmplat mie.

26. [Și] nici nu am avut pace, nici [nu] m-am liniștit [și] nici [nu] m-am odihnit, ci urgie mi-a venit mie”.


[1] Lui Dumnezeu.

[2] De încasator de biruri, de perceptor.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [99]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a.

***

Percepem, şi la Eminescu, ca şi la Antim, existenţa a două lumi: un univers în care omul se simte integrat, care este experiat nostalgic sau vizionar de poet, şi un altul în care se simte străin, care este lumea decăzută, învechită.

Codrul sau pădurea reprezintă „spaţiul securizant” pentru el, alegorie a paradisului regăsit, alter-ego al grădinii Raiului, care deţine toate detaliile simbolice ale unei proiecţii edenice (grădina cea de codri vechi, din poemul Miradoniz, lumea paradisiacă a zânei Dochia şi a vechilor daci, din Memento mori, insula lui Euthanasius din Cezara), ale unui tărâm virginal care „ascunde” strălucire de izvoară, adică taina izvodirii creaţiei, naşterea lumii în frumuseţea ei primordială, neafectată de rău, a lumii în care omul a fost pus a fi stăpân şi în care era fericit, fericire pe care o caută cu dor şi poetul.

Dorinţa de reîntoarcere în ambianţa codrului sau a pădurii este un reflex conştient al nostalgiei paradisiace a poetului, al dorinţei de reîntoarcere la vârsta inocenţei, a nevinovăţiei primordiale: Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot? (O, rămâi…); sau: O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit! / Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam. (Zadarnic şterge vremea…).

Pe de altă parte, marea şi cu râurile şi lumea cu pustiurile sunt ipostazele unei alt fel de lumi, care nu mai este intimă, caldă, protectoare, afectuoasă cu omul, nu mai este o casă sau un cămin protector, aşa cum a creat-o Dumnezeu (veleităţi cosmice originare pe care le-am regăsit în toată literatura veche), ci este o lume al cărei tablou este caracterizat de valurile sau râurile vijelioase ale patimilor şi de pustiul spiritual al oamenilor, pe care Eminescu îl deplânge adesea.

Pustiul şi marea, reprezintă, în acest caz, lumea căzută, îmbătrânită, căci râurile au, faţă de izvoarele din codru, dezavantajul curgerii timpului, al adunării de aluviuni şi al revărsării în marea cea amară: Se nasc izvoare, ropotind se plimbă, / (…) Păn’ ce urnindu-se în marea-amară / – Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugeşte –  / Al tinereţii dulce glas de mult uitară. (Coborârea apelor), iar Viaţa-mi pare-un istovit izvor (Ce s-alege de doi nebuni, iubito…).

La rândul său, am putea spune noi, codrul este imaginea emblematică sau stema Raiului, în viziunea eminesciană, el este imaginea acelei creaţii primare, al unei lumi raţionale şi pline de lumină, în care omul se simte împlinit prin iubire şi intim legat, prin fibre tainice ale întregii sale firi, cu toată făptura, se simte solidar cu universul şi universul este solidar cu el.

Eminescu are la bază gândirea românească tradiţională despre Eden, atunci când îşi dezvoltă literar concepţia despre natura protectoare în interiorul căreia iubirea se simte acasă şi în care cuplul de îndrăgostiţi reiterează perechea primordială.

În poezia şi în proza eminesciană, ideea de Paradis, de spaţiu edenic, este strict legată de codru sau de pădure, având la origine concepţia ortodoxă a Raiului ca grădină. În acest codru sau în această pădure, întotdeauna adâncă şi virginală, se află izvoarele şi lacurile în care se reflectă aştrii cereşti, lumina lor protectoare şi gânditoare (precum cerul Sfinţilor la Antim), se află mulţime de flori şi de arome năucitoare, încât aerul pare cădelniţat de miresme, un adevărat văzduh tămâiet (ca în Călin…), se află păsări cu multe feluri de viersuri, etc.

Inclusiv cromatica acestui loc, în care predomină aurul – haric – al florilor de tei sau de nuferi şi al codrilor de aramă, cât şi sugestiile muzicale psalmodice şi cadenţele sonore în ritm de litanii, ca şi doina de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri (Călin Nebunul), toate acestea vin să întregească impresia de spaţiu eclesial-paradisiac al acestei naturi prodigioase eminesciene, care constituie o insulă de sacralitate, în acelaşi timp înăuntrul şi în afara acestei lumi profane, degenerate din pricina egoismului şi a răutăţii.

