Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a.
***
Pe de altă parte, după cum remarca Ioana Em. Petrescu (Eminescu. Modele cosmologice şi viziuni poetice), izvorârea cosmică a lunii şi a stelelor, în opera eminesciană, se petrece la ceasul înserării – O, ceas al tainei, asfinţit de seară (Trecut-au anii) – şi reprezintă o reeditare perpetuă a genezei şi o izvodire a lumilor din lumină.
Ceasul înserării, în Ortodoxie, are multiple semnificaţii. Seara este timpul începutului lumii („Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi” – Fac. 1, 5), timpul când Protopărinţii Adam şi Eva au căzut din Rai (Fac. 3, 8), şi timpul când Hristos a murit pe Cruce şi a rezidit întru Sine umanitatea, reînnoind întreaga Sa creaţie. La ceasul înserării se cântă „Lumină lină”, imn în care este lăudat Hristos ca Cel ce este Lumina lină a slavei Tatălui şi Creatorul a toate.
Aceeaşi „Lumină lină” pe care, cu puţină vreme înainte de moarte, Eminescu şi-a arătat dorinţa de a o asculta în fiecare seară, dacă va fi înmormântat lângă o mănăstire la marginea mării – după unele mărturii. Putem spune aşadar că Eminescu a simţit înserarea ca fiind ceasul prielnic în care se fac vizibile temeliile lumii, adâncul de lumină şi de raţionalitate al creaţiei, zidite după chipul Logosului-Lumină, al Cuvântului-Gând.
Aşa încât înserarea, asfinţitul cu izvorârea lui de lună şi de stele, nu este numai un timp tragic al apusului de soare, lecturat în cheie simbolică, ca apusul Soarelui-Dumnezeu de pe cerul minţilor umane, ci este şi un timp al nostalgiei şi o suspinare neîncetată – izvoarele suspină (Somnoroase păsărele), trunchii vecinici suspină, pădurea lin suspină (Călin…), apele plâng şi stele nasc umezi pe bolta senină (Sara pe deal) – după restaurarea omului şi a universului întreg în puritatea dintâi cu care a fost creat.
Natura aşteaptă liniştită (ca şi la Naşterea Mântuitorului – am văzut la Antim): totul doarme-n zvonul izvorului de pace (Mureşanu). Izvorul are zvon de pace, o veste bună pe care o aşteaptă să se împlinească fără nelinişte, fără tulburare. Tăcerea, liniştea, pacea naturii, din poezia lui Eminescu sunt semne premergătoare ale unei curgeri fireşti a lumii spre desăvârşirea sa şi spre covârşitoarea pace finală.
Contemplarea naturii este de aceea iriniforă, aducătoare de pace adâncă: Cum inima-mi de-adânc o linişteşte…răsărirea stelei în tăcere (Sunt ani la mijloc…). Momentul acesta al restaurării, aşteptat de întregul cosmos, este tocmai Apocalipsa, care înseamnă dezvăluire, revelare, în limba greacă. Astfel că, ceea ce este angoasă şi frică de neant şi de înghiţirea morţii veşnice, la nivelul filosofic, al raţiunii umane zbuciumate, este de fapt linişte, nădejde şi aşteptare înfiorată, dar paşnică, la un alt nivel al textului poetic, exprimat exclusiv metaforico-simbolic.
Spre această interpretare ne îndreaptă şi echivalenţa dintre sensurile verbului a răsări, foarte des folosit în poezia eminesciană, şi care se referă atât la naşterea universului, la izvodirea lumii (De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…şi mai multe exemple am oferit anterior în acest capitol), dar este folosit şi cu sensul de înviere, renaştere, transfigurare: Din valurile vremii, iubita mea, răsai (Din valurile vremii…); sau: O Sarmis, Sarmis, Sarmis! Răsai de unde eşti (Sarmis) – adică: înviază, scolă-te, înalţă-te din moarte.
Hristos din mormânt răsare învingător (Învierea), iar poetul imploră în rugăciune către Maica Domnului: Răsai asupra mea, lumină lină (Răsai asupra mea…); şi către Dumnezeu: Tu, ce în câmpii de chaos semeni stele – sfânt şi mare, / Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare (Memento mori).
Sunt două înserări, adică două niveluri ale textului, aşa după cum sunt două cosmogeneze în Scrisoarea I, din perspective diferite.
Există o înserare dramatică, în care e apus de Zeitate şi-asfinţire de idei, în care cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare, fiindcă se-nmulţesc semnele vremei (Memento mori), ale sfârşitului lumii; şi există o altă înserare, în care răsar necontenit luna şi stelele pe cer, suspinând laolaltă cu izvoarele care le reflectă lumina – o înserare tipologică şi nostalgică, prefaţând restaurarea lumii în lumina, puritatea şi frumuseţea ei primordială.
