Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [106]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a.
***
Propovăduirea frumuseţii cosmice la Antim vine, deci, dintr-o asumare a lumii şi o intimizare a întregului univers – ca experienţă de viaţă creştină –, pe de o parte, şi din dorinţa de sensibilizare a auditoriului, pe de altă parte. Poezia este mediul cel mai propice prin care se poate transmite iubirea, ea este acea „încărcătură electrică” a cuvintelor (ca să îl parafrazăm pe Nichita Stănescu), care susţine, în cea mai mare măsură – faţă de alte forme de limbaj –, intensitatea sentimentului de iubire convertit în logos.
Cel mai mare teolog român credea că „toţi scriitorii duhovniceşti sunt poeţi ai acestei lumi, nu în sensul că imaginează ceea ce nu este, ci în sensul că, trăind bogăţia acestei vieţi, reuşesc să o redea în moduri cât mai corespunzătoare, care trebuie să se folosească de imagini”[1]. Aceste cuvinte credem că se potrivesc foarte bine lui Antim Ivireanul.
Prin cele ce am afirmat, dorim să demonstrăm în ce constă adâncimea şi frumuseţea expresiei sale. Considerăm că dacă am putut să dovedim izvorul spiritual al imagisticii, al plasticii limbajului antimian, originea sa în gândirea patristică ortodoxă, atunci am putea, implicit, să explicăm concreteţea metaforismului său, în plan spiritual, şi, deci, valoarea intrinsecă, profundă, a cuvintelor sale. „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9): adâncul vieţii cheamă adâncul cuvântului care o exprimă, în acest caz.
Am putea adapta la opera lui Antim o afirmaţie a lui Tudor Vianu despre poetul naţional, şi am putea fără greş să spunem, neinsistând „asupra bogatei materii de imagini, simţiri şi cugetări cuprinse” în predici, că „fondul latent al unei astfel de structuri semantice este nu numai adânc, dar şi de o adâncime care se dezvoltă progresiv şi, ca atare, rămâne nelimitată. Fondul latent al metaforei, acela pe care îl substituie expresia folosită de poet (de Antim, în cazul nostru – n.n.), nu este deci numai difuz (în sensul de transparenţă care conduce privirea către adâncimi tot mai mari – n.n.) şi mobil; el este nelimitat”[2].
În acest sens, putem găsi ceva comun între metafora eminesciană şi cea antimiană, deoarece putem să adâncim la nesfârşit sensul metaforelor lui Antim, putem să vorbim încă mult timp despre sensurile creaţiei sau ale luminii în opera sa, pentru că profunzimea cuvintelor sale este inepuizabilă.
Antim ne demonstrează că arta vine dintr-un izvor interior de frumuseţe şi nu este lipsită de conştiinţă. Cuvântul este imaginea unei realităţi, care nu duce lipsă nici de sens, nici de raţionalitate, frumuseţe sau încărcătură cognitivă, adică de posibilitatea de a fi gândită şi exprimată în ceea ce reprezintă ea pentru fiinţa umană.
Cuvântul său nu transfigurează realitatea, ci transfigurează sufletul care percepe această realitate. A spune că realitatea poate fi transfigurată prin cuvânt, înseamnă a accepta că ea rămâne (în ea însăşi) urâtă, lipsită de sens şi de propria sa raţiune de a fi ceea ce este, înseamnă că Dumnezeu a creat ceva ce este nedesăvârşit şi are nevoie de imaginaţia omului ca să o transforme, în mod iluzoriu. Dar acum nu e vremea pentru ca lumea să fie transfigurată, ci omul are nevoie de transfigurare interioară prin cuvânt, prin cuvântul care înţelege lumea.
Vedem cum concreteţea plasticizantă a limbajului antimian ascunde o filosofare înaltă şi o gândire abstractă de mare fineţe, care urmăreşte sensul deplin al creaţiei. Cuvintele, expresiile metaforice, până şi acolo unde, la prima vedere, credeam că ar fi vorba de simple figuri de stil, se mulează ele însele după logica şi „plastica” interioară a unei realităţi care se adresează atât simţurilor propriu-zis, cât şi cugetării celei mai profunde.
La Antim putem vorbi cu adevărat de metafore revelatorii, pentru că multe din ele au un sens mult mai adânc decât în aparenţă. Şi astfel, conţinutul informaţional al mesajului său este infinit mai bogat decât poate părea la prima lectură, dar principalul este că receptarea lui nu se bazează numai pe inteligenţă aparte, ci şi pe iubire şi înţelegere cu auzul inimii: vă pohtesc ca să vă deşchideţi urechile inimilor voastre [3], spune Antim.
Credem că opera lui Antim Ivireanul are o frumuseţe stilizată de multe ori până la sublim, tocmai pentru că el priveşte lumea ca pe o plasticizare, ca o concretizare a gândului plin de iubire al lui Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, ca pe o creaţie nesfârşită a Lui – Care a creat şi creează în continuare, o lume spirituală şi materială în acelaşi timp.
Limbajul lui are plasticitatea pe care o are şi universul în sine, este, concomitent, un limbaj concret, dar şi spiritualizat, metaforic şi realist, plastic şi inefabil. Cu alte cuvinte, arta, creaţia umană, pentru Antim, este un corespondent al creaţiei dumnezeieşti, care răspunde, care dialoghează cu eternul şi cu frumosul integral.
Oamenii sunt creatori tocmai pentru că Dumnezeu creează la infinit. „În om, chipul lui Dumnezeu constituie izvorul nesecat al puterilor creatoare”[4]. Iar puterile creatoare ale sufletului omenesc se descătuşează pentru că „sufletul este nostalgie după Dumnezeu”[5].
