Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 26 decembrie, 2016

Predică la pomenirea Sfântului Întâi-Mucenic și Arhidiacon Stefanos [27 decembrie 2016]

Iubiții mei[1],

Primul Mucenic [Πρωτομάρτυρας] al Bisericii a fost Sfântul Arhidiacon [Ἀρχιδιάκονος][2] Stefanos [Στέφανος][3], care a fost martirizat la scurt timp după Cincizecime și în același an cu întemeierea Bisericii lui Hristos[4], pe când prima Mucenică a Bisericii a fost Sfânta Fecioară Tecla [Θέκλα], ucenica Sfântului Apostol Pavlos[5]. Iar dacă Sfânta Tecla, cea întocmai cu Apostolii [Ἰσαπόστολος], e pomenită pe 24 septembrie[6], Sfântul Stefanos e pomenit azi, pe 27 decembrie.

Și el a fost martirizat de evrei prin uciderea cu pietre, în valea lui Iosafat, care este între Eleon și Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, martorii muceniciei sale fiind Preacurata Stăpână și Sfântului Ioannis Teologul[7].

– La ce vârstă a fost martirizat Sfântul Stefanos?

– Avea peste 30 de ani[8]. Și el era rudă cu Sfântul Apostol Pavlos, care, în timpul martirizării sale, nu era încă convertit la dreapta credință[9].

Sursa de aici[10] ne spune că Sfântul Stefanos a fost martirizat în anul 34 d. Hr. Pe când Sfânta Tecla a adormit la vârsta de 90 de ani în Seleucia [Σελεύκεια][11]. Unde e Seleucia? În Irakul de azi[12].

Adică primul Mucenic a fost martirizat în Israelul de azi, pe când prima Mucenică a Bisericii a fost martirizată în Irakul de azi. În zona geografică pe care o numim Orientul Mijlociu[13] și în care conflictele religioase sunt vii până azi.

– De unde era Sfânta Tecla?

– Din Iconion [Ἰκόνιον], care e în Turcia de azi[14]. Și avea 18 ani când a devenit creștină[15]. Pe când Sfântul Stefanos era un evreu grecizat, care avea nume grecesc, Stefanos însemnând cel încununat[16].

Și Sfânta Tecla [Θέκλα] are nume grecesc. Numele său e unul sincopat[17], derivând de la numele Teoclia [Θεόκλεια], care e format din Θεός [Teos] [Dumnezeu] + κλέος [cleos] [slava] și care înseamnă slava lui Dumnezeu[18].

Și dacă Sfânta Tecla a fost plină de slava lui Dumnezeu, și Sfântul Stefanos a fost încununat de Dumnezeu cu slava Lui, pentru că el era „bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt [ἄνδρα πλήρης πίστεως καὶ Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 6, 5, BYZ]. Căci ambii Mucenici ai Bisericii au vorbit și vorbesc, prin numele lor și prin viața lor, despre prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața lor. Și ei sunt exemplele noastre vii, clare, preafrumoase, de credință și de viață creștină.

În predica de anul trecut[19] am arătat locul unde a fost martirizat Sfântul Stefanos și brațul său drept, care se păstrează în Rusia. Mormântul Sfintei Tecla este într-o Biserică, acum aflată în ruină, din Turcia, și arată astfel[20]:

mormantul Sfintei Tecla

Însă oriunde am trăi și ne-am ruga primilor Sfinți Mucenici ai Bisericii, ei ne-ar învăța să trăim ortodox, adică dumnezeiește.

Pentru că praznicul Nașterii Domnului în care suntem ne învață adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. Căci există o închinare bună, adevărată, autentică, și alta falsă, satanică, antidumnezeiască și antiumană.

Împăratul Irodis, spre exemplu, Îl căuta pe Pruncul Iisus pentru ca să-L omoare [Mt. 2, 13]. Dar cei 3 Magi din răsărituri, fiind învățați de Dumnezeu, au venit și I S-au închinat Lui [Mt. 2, 11]. Magii au devenit creștini, lepădându-și păgânătatea lor, față în față cu Împăratul slavei, pe când împăratul lui Israil a căutat să Îl omoare pe…Hristos, după ce el însuși, dimpreună cu arhiereii și cărturarii, Îl identificaseră, potrivit Sfântului Miheas, ca născându-Se în Bitleem [Mt. 2, 4-6].