Înserarea ideologică şi înserarea cosmică, deşi evenimente coincidente temporal, sunt două realităţi distincte, pentru că se petrec în planuri de lectură şi de înţelegere diferite.
Însă cea de-a doua semnificaţie a înserării, cea de răsărire a lumii – în opoziţie cu cea de asfinţit al lumii – nu este prezentată explicit în textul poetic, ci este o concepţie umbrită metaforic, printr-un procedeu literar care îi era foarte familiar şi lui Antim.
Paradoxul este că, pe când mesajul direct pare a fi acela că lumea moare, piere în stingerea eternă, curge spre moartea eternă, poezia lui Eminescu are şi un mesaj indirect, încifrat, scris cu litere cosmice, cu literele de foc ale stelelor şi aştrilor cereşti, şi care afirmă contrariul şi anume că lumea/ cosmosul/ universul îşi aşteaptă în pace restaurarea şi nu pieirea.
Filele cerului, cartea cerului albastru se deschide celor ce ştiu să o citească şi anume munţilor nalţi şi negri, înţelepţi de bătrâneţe, adică celor ce sunt munţi ai înţelepciunii, încărunţiţi în cunoaştere, adânciți în cugetare tainică, „munţi extatici”[1].
Valurile mării stau la vorbă cu stelele proroace (Scrisoarea IV) sau cu prorocitoare stele (Memento mori), dacă valurile mării, care sunt oamenii, sunt aceia care ştiu şi înţeleg ce prorocesc stelele cereşti. În codri, frunzele toate îşi comunică misteruri (Memento mori).
E o comunicare neostoită, o verbalizare neîncetată a conştiinţei nemuririi. Luna mişcă singurătăţi pe mare, pentru că cei ce ridică ochii la steaua singurătăţii (Odă…) sunt mişcaţi spre a înţelege limba de lumină a stelelor, a celor de sus, din imperiul de lumine, unde e şi faţa sfântă a lunei (Memento mori).
Este o limbă sfântă a cosmosului, o carte sfântă a naturii, pe care a-nţelege n-o mai pot (O, rămâi…) şi care comunică cu lăuntrul cel mai adânc al omului, mai presus de raţiunea umană discursivă.
De aceea, ceea ce este traumă la nivelul conştiinţei interogative umane, se transformă în pace şi seninătate, în aşteptare plină de dor, în loc de panică, la un alt nivel al conştiinţei, de mai mare adâncime şi care ştie să comunice cu logosul cosmic.
Ceea ce este înserare în planul conştiinţei umane, în sensul de sfârşit de lume, nu coincide, ca sens, cu înserarea din planul comic, unde nu e sfârşit de lume, ci început de lume, o regenerare şi o transfigurare pentru toată veşnicia, în opoziţie cu moartea eternă.
Cosmosul nu pledează pentru o moarte veşnică, ci pentru o viaţă veşnică, al cărei chip şi icoană este ipostazierea palidă a frumuseţii sale atâta cât poate universul acesta să sugereze din adevărata veşnicie.
Concluzia noastră este, aşadar, aceea că, dacă ignorăm literatura românească veche, să nu putem răspunde niciodată la întrebarea lui Perpessicius (din prefaţa ediţiei citate mai jos): „De unde vine această inepuizabilă lumină (subl. n.) a poeziei lui Eminescu?”.
Ea nu poate izvorî nici din pesimismul schopenhauerian şi nici din credinţa în Nirvana budistă, ci din tradiţia şi cultura ortodoxă a poetului, în care Dumnezeu e Lumină şi e Logos care Se comunică făpturii umane şi creaţiei Sale, îndumnezeind fiinţa umană şi transfigurând cosmosul, prin restaurare.
De asemenea, dacă nu privim poezia eminesciană pe linia tradiţiei literare şi oratorice româneşti, s-ar putea să nu putem să pricepem niciodată de unde izvorăşte, în cazul poetului nostru naţional, acea dorinţă şi putere extraordinară de a concentra, de a miniaturiza imagistico-poetic, idei şi viziuni care, în proză sau filosofie, ar fi putut cunoaşte dezvoltări fastuoase.
Însă Eminescu iubea exprimarea eliptică a metaforei ca reprezentând eminamente poezia, în timp ce proza era pentru el o imagine a vieţii şi a lumii pline de corupţie morală şi de dureri: Sunt sătul de-aşa viaţă… nu sorbind a ei pahară, / Dar mizeria aceasta, proza asta e amară (Scrisoarea IV).
Acelaşi lucru îl exprimă şi în nuvela Cezara, care începe cu aprecieri despre roman, ca paradigmă a vieţii, în urma afirmaţiei lui Al. Dumas, anume că romanul a existat dintotdeauna. O asemenea dezvoltare prozaică a multe dintre motivele eminesciene o va face însă, ulterior, Mircea Eliade, în câteva din nuvelele sale fantastice[2], întrucât îl înţelegea pe Eminescu ca o chintesenţă a gândirii și a credinţelor românești.