Sau, după cum scria Dostoievski, omul are sădit în sufletul său idealul frumosului: „Cum însă Hristos purta în sinea Lui şi în cuvântul Lui idealul frumosului, atunci a hotărât: E mai bine să se sădească în suflet idealul frumosului”[6], al frumosului care are putere mântuitoare, pentru că „frumosul va salva lumea”[7].
Frumosul în opera lui Antim are putere soteriologică, conferită în mod conştient şi programatic, de însuşi autorul predicilor, un fin cunoscător al psihologiei umane şi un gânditor subtil, care scrutează adâncurile revelaţiei naturale.
În conformitate cu această concepţie – detaliată în predici – despre existenţă, Antim nu priveşte universul cu o nostalgie descurajată, nici cu regretul paradisului pierdut, ci cu conştiinţa celui regăsit. El vede frumuseţea lumii atât de poetic, pentru că întrevede prin ea adevărata frumuseţe sempiternă a lumii spirituale, lumina după care au alergat şi aleargă toţi cei ce cred în ea şi aşteaptă revelarea ei deplină:
Pentru care lucru mie mi se pare a fi Părinţii cei de demult asemenea acelora pre carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare şi văd lumină oare unde, departe, într-un loc de nădejde pusă, spre care silesc să o ajungă cei învăluiţi; şi adese cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreaptă ca să meargă (din cât pot) într-acolo; şi aceia, de nu pot amintrilea, cu ochii şi cu sufletul o cuprind.
Aşijderea şi Părinţii noştri cei de demult, întorcându-ş ochii spre lumina cea adevărată, spre Domnul nostru Iisus Hristos (care cu lumina Sa umbra şi întunerecul lumii aceştiia l-au stricat) cu smerenie-ş tindea mânile sale şi spre Aceia din tot cugetul doriia şi spre Aceia degrab ca să sosească pohtiia…[8].
Pentru el (ca şi pentru ceilalţi scriitori isihaşti, ca Neagoe Basarab – şi e adevărat că „Antim scrie ca Neagoe Basarab”[9]), arta nu are numai rolul de a transcende, de a ne transcende, ci şi acela de a surprinde prezenţa în lume a frumosului nediscursiv, a frumosului logosific, având un sens şi o logică supramundană, explicată prin prezenţa lui Dumnezeu în lume, ca şi Creator şi Proniator al ei.
De exemplu, stelele pe care Antim le îmbracă atât de frumos cu poezie, sunt cele prin care Dumnezeu a chemat la credinţă toate neamurile, căci rădică-ţ ochii puţinel şi vei vedea pre ceriu stea noao, care mărturiseşte lumii naşterea Domnului [10].
Eminescu numea bolta înstelată catapeteasma lumii, iar Antim cu adevărat ne prezintă cerul ca pe o catapeteasmă, ca o tâmplă de argint, sugerând faptul că Dumnezeu a zidit universul plin de frumuseţe, pentru ca, prin această catapeteasmă cosmică omul să intre la Dumnezeu, să ajungă la ideea de Principiu Absolut al lumii şi de Creator Atotputernic, iar Dumnezeu să intre prin poarta sensibilităţii lăsată deschisă, înapoi, în inima omului.
Pentru aceasta, stelele au slujit la naşterea Domnului, căci au arătat pe Cel Care, fiind Soare al dreptăţii ce au răsărit din pântecele Fecioarei [11], însă pentru noi au închis razile strălucirii Sale [12] şi S-a născut Prunc. Stelele au arătat pe Soarele şi Împăratul lor (cum zice Antim), pe Iisus, „Haina cea în chip de stea şi preastrălucită”[13], celor ce nu-L cunoşteau pe El Dumnezeu.
Antim ne pune înaintea „ochilor minţii” această catapeteasmă siderală, pentru ca, prin iubirea de lumină şi frumuseţe, să ne înălţăm cu gândul la Creatorul acestei armonii sublime, prin poezia naturii şi prin arta cosmică, să-L privim pe Dumnezeu, Autorul ei. Antim încearcă să facă să transpară prin această catapeteasmă a cerului şi a aştrilor cereşti, frumuseţea adevăratei lumi eterne. Descrierile antimiene au calitatea de a surprinde evanescenţa lumii de acum, dar şi adierea unor zori ai Luminii neînserate.
Frumuseţea cerului înstelat a lăsat-o Dumnezeu să fie ca un model pentru a înţelege frumuseţea şi atotputernicia Sa. Prin stele a chemat Dumnezeu pe magi (numiţi şi înţelepţi sau filosofi) – care reprezentau înţelepciunea popoarelor – la închinare şi tot prin luminătorii cereşti înţelege Antim Ivireanul să îşi înduioşeze auditoriul, îndemnându-l la credinţă. Nenumăratele comparaţii între aştrii cereşti şi lumea spirituală, prezente în opera lui, ne conduc către această concluzie iminentă.
[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, nota 401, p. 200.
[2] Op. cit., p. 376.
[3] Opere, p. 98.
[4] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul…, op. cit., p. 50: „În om, chipul lui Dumnezeu constituie izvorul nesecat al puterilor creatoare ale nostalgiei după Dumnezeu, graţie cărora el se poate face pe sine o fiinţă veşnică” (citat integral).
[5] Idem, p. 60.
[6] Cf. Pr. Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, op. cit., p. 43.
[7] Idem., p. 16. Este tot un citat din scrisorile lui Dostoievski.
[8] Opere, p. 110-111.
[9] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, op. cit., p. 124.
[10] Opere, p. 200. [11] Idem, p. 126. [12] Idem., p. 10.
[13] Cuvioşii Teolipt al Filadelfiei şi Nicodim Aghioritul, Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nume al lui Iisus, trad. de diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 37.