Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [101]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a.
***
Pentru Eminescu nu există însă, ca pentru Blaga, „Marele Orb”, ci, dimpotrivă, Dumnezeu este Singurul Care însufleţeşte gândirea şi cunoaşterea, care face să răsară lumina înţelepciunii în omul care este după chipul Său, dar şi în logosul cosmic.
Întreaga lume atârnă de raza gândirii cei eterne. Dumnezeu e gândire eternă, e Logos Creator a toate, Raţiune, Înţelepciune, nu e un Absolut impersonal. Iar lumea nu e halucinaţia sau iluzia unui astfel de Spirit impersonal de tip brahmanic.
Nu, ci Creatorul lumii e tripersonal, Care gândeşte din veşnicie crearea lumii şi o aduce la îndeplinire la momentul oportun. Creaţia aceasta este după Chipul Său, este plină de lumină, poartă amprenta luminii divine, cu care însă nu se confundă în mod panteist.
Cosmosul este o icoană şi o reflectare în oglinda făpturii a luminii lui Dumnezeu, chiar dacă lumea este, după cum vedem în poemul Fata-n grădina de aur, numai o umbră a măreţiei dumnezeieşti: O, Adonai! Al cărui gând e lumea / Şi pentru care toate sunt de faţă (…) / Deşi te-adoră stele, mări în spume, / Un univers cu vocea îndrăzneaţă, / Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale / n-ajung nici umbra măreţiei tale.
Parafrazând faimosul vers nichitian, am putea spune că această lume este frumoasă ca umbra unui gând, a gândului lui Dumnezeu. De unde se vede că Nichita Stănescu a pătruns adânc în semnificaţia poemelor eminesciene şi că marii poeţi se cunosc tainic unul pe altul.
Fiinţele raţionale zidite de Dumnezeu pot să accepte, cu voie liberă, să fie medii transparente pentru lumina Sa dumnezeiască şi să devină astfel purtătoare ale asemănării cu El sau pot să urască voia Lui şi creaţia Sa, aşa cum demonul urăşte un gând de Dumnezeu (Mureşanu (Tablou dramatic)).
Cugetând, în Memento mori, la tainele universului, ale istoriei şi ale fiinţei umane, poetul convorbeşte la final cu Logosul întrupat, dorind să fie încredinţat asupra asemănării omului cu Dumnezeu şi a pogorârii lui Dumnezeu la om:
Tu, ce în câmpii de chaos semeni stele – sfânt şi mare, / Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare, / (…) Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire, / Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire, / Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana ta… pe om. / (…) Oare viaţa omenirei nu te caută pe tine? / Eu un om de te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine. / Dar să ştiu – semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?
Deşi Dumnezeu a pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică, totuşi, încurcatele sofisme nu explic-a ta fiinţă, fiinţa lui Dumnezeu (Memento mori). Raţiunea umană singură nu poate să descopere tainele care sunt mai presus de fire. Măreţia slavei lui Dumnezeu este ascunsă, ca un soare, în norii de secoli unde-ngropi a ta mărime.
Dumnezeu e ca un Soare veşnic şi Care este ascuns de norii istoriei, pentru ochii umani neluminaţi şi neînţelepţiţi. Cosmosul şi istoria lumii vorbesc în mod simbolic sau paradigmatic raţiunii umane şi o învaţă despre Dumnezeu, dar omul nu poate, ajutat doar de raţiunea sa, să vorbească despre cele nepătrunse ale lui Dumnezeu.
Limitele gnoseologice ale fiinţei umane nu sunt însă determinate de o anumită cenzură transcendentală, ca la Blaga, ci sunt limite ale nedesăvârşirii umane. În om încape, într-un cran uscat şi palid, o foarte mare şi înaltă gândire, istoria lumii cu evi întregi de cugetare, tainele universului cu ale lui râuri de stele şi fluvii cu mase de sori, precum şi a veciei văi deschise cu-adâncimi necunoscute (cunoaşterea faptului că lumea a fost creată din nimic), dar a le cunoaşte pe toate desăvârşit şi mai ales, a cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât îi este cu putinţă făpturii create nu este pe potriva omului.
Pentru că în om vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori. Omul este, prin sufletul său, icoană a generaţiei şi a vremii sale, dar şi icoană a veşniciei în lume, prin chipul său nemuritor.
În acelaşi timp este şi chip al perisabilităţii, prin trupul său, fiind supus morţii. Căci floare este ceea ce numeşte Scriptura Sfântă a fi viaţa omului pe pământ: „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri. Ca şi floarea, el creşte şi se veştejeşte şi ca umbra el fuge şi e fără durată.” (Iov, 14, 1-2); „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” (Ps. 102, 15-16); „Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului!” (Is. 40, 6) etc.