Însă adeziunea interioară profundă pe care o dovedeşte Eminescu faţă de modelele literare tradiţionale româneşti denotă şi o adeziune faţă de ceea ce exprimă ele, pentru că nu ne aşteptăm din partea sa la o aderare fidelă faţă de formă fără a fi înţeles şi fără a fi avut o relaţie de mare intimitate cu fondul.
În toată opera sa, poetul ne oferă dovezi ale dragostei cu care s-a întors spre evul mediu românesc, pe care nu l-a considerat, precum Petrarca, drept „ev întunecat”, ci ca „timp al plenitudinei”[3], după cum a arătat Zoe Dumitrescu-Buşulenga considerând că toate treptele istoriei româneşti i-au fost sfinte lui Eminescu.
Asemenea, în opinia Rosei del Conte, pe parcursul întregii sale exegeze asupra operei poetice eminesciene, se arată cum Eminescu a lăsat să se vadă, în poezia sa, răsărind din adâncuri gândirea arhaică ortodoxă, în exprimări biblice sau de inspiraţie patristică şi isihastă.
Fundamentele cugetării eminesciene, considera domnia sa, nu se află în filosofia contemporană lui, ci într-o gândire şi o concepţie despre lume cu mult mai vechi, care se află expuse în Patristica ortodoxă, la Sfinţi precum Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Macarie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Clement Alexandrinul, Calist Patriarhul, Augustin, la Origen sau în cărţi de largă circulaţie în aria ortodoxă, precum Vieţile Sfinţilor, Varlaam şi Ioasaf, Fiziologul, etc.
Înţelegem cu atât mai mult de ce metafora este, şi la Antim şi la Eminescu, sincoparea literară şi stilistică a unei cugetări cu multe falduri. O teologie şi o cugetare de proporţii gigantice sunt concentrate şi reduse la scara miniaturală a metaforei.
În acelaşi timp, o filmografie imensă a cosmogenezei şi a unor evenimente planetare şi cosmice colosale, este surprinsă în scene casnice, rustice, pline de tandreţe şi calmitate, Eminescu integrându-se prin aceasta, în mod desăvârşit, în tradiţia şi mentalitatea religioasă de aproape două milenii a românilor.
În consecinţă, considerăm că Ion Negoiţescu a intuit ceva esenţial atunci când a afirmat că „adânca vibrare a lirismului eminescian se naşte din… acel amor cosmic revărsat în lume”[4], dragoste pe care Antim o vede revărsată de Dumnezeu în însăşi frumuseţea genuină a lumii.
Este sesizabil pentru Negoițescu, în poezia lui Eminescu, chiar şi faptul că „sacralizarea naturii ia forme liturgice, smirna şi tămâia răspândindu-se cu (aceeaşi) risipă”[5] în feericele descrieri de natură eminesciene, şi că natura este „prodigioasă de mireasmă, ca o biserică”[6].
Şi acest fapt stă în strânsă legătură cu o altă constatare, pe care o considerăm la fel de corectă, anume că: „În opera niciunui alt poet român dragostea nu are o semnificaţie mai cuprinzătoare, ca la Eminescu”[7].
Dragostea, care este însuşi Dumnezeu, după cum spunea Antim, urmându-l pe Teologul cel Mare, Ioan, Dragostea a creat lumea şi lumea aceasta e plină de reverberaţiile iubirii. Cine simte aceste reverberaţii – şi marii poeţi le pot uneori simţi[8] – ajunge la intuiţii profunde.
[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 318.
[2] Cf. Drd. Gianina Picioruş, Dubla „ereditate” eminesciană, art. online, http://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana.
[3] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, op. cit, p. 28.
[4] Ion Negoiţescu, op. cit., p. 109.
[5] Idem, p. 95. [6] Idem, p. 158. [7] Idem, p. 165.
[8] Şi nu avem să ne mirăm prea mult de aceste coincidenţe, dacă acceptăm, precum Nicolae Steinhardt, că „Orice operă de artă autentică stă sub semnul unui duh iubitor de oameni. Orice operă de artă autentică e un imn de slavă a creaţiei. Departe de a porni de la demonism, arta e un mijloc de înălţare a sufletului şi un izvor de bucurie curată şi nobilă”, cf. N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii (Convorbiri cu Ioan Pintea), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 57. Şi, adăuga Steinhardt, vorbind de Georg Trakl şi de Georges Brassens, că „Îi place lui Hristos să se facă presimţit copiilor şi poeţilor” (cf. Idem, p. 83), adică inocenţei căutătoare, setei autentice de cunoaştere şi de iubire.