Însă tot Ierusalimul s-a tulburat [Mt. 2, 3] la auzul că S-a născut Împăratul iudeilor [Mt. 2, 3]. S-a tulburat, dar nu s-a deranjat! Singurii care s-au deranjat, singurii care s-au dus să-L vadă, au fost 3 magi[21] și 3 păstori[22]. Pe care i-am pomenit ca Sfinți în ziua praznicului, pe 25 decembrie[23].

– De unde știm că erau câte 3?

– Pentru că cei 3 Magi, deveniți creștini, au murit ca Sfinți Mucenici și se păstrează Sfintele lor Moaște până azi, în Germania[24], în catedrala romano-catolică din Cologne [25]/Köln. Sfintele lor Moaște se păstrează astfel[26]:

Sfintii 3 Magi

Ei sunt reprezentați într-o frescă de secol. 6, pe care o găsim aici[27], și pe ea găsim și numele lor: Balthassar, Melchior și Gaspar.

Sfântul Cuvios Beda va vorbi despre cei 3 Magi în această ordine: 1. Melchior, care era bătrân, și I-a adus Domnului aur, 2. Caspar, care era tânăr, și care I-a adus Domnului tămâie, iar 3. Balthasar, care I-a adus Domnului smirnă[28].

Iar despre faptul că erau 3 păstori aflăm din Viețile Sfinților pe luna decembrie, ediția BOR 2000, p. 501, unde ni se spune că cei 3 păstori își pășteau turmele în preajma peșterii unde S-a născut Domnul și că lor li s-a arătat Sfântul Arhanghel Gavriil și le-a vorbit despre Domnul.

Însă Puterile cerești îi învață pe Magi și pe Păstori ca să I se închine Domnului! Îi învață pe ei și ne învață și pe noi ca să I ne închinăm Lui. Pentru că închinarea adevărată adusă Tatălui este „în Duh și [în] Adevăr [ἐν Πνεύματι καὶ Ἀληθεία]” [In. 4, 24, BYZ], adică în Duhul și în Fiul. Adevărata închinare față de Dumnezeu este închinarea trinitară, aceea în care I ne închinăm Lui Dumnezeu ca unul în Treime. Pentru că noi nu credem și nu cinstim 3 dumnezei, noi nu suntem politeiști, ci noi credem și Îl adorăm pe un Dumnezeu în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Păgânii idolatri erau politeiști. Pentru că ei credeau și se închinau mai multor zeități, mai multor dumnezei și, în definitiv, se închinau demonilor [Ps. 95, 5, LXX]. De aceea politeismul a fost și este unul demonic.

Însă noi ne închinăm unui Dumnezeu, adică suntem monoteiști, dar Dumnezeul nostru Cel unu, Care a creat toate câte există și pe noi, oamenii, este în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și El e veșnic, atotțiitor, atotștiutor, atotvăzător, fiind plin de iubire și de milă față de întreaga Lui creație. Și Fiul Tatălui a fost Acela care ne-a revelat această mare taină a lui Dumnezeu: că El e Treime de persoane. Pentru că El ne-a vorbit despre Tatăl Lui și S-a prezentat pe Sine ca Fiu al Său și deoființă cu El [In. 10, 30] și a vorbit despre Duhul Sfânt ca despre Cel care purcede din Tatăl [In. 15, 26]. Iar credința Bisericii e trinitară, pentru că fundamentul Bisericii e trinitar. Pentru că slava Preasfintei Treimi stă la baza Bisericii și la baza mântuirii fiecăruia dintre noi. Căci nimeni nu se poate mântui fără slava lui Dumnezeu, pe care o primim în Biserica Sa.

Însă cine luptă împotriva adevăratei închinări aduse lui Dumnezeu? Cine luptă împotriva adevăratului cult al lui Dumnezeu? Oricine luptă cu Biserica Lui, cu Biserica Ortodoxă, și oricine inventează un cult paralel cu Biserica. Căci Tainele și Slujbele Bisericii sunt singurul cult al lui Dumnezeu pe pământ, așa după cum, în Vechiul Testament, exista doar un singur Templu al lui Dumnezeu, cel de la Ierusalim. Și aici, în Biserica Lui, există adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, cea în Duh și în Adevăr, adică adevărata închinare duhovnicească a oamenilor.