Eminescu însuşi citează, ca motto, în poemul Strigoii, un pasaj grăitor din finalul slujbei de înmormântare, din Molitfelnicul a cărui traducere îi aparţine lui Antim: …că trece acesta [omul] ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfăşură, cu pământ să acopere. Iar în Scrisoarea I, parafrazând Ps. 102, 16, citat de noi anterior, spune poetul că vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Aşadar, nu o anume cenzură transcendentală îi pune omului hotare gnoseologice, ci însăşi firea, condiţia sa creaturală şi neputinţa sa. Dimpotrivă, ca dovadă că nu există o cenzură transcendentală, vedem în Memento mori, în acele strofe care descriu paradisul dacic, cum între cer şi pământ există o continuitate, cum bolta cerească are o streaşină de arbori (streşin-arboroasă), iar scările de stânci se unesc cu scările templului lunar:
A ei [ale domei] scări ajung din ceruri a stâncimei negri colţi. Lumea de jos este oglindirea, chipul celei de sus, totul fiind preţuit ca icoană, ca oglindire şi reflectare: Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri. (…) / Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, / Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.
Se pune întrebarea: de ce preferă Eminescu simbolul lunii strălucind în noaptea şi peste marea lumii, ca metaforă a luminii divine creatoare, în locul celui solar? Răspunsul nostru este următorul: Eminescu alege simbolul selenar fiind conştient că trăieşte într-o epocă romantică în care e apus de Zeitate şi-asfinţire de idei (Memento mori). În care Dumnezeu, Soarele lumii, asfinţeşte de pe cerul multor cugete şi al multor minţi (a se remarca asociaţia, în plan simbolic, a cerului cu mintea, a cărei tălmăcire o aflăm şi în Divanul lui Dimitrie Cantemir): Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei, / Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării.
Versetul profetic: „Soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20), pe care Antim l-a interpretat în legătură cu moartea lui Hristos, care, ca om, şi-a simţit apusul, poate fi înţeles aici şi în sensul apostaziei multora din epoca modernă.
Dar gândurile omeneşti şi istoria lumii, desfăşurarea de civilizaţii, au fost o căutare a lui Dumnezeu (Oare viaţa omenirei nu te caută pe tine?), o încercare de apropiere de lumina adevărului, deşi filosofiile umane şi miturile care au încercat să Îl imagineze pe Dumnezeu într-un fel sau altul nu au putut cuprinde pe Soarele cel neapropiat: Înserează şi apune greul soare-n văi de mite [mituri] – căci Dumnezeu e un Soare greu de înţeles, iar lumea aceasta e o vale de mituri, o vale a plângerii plină de eresuri – /…/ Cum eşti tu, nimeni n-o ştie. / Întrebările de tine, / Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine /…/ Niciun chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie / Nu-i etern … C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.
Însă, „formele divinului sunt acelea care apun şi nu Dumnezeu însuşi. Iar omul, copil bătrân, care se amăgeşte că poate să i se substituie [lui Dumnezeu] şi care crede că poate să-şi asume răspunderea universului şi să-i îndrume istoria, nu-şi dă seama că o gândire profundă şi divină (subl. n.) susţine realitatea şi cursul ei”[1].
Până când vine sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei: Şi-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire. / (…) E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. Se apropie apocalipsa, se-nmulţesc semnele vremei…
Matei Călinescu remarca, în acest sens, faptul că, pe de-o parte, romanticii n-au fost deloc fericiţi să moştenească lumina raţionalismului iluminist şi s-au întors la „religia inimii” şi la „raţiunea inimii” (cum ar spune Pascal), la creştinism, aşa încât „romantismul era eminamente o expresie a geniului creştinismului”[2], iar pe de altă parte, ei înşişi au fost perfect conştienţi că trăiesc o epocă istorică de declin al credinţei, au constatat acea realitatea spirituală instaurată mai întâi în societatea occidentală, care s-a numit „moartea lui Dumnezeu şi au inclus în operele lor această temă esenţialmente modernă, cu mult înainte ca Nietzsche să o aşeze la loc central în doctrina profetică a lui Zarathustra”[3].