Spre această concluzie credem că ne conduce fenomenul poetic de tezaurizare a acestei naturi, care pune în evidenţă albul purităţii şi aurul haric: argint e pe ape şi aur în aer (Mortua est), Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, / Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare…(…), nisipuri argintoase (Egipetul), codri de aramă, pădure de argint (Călin…, Memento mori), Pulbere de diamante cade fină ca o bură, / Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură (Scrisoarea III),

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint (Călin…), …fluviul cântării… un gigantic lac formează, într-a cărui sân de soare / Curge aurul tot al zilei şi îl umple de splendoare, / De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat (Memento mori), pădurea de-aur; pădurea cu-a ei trunchi de aur roş (…); Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine / Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine / Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare… (Călin Nebunul),

Un rai din basme văd printre pleoape, / Pe câmpi un văl de argintie ceaţă, / Sclipiri pe cer, văpaie peste ape (Fiind băiat păduri cutreieram), Deodată ţi se pare că ceru-ntreg se rupe / În ploi scânteietoare de colb de pietre scumpe (Sub cerul plin de nouri), Deşi ştii că apa-i moale / Totuşi placa-i de cristale / Parc-ar fi încremenit (…); brumă diamantină (Miron şi frumoasa fără corp), etc. Astfel încât ceea ce exegeza literară a numit „spaţiu securizant” are multe din caracteristicile Raiului.

În lirica eminesciană, în poezia românească, în general, ca şi în doina şi cântecul popular românesc, un loc covârşitor de important îl ocupă freamătul pădurii, fremătarea frunzelor codrului, clocotitoare ca un clopot sau ca un tainic cântec de dor şi jale. Însă această referire la muzica fremătătoare a copacilor, la frunza-n freamăt (Făt-Frumos din tei), nu este străină cărţilor de cult ortodoxe, între care unele sunt traduse de Antim, unde ea este interpretată ca o rugăciune a pomilor Raiului pentru reintegrarea în el a omului căzut [1].

Este important să înţelegem că centralitatea acestui peisaj edenic eminescian o asigură pădurea-codru, toate celelalte elemente fiind secundare, inclusiv soarele, luna şi stelele, care, ca planete, nu sunt decât simboluri heraldice în herbul codrului. Aştrii cereşti sunt numai efigii ale codrului, prezenţe emblematice în orizontul său paradisiac. Ei sunt numai stema Luminii creatoare a toate.

Luna este doar simbolul acelei Lumini care, în ăst secol de mândrie şi prin noaptea unei lumi în bătălie / Lin luceşte-eterna pace(Memento mori). Aceeaşi „eternă pace” care a fost la începutul lumii: Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace (Scrisoarea I).

Eminescu preia din teologia ortodoxă, prin bogatele sale lecturi din cărţile bisericeşti vechi, această interpretare semnificativă a luminătorilor: soare, lună, stele şi luceferi, toţi aştrii sunt simboluri destinate să reflecte lumina adevărului dumnezeiesc în codrul lumii, în adâncul cugetării sale, al codrului bătut de gânduri (Povestea codrului). Căci codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, / Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată (Călin…).

Poetul nostru cunoştea foarte bine concepţia străbună românească şi bizantină, conform căreia universul este o realitate existenţială, dar şi o realitate iconografică, că el ascunde, în mod simbolic, chipul nevăzut al Împărăţiei cereşti.

Tradiţia poetică românească şi posteritatea eminesciană confirmă şi susţin acest lucru, precum o face, spre exemplu, Octavian Goga: Curat e duhul lumii tale [a codrului] / Căci Dumnezeu cel sfânt şi mare / Subt bolta ta înrourată / Îşi ţine mândră sărbătoare. / Tu-l prăznuieşti cu glas de clopot / Şi cu răsunet de chimvale / Pe cel ce-atâtea înţelesuri / Gătit-a strălucirii tale. // Amurgul învesmântă-n umbre / Smerita frunzei fremătare, / Şi pare tânguiosul freamăt / Un glas cucernic de tropare. (În codru). Acelaşi poet vedea, altundeva, cum Asupra pădurii veghează de sus / Cetatea eternelor stele (Dimineaţa)[2].

Şi, tot datorită faptului că ştia prea bine semnificaţia tradiţională a luminătorilor, care sunt aşezaţi de Dumnezeu în univers ca să fie, pentru oamenii de pe pământ, ca nişte lămpi în casă (am văzut la Coresi şi la Varlaam aceste valenţe simbolice, în predici), Eminescu putea spune, semnificativ, că la sfârşitul lumii, soarele va începe să pâlpâiască, să se stingă… (Memento mori).