– Ce înseamnă, de fapt, să I te închini lui Dumnezeu?

– Să Îl cinstești pe El așa după cum El Își dorește! Să I te pleci Lui cu totul! Să I te dărui Lui cu totul!

Pentru că semnul Sfintei Cruci, în profunzimea sa, înseamnă a lăsa slava lui Dumnezeu să ne inunde și să ne locuiască. Căci noi ne însemnăm foarte des cu semnul Sfintei Cruci tocmai pentru că vrem să murim pentru păcat și să trăim mereu cu Dumnezeu, să trăim duhovnicește. Și când începem să trăim duhovnicește, adică fiind plini de slava Lui, tot ceea ce facem pentru Dumnezeu și pentru oameni e o închinare adusă lui Dumnezeu, pentru că noi ne bucurăm întru slava Lui.

Și slujirea noastră liturgică și viața noastră creștină sunt o închinare continuă adusă lui Dumnezeu, dacă noi trăim în slava Lui și cu El, lăsându-ne conduși de Dumnezeu.

Însă, dacă trăim în mod relaxat viața ortodoxă, nu I ne închinăm lui Dumnezeu nici atunci când Îi slujim Lui. Pentru că Dumnezeu are nevoie nu de rugăciuni și de laude exterioare, spuse doar din gură, ci de rugăciuni și de laude care țâșnesc din inima noastră plină de dragoste și de curăție dumnezeiască, de pocăință și de iertare.

Adevărata Slujbă începe cu slujirea clipă de clipă a lui Dumnezeu. Pentru că Preotul e liturgic în tot timpul sau nu e niciodată. Căci Preotul nu începe Liturghia odată cu binecuvântarea mare și nu o sfârșește odată cu otpustul, ci Liturghia nici nu începe și nici nu se termină în sufletul lui, pentru că el, zilnic, noapte și zi, liturghisește lui Dumnezeu și oamenilor.

Preotul se roagă continuu pentru oameni, pentru întreaga lume, pentru întreaga creație, și el e într-o continuă lăsare în voia lui Dumnezeu și într-o continuă pregătire pentru slujire, încât slujirea lui liturgică nu e doar cea din Biserică, ci ea se prelungește peste tot unde se duce. El e rugăciune și cuvânt și iubire și îmbrățișare a tuturor. Pentru că oriunde se duce el dorește pacea și mântuirea oamenilor, dorește să știe adevărul oamenilor și să îl poarte, să știe sufletul lor și să se roage pentru ei.

Însă cine răstălmăcește cuvântul lui Dumnezeu, acela dorește o închinare falsă, pentru că dorește o cunoaștere deformată a Lui. Cine nu iubește oamenii, cine le dorește răul, cine dorește să le strice liniștea, acela luptă împotriva Bisericii, care e locul frățietății și al întrajutorării.

Irodis a dorit să-L omoare pe Dumnezeu, după cum, azi, mulți doresc ca să nu se mai vorbească despre Dumnezeu în societate. Să nu se mai vorbească cu inimă iubitoare despre El. Să nu se mai scrie despre El, să nu se mai predice despre El. Dar ei „se bucură” când Dumnezeu e hulit, când El e batjocorit…și când Biserica Lui e disprețuită.

Însă creștinul ortodox are o rană vie în inima lui tot timpul, văzând toate aceste manifestări demonice la adresa lui Dumnezeu, pentru că credința în Dumnezeu, Biserica Lui și cultul Lui sunt tratate cu dispreț.

– Ce trebuie să facem când credința noastră e disprețuită și iubirea noastră pentru Dumnezeu e batjocorită?

– Să răspundem creștinește la hule, la batjocurile la adresa lui Dumnezeu și a Bisericii Sale! Să răspundem înțelept, adică profund teologic, la prostiile care se spun despre Dumnezeu și Biserica Sa, și în același timp, cu compătimire față de oamenii care își permit nerozia să se lupte cu Dumnezeu. Dar pentru ca să răspundem ortodox la accesele de furie față de Dumnezeu și Biserica Lui, trebuie să trăim ortodox, adică fiind plini de slava lui Dumnezeu, de curăție și de sfințenie. Pentru că numai astfel putem fi pregătiți să ne războim teologic și predicatorial cu păcatele și cu neștiința și cu răstălmăcirile teologice ale lumii noastre: dacă suntem Sfinți ai lui Dumnezeu și dacă ne lăsăm învățați de către El teologia Bisericii Sale.