A exista în lumea de sub soare sau în cea de sub lună pare a denumi acelaşi lucru, pentru scriitorii noştri din vechime, deşi se pot identifica şi diferenţe foarte subtile, la nivel simbolic, între cele două sintagme. Astfel, într-un paragraf pe care l-am mai amintit anterior, în prefaţa Eortologhionului tipărit la 1701, Antim filosofează despre cele ce sunt sub lună, astfel:
Începutul, mijlocul şi sfârşitul, Stăpânul şi Domnul tuturor fiinţelor, şi simţitoare şi înţelegătoare, este Făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă şi sfârşitul tuturor celor de sub lună (subl. n.) este omul. Iar sfârşitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câştigarea şi fericirea lui Dumnezeu însăşi; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul, se zice că s-a făcut de către Dumnezeu ca să dobândească pe Dumnezeu [4].
Cantemir, în a sa Istorie ieroglifică, foloseşte la un moment dat aceeaşi sintagmă: că din fire cele supt lună (subl. n.) aşe s-au orânduit, ca unele după altele să urmedze, şi când unele mor, altele să învie şi simbathiia şi antipathiia dintr-însele să nu lipsească [5].
Stăpânirea lunii este aceeaşi cu a soarelui. Sau, dacă ascultăm cu atenţie cele enunţate de Antim, soarele stăpâneşte pământul, în timp ce luna stăpâneşte marea – marea vieţii sau marea tulburată a patimilor – în noaptea acestei lumi. Aşa încât, a sta sub lună poate avea semnificaţii aparte: a fi în noaptea lumii acesteia şi a căuta să ajungi la ţărmul fericirii veşnice, urmărind felinarul de lumină al lunii şi care expune raţiunii noastre un reflex din lumina înţelepciunii divine eterne.
Această înţelepciune divină, ilustrată simbolic de lumina solară, se stinge din oameni în vremurile din urmă: Se-nmulţesc semnele vremei, iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic; / Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze / Pe-a istoriei câmpie mult iubită şi se lasă / În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic.
Dumnezeu, Cel ce scrii mai dinainte a istoriei gândire, este Soarele divin şi Scriitorul care a scris cu lumina Sa istoria lumii şi a universului, care a adus toate la existenţă din iubire, pentru că istoria lumii se desfăşoară ca o câmpie mult iubită.
Dumnezeu a iubit-o mult, de aceea a adus-o întru fiinţă şi o conduce spre un sfârşit anume. Numai că, înaintea transfigurării ei finale, inimile umane devin glaciale şi nu mai este nimeni, dintre oameni, să oprească acest cataclism universal, ca Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării, / Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt.
Gândirea umanităţii devine oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic lui Dumnezeu. Razele Soarelui dumnezeiesc nu mai străbat acest ocean de întuneric ireflexiv. Dar dacă oamenii şi-au baricadat mintea în faţa luminii, planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.
Dacă Eminescu şi romanticii preferă să-şi reprezinte epoca printr-un peisaj sublunar, prin care recunosc ceasul înserării sau al înnoptării doctrinare care s-a instaurat asupra lumii, dar încă mai au un ochi de lumină pe cer, care e luna, ca o fereastră dumnezeiască spre Soarele şi Lumina veşniciei, în schimb, poeţii moderni şi poezia modernă nu mai oferă un spectacol nocturn al vieţii, ci expunerea unui peisaj interior al unei mari suferinţe, al infernului fără ieşire ipostaziat sub diferite reprezentări ale terorii spirituale.
Şi tot Matei Călinescu a făcut observaţia, foarte corectă, că „mulţi autori dintre cei mai importanţi, numiţi moderni, sunt de neînţeles în afara tradiţiei iudeo-creştine, pe care continuă să o reprezinte, indiferent cât de deviant”[6]. Acelaşi lucru l-a remarcat şi Rosa del Conte, oferindu-l ca exemplu pe Arghezi[7].
Lirica lui Bacovia sau a lui Blaga pot fi luate şi ele drept paradigmă, în acest sens, pentru contextul modernist al literaturii române. Peisajul sublunar mai supravieţuieşte în versurile lui Blaga doar în primele două volume, pentru ca, începând cu volumul al treilea, poezia lui să devină o obsesivă transpunere lirică a subteranelor de tip dostoievskian, a suferinţei interioare, în imagini ale infernului subpământean, de unde nu ştie dacă mai există mântuire, deşi el însuşi aşteaptă o înviere de obşte în care oamenii să iasă din morminte ca ciocârliile[8].
[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 100.
[2] Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii (modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism), traducere de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, posfaţă de Mircea Martin, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p. 43.
[3] Idem, p. 62. [4] Opere, p. 405.
[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 112.
[6] Matei Călinescu, op. cit., p. 63.
[7] Rosa del Conte, op. cit., p. 28-29.
[8] Cf. Drd. Gianina Picioruş, Lucian Blaga: între lumină şi întunericul Iadului, art. online, http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/.