Într-o prezumtivă confruntare ideologică între trecut şi prezent, în Epigonii, Eminescu opune această viziune asupra configuraţiei semnificative a cosmosului, prin care cei din vechime vedeau lumea ca „un palat de icoane”, ca o arhitectură sacră (Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat), o opune celei moderne în care simbolul este aleatoriu, lipsit de fundamente veşnice, în care oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; / Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează. Cosmosul în lirica modernă (Icoană şi privaz) este desemnificat, desemantizat: Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri (Epigonii).

În tot ciclul Scrisorilor, luna este patronul înţelepciunii şi al inspiraţiei creatoare, cea care priveghează iubirea, ca şi destinele excepţionale. Însă interpretarea lunii şi a stelelor, ca simboluri ale Sfinţilor protectori şi priveghetori ai oamenilor, o descoperă chiar şi înseşi binecunoscutele versuri din Luceafărul : Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele, în care se remarcă sinonimia simbolică dintre Preasfânta Fecioară şi lună şi dintre Sfinţi şi stele; precum şi apariţia de nenumărate ori, în multe poeme, dar cu precădere în Memento mori, a imaginii metaforice a stelelor ca icoane (ale stelelor icoane).

Rosa del Conte exprima opinia că „pentru epitete precum sorii regali, acei sori-regi care îşi desfăşoară orbitoarele lor cortegii în atâtea versuri eminesciene, ne simţim autorizaţi să ne referim, mai degrabă decât la basme, la antica[[3]] teologie solară”[4], din care a iradiat, în basmele româneşti, expresia celor „trei sori în frunte” şi pe care autoarea exegezei asupra operei eminesciene o aşază în descendenţa formulărilor mistice ortodoxe: „este lumina trisolară care circumscrie, în tabloul lui Rubliov, Treimea, pe care limba liturgică o defineşte cu expresia Luceafăr în trei sori (Triod)”[5].

Şi nu doar icoane ale luminii sunt stelele, ci, încă şi mai semnificativ, icoane înlăcrimate, care formează turma Cuiva şi a căror mişcare pe cer este „cuvioasă”, intrând în templele cereşti: Iar în cârduri cuvioase stele se mişcă-ncet, / Intră-n domele de neguri argintii, multicoloane; / De-a lor rugă-i plină noaptea. A lor dulci şi moi icoane / Împlu văile de lacrimi, de-un sclipet împrăştiet.

Prin urmare, stelele sunt percepute ca imagine simbolică a turmei Sfinţilor („cuvioasele stele” care coboară în cârduri), aflaţi în rugăciune înlăcrimată. Un alt vers ne vorbeşte despre popoarele de stele, universu-n rugăciune, denumind aceeaşi realitate. În poemul Ondină, stelele-regine formează un cor de suspine, un cântec al sferelor suspinat, dintre care răsare luna: Iese cum cântecul dintre suspine / Regina albelor nopţii regine. Credem că asemănarea cu cerul Sfinţilor în rugăciune plină de durere pentru lume, de la Antim, este mai mult decât evidentă.


[1] Spre exemplu, în cântările la Vecernie, din Triod, în Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză), se spune: „Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locaşul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârşită şi desfătarea, mărirea Drepţilor, frumuseţea Profeţilor şi sălăşluirea Sfinţilor, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor (subl. n.), să-mi deschidă uşile pe care cu neascultarea le-am închis; şi să mă învrednicesc a mă împărtăşi de pomul vieţii şi al bucuriei, cu care întru tine m-am desfătat.”; „Livadă fericită, pomi sădiţi de Dumnezeu, frumuseţi ale Raiului, acum vărsaţi lacrimi din frunze ca din nişte ochi (subl. n.), pentru mine cel golit şi înstrăinat de mărirea lui Dumnezeu”, cf. ***Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 100 şi 103.

[2] Cf. Octavian Goga, Poezii, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic şi crestomaţie critică de Simion Mioc, Ed. Facla, Timişoara, 1984, p. 32 şi 34.

[3] Aici antica se referă la teologia creştină, cu sensul de veche, milenară, iar nu la teologia antică grecească sau păgână, cum greşit s-ar putea înţelege din traducerea românească.

[4] Rosa del Conte, op. cit., p. 326.

[5] Idem, p. 327.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén