Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a.
***
III. 6. 1. 8. Transfigurarea întru cuvânt: cuvântul-lumină şi lumina cuvântului
Într-un subcapitol anterior, în pasaje relativ scurte din opera antimiană, am întâlnit o aglomerare semantică (literară, filosofică şi teologică) pe care nu am reuşit să o epuizăm în puţine cuvinte. Omiliile lui Antim se pretează la un comentariu mult mai atent şi mai detaliat decât s-ar putea aprecia la prima vedere.
Un simplu fragment sau o simplă metaforă pot determina pagini întregi de comentarii şi interpretări. Am întâlnit idei teologico-filosofice şi morale nebănuite, încifrate în metafore, pe lângă care se poate trece fără ca măcar să se gândească cineva ce se ascunde în adâncul lor de sens. În cele ce urmează vom încerca să cunoaştem concepţia autorului despre actul de a scrie, aşa cum reiese ea din concepţia despre lume, pe care am expus-o mai sus.
Considerăm că metafora antimiană (figurile de stil, în general), metafora aceasta duhovnicească sau ceea ce ni se pare nouă a fi metaforă, în sens spiritual-mistic este de multe ori o icoană a unor realităţi mai presus de cuvânt. În plan lingvistic, desigur că ea este o figură de stil, în plan spiritual, însă, este o iconizare supra-conceptuală, este o transfigurare a cuvântului pentru a-l îmbrăca în lumina adevărului.
În faţa realităţilor spirituale, cuvântul este o tăcere plină de înţeles. Adâncul lui este o astfel de tăcere, aşa cum este şi adâncul icoanei. Este o tăcere plină de inefabil care pictează în oameni, neştiut, imperceptibil, conturează în ei Chipul lui Dumnezeu, îl imprimă în adâncul nevăzut al sufletelor. În măsura în care întipăreşte în om realitatea şi adevărul său, putem vorbi de concreteţea inefabilului, de forţa plasticizantă a metaforei, atât de caracteristice lui Antim.
Cuvântul nu are materialitate pentru că materia lui este chipul interior al spiritului, forma spiritualităţii umane, pe care el o profilează (formând profilul nostru interior), ca logos asimilabil în logosul uman. La fel icoana nu are a treia dimensiune, pentru că a treia dimensiune sunt cei care se formează după chipul icoanei, spre asemănarea cu Dumnezeu.
De altfel, Antim iconizează părţi importante din predică: adică se bazează nu numai pe forţa ei ideatică, dar şi pe capacitatea imaginii de a avea un mai mare impact asupra publicului decât ideea (mintea oboseşte mai repede gândind abstract, dar ochiul interior al minţii ajută în acest sens).
Antim însuşi, în prefaţa la Chipurile Vechiului şi Noului Testament, operă în care a zugrăvit şi peste cinci sute de portrete în medalion, îşi exprimă părerea că desenul sau pictura ajută la întipărirea unui lucru pe retina memoriei şi a conştiinţei, căci acele ce înţelegem prin auz şi prin cetaniia a multor zile cu vederia chipurilor celor însemnate şi cu cetaniia povestirei lor pre scurt mai mult ne încredinţăm şi mai pre lesne întru pomenire le putem păzi [1]. Înţelegem de aici că vizualizarea era o calitate pe care mitropolitul punea mare preţ.
Absolut sublime şi inimitabile au rămas nenumărate icoane pictate în cuvinte de Antim, din care am oferit mai multe exemple. Operei încărcate de lirism a lui Antim i s-ar potrivi acea clasică definiţie a lui Horaţiu: „Ut pictura poesis”. Antim face, prin tablourile sale, o interpretare unică a Genezei, ce nu există în acest fel – şi nici atât de extinsă – la Coresi ori Varlaam, sau la oratorii eclesiastici ardeleni. A se face pe sine cineva după chipul lui Dumnezeu, înseamnă a se autoportretiza ontologic, a modela în lutul inefabil al fiinţei sale, înseamnă, mai bine-zis, a deveni creator, co-creator cu Dumnezeu.