Căci rolul cultului, al cărților teologice, al vieții Bisericii și al predicilor Bisericii în viața noastră e tocmai acesta: de a ne întări în sfințenia lui Dumnezeu și în tot adevărul Lui. Pentru că slava lui Dumnezeu a coborât în noi la Botezul nostru, iar toată Slujba și învățătura Bisericii sunt pentru ca noi să creștem ortodox, să creștem ca oameni noi în Hristos, care ne desăvârșim clipă de clipă.

Pentru că Preotul și Ierarhul și Diaconul trăiesc creștinește și slujesc mereu cele ale lui Dumnezeu, în Biserică și în toată viața lor, tocmai pentru că orice creștin poate trăi creștinește și poate fi o rugăciune continuă către Dumnezeu. Și cum, în Biserică, ierarhia Bisericii slujește numai împreună cu poporul Bisericii, cu credincioșii ei, și nu în indiferență față de ei, la fel și în viața socială ierarhia trebuie să muncească și să vorbească și să lupte împreună cu poporul credincios împotriva a tot ceea ce înseamnă răstălmăcire a adevărului lui Dumnezeu.

Pentru că răstălmăcirile adevărului, interpretările false, stricate ale Scripturii și ale Tradiției Bisericii duc la comportamente necreștine. Și tocmai de aceea, Sinoadele Bisericii corectează continuu deformările învățăturii de credință, dar și deformările obiceiurilor creștinești, pentru ca Biserica să nu ajungă niciodată partinică și nici excentrică, ci să rămână pentru totdeauna stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας] [I Tim. 3, 15] lui Dumnezeu.

Și cuvântarea Sfântului Stefanos, Protomartirul, care a fost Apostolul de azi, cuprinsă în Fapte 7, ne arată cum se îmbină cunoașterea teologică cu adevărata experiență mistică a Bisericii. Căci cel care le-a prezentat istoria mântuirii de la Sfântul Avraam și până la Hristos [F. Ap. 7, 2-52] și i-a mustrat pe evrei pe baza Scripturii, „fiind plin de Duhul Sfânt [ὑπάρχων…πλήρης Πνεύματος Ἁγίου]…a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus Hristos stând [în] cele de-a dreapta lui Dumnezeu [εἶδεν δόξαν Θεοῦ, καὶ Ἰησοῦν ἑστῶτα ἐκ δεξιῶν τοῦ Θεου]” [F. Ap. 7, 55, BYZ].

Pentru că nu e de ajuns să vrei să aperi credința Bisericii de diverse atacuri, ci trebuie să și știi să o faci și, în același timp, să fii plin de slava lui Dumnezeu și de sfințenie. Adică să fii călăuzit de Dumnezeu în demersul tău apologetic și să fii un teolog desăvârșit și un om care înțelege profund motivele pentru care Biserica e atacată și care e scopul acestor atacuri.

Căci, de aceea, mulți au râvnă pentru credință, care e bună în esența ei, dar nu au și cunoaștere teologică și o viață sfântă, pe baza cărora să vorbească și să apere Biserica. Și, în loc de a o apăra, și ei contribuie la tulburarea Bisericii și la punerea ei într-o lumină proastă. Și cei care au râvnă ortodoxă, dar nu și cunoaștere teologică și sfințenie, sunt exponenții extremismului în Biserică, făcând din țânțar armăsar și uitând problema de fond: pacea și binele Bisericii.

Pentru că o problemă teologică nu se discută niciodată în abstract, niciodată ruptă de viața și slujirea Bisericii și de tot contextul Tradiției Bisericii, ci în Biserică și în mod bisericește și tradițional. Iar toate ereziile și păcatele pe care Biserica le-a condamnat de-a lungul timpului așa au fost condamnate: în Biserică, în mod bisericește, în mod Sinodal și predicatorial, teologic, pentru că Sfinții Părinți ai