Omul se face pe sine însuşi operă de artă: se subţiază interior, se inefabilizează, se spiritualizează, face din sine însuşi un poem, cel mai frumos poem al său cu putinţă. Salvador Dali declara undeva că toate tablourile sale nu sunt decât un autoportret. Prin artă, fiinţa umană se caută pe sine, urmăreşte portretizarea frumuseţii sale, pentru că aceasta este un autoportret al lui Dumnezeu, pe care El şi-l face în fiecare om.
Omul este o fiinţă atât de importantă pentru că este chipul Său şi pentru că este aşezat în centrul lumii, ca un „microcosmos”, şi toate pentru el s-au făcut şi i s-au dat aciastă simţitoare lume cu toată frumuseţea ei, ca o grădină cu multe feliuri de flori, ca să-şi aleagă cele de folos, să să împodobească trupeşte. Şi i s-au dat şi lumea cea de sus den suflarea dumnezăiască, den care, cât va vrea, să-şi înfrumuseţeze icoana cea sufletească şi cât va putea să o asemene cu chipul icoanei Ziditoriului său [2].
Sfântul Ioan Damaschin spunea, într-o omilie, că Dumnezeu pictează, cu pensula luminii dumnezeieşti, Chipul Său în noi, iar aportul pe care şi-l aduce omul la această creaţie a sa însăşi este de a se goli de gânduri pământeşti trecătoare, superflue, de a se goli pe sine după modelul chenozei lui Hristos, de a se înfăţişa lui Dumnezeu ca nimic: „Întorcându-ne întru nimic [prin pocăinţă şi smerenie] – noi devenim materialul din care Îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri”[3]. Pocăinţa înseamnă efortul omului de a se face pe sine o pânză albă, în care Îi este propriu lui Dumnezeu să Se imprime.
Efortul său de asemănare cu Dumnezeu îl apropie pe om de adevărata frumuseţe şi îi descoperă adevărata frumuseţe universală, deoarece sunt 4 stihii, dintru carele s-au făcut omul şi toată lumea [4] şi acestea, în afara faptului că sunt elementele alcătuitoare ale lumii materiale, au un rol bine determinat: stihiile ca nişte întâe pricini îndeamnă pre toate chipurile neamurilor, de-şi dau roada sa la vremea lor. Iar mai vârtos de toate, fericita şi mai aleasa şi cuvântătoarea zidire, omul, sileşte de aduce nu numai un feliu de roadă, ce foarte multe câte trupeşti, iar mai multe sufleteşti, de vreme ce şi el de doao s-au zidit, adecă den suflet şi den trup [5].
„Rodind”, omul devine creator, născător al propriei sale frumuseţi, co-ziditor al său şi al lumii, prin imprimarea în sine a Chipului frumuseţii. În sens spiritual, toţi oamenii au o virtute maternală şi toţi ar trebui să treacă printr-o maieutică duhovnicească, prin chinurile naşterii, a lui Dumnezeu în inima lor şi a lor înşişi pentru veşnicie. Această naştere în Duh este adevărata forţă creatoare a omului. Taina aceasta a naşterii şi a creaţiei este foarte mare, şi Antim o atinge numai, o sugerează, lăsând-o mai departe sub vălul impresionist al strălucirii neclare pentru mintea celor nedesăvârşiţi.
Pentru motivele expuse mai sus, arta[6], în viziunea lui Antim, nu reprezintă ceva care să ne fie cu totul exterior, o alteritate extremă, ci este o prelungire atât în materia inertă cât şi în suflete, a lumii spirituale, a harului. Ea nu îmbie cu experienţe noi, cu aventuri cognitive sau cu încântări exterioriste ale simţurilor.
Fiinţa umană recunoaşte o realitate inefabilă, care îi aparţine, care nu este proprie nici cuvântului în sine şi nici materiei, materialităţii de orice fel. Prin intermediul celor ce s-au făcut pe ei înşişi purtători ai harului dumnezeiesc – cum este mitropolitul nostru – se transmite tuturor, prin această artă, această lumină a Duhului şi cei ce manifestă această dorinţă pot să devină şi să se actualizeze ca oameni înduhovniciţi, spiritualizaţi, ca exponenţi ai „veşniciei fericite” pe pământ, dacă îşi deschid inima acestui flux continuu al harului şi al înţelegerii [7].
Pentru Antim, ca pentru orice scriitor religios-creştin, harul are calitatea ubicuităţii. De aceea orice lucru poate fi încărcat de semnificaţie spirituală şi de aici derivă, credem, solidaritatea lui cu frumuseţea cosmică, înconjurătoare. Nu este paradoxal că relaţia omului cu natura este tot una de ordin inefabil? Aceasta relevă însă adevărata esenţă a umanului, precum şi capacitatea de a simţi inexprimabilul din lucruri, adică frumuseţea dumnezeiască ce nu se explică prin nimic altceva, decât prin caracteristicile lucrurilor.
Această haină din fire nevăzute o sesizează Antim, această podoabă vrea să o facă să devină vizibilă pentru toată lumea. Armonia universului este o simfonie unică, o muzică şi o lumină perceptibilă pentru simţurile spirituale, pentru ochii inimii şi pentru urechile inimii şi pentru înţelegerea şi raţionalitatea omenească [8].
[1] Idem, p. 243.
[2] Opere, p. 398.
[3]Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, op. cit., p. 179.
[4] Opere, p. 68. [5] Idem, p. 398.
[6] „Atunci când se construia Templul din vremea lui Moise, Dumnezeu S-a făcut auzit şi a zis: «Iată, am dat har şi pricepere lui Beţalael ca să sape în lemn şi în aur» şi alte însuşiri pe care le enumeră Dumnezeu, dăruite lui Beţalael pentru înfrumuseţarea, împodobirea Templului. Aici asistăm chiar la intrarea artei în viaţa omului de după cădere. Intrarea frumosului material în viaţa omului. Acest frumos exterior vine să înlocuiască golul care a apărut în viaţa noastră de la momentul divorţului nostru de Dumnezeu. S-a golit sufletul nostru de frumos, de adevăr, de absolut. Şi Dumnezeu face acest pogorământ şi-i dăruieşte omului arta, care este, desigur, inferioară culmilor spirituale pe care le-a cunoscut Adam în Rai, dar care este un vehicul ce ne apropie, ne duce până la ultimul stadiu al întâlnirii noastre cu Dumnezeu …”, cf. Monah Savatie Baştovoi, Nicolae Balotă, Diacon Andrei Kuraev, Dumitru Crudu, Ortodoxia pentru postmodernişti (în întrebări şi răspunsuri), Ed. Marineasa, Timişoara, 2001, p. 45.
[7] Cel ce vede pe Dumnezeu şi Frumuseţea dumnezeiască înţelege cu adevărat ce înseamnă frumuseţea şi arta, fapt subliniat de tradiţia bisericească, dar pe care, într-un anumit sens, îl întrezărea şi Platon: „Căci dacă viaţa merită prin ceva ca s-o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi. (…) Dar ce să mai zicem… de omul căruia îi e dat să contemple frumuseţea cea limpede, curată, neprihănită… nu aceea plină de carne şi coloraţie omenească sau de câtă altă zgură a firii muritoare! Ce să mai zicem când el ar putea zări Frumosul divin, Frumosul cel cu înfăţişare unică? Ţi-nchipui, zise, că trăieşte viaţa fără valoare omul care va privi într-acolo şi va contempla acel frumos, căruia i se dedică şi cu care se împreună? Nu-ţi dai seama că numai unul ca acesta – care vede frumosul prin singura cale în care el poate fi perceput – este în stare să creeze; nu măşti ale artei, măşti de care nici nu se atinge, ci opere de artă adevărată, ca unul ce-a pătruns în lagărul adevărului? Că numai creatorul unor opere superioare se face scump lui Dumnezeu…”, cf. Platon, Dialoguri, trad. de Cezar Papacostea, Ed. Iri, Bucureşti, 1995, p. 130.
[8] „Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însufleţite şi cele neînsufleţite, şi plantele şi animalele, şi păsările, şi munţii, şi mările, şi apusurile de soare, şi cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la iubirea cea mare, la Hristos. (…) Ca să devină cineva creştin trebuie să aibă suflet poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă el sufletele « grosolane ». Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşază înlăuntrul lor, o simt în adâncuri”, cf *** Ne vorbeşte părintele Porfirie, trad. din limba greacă de ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 359-360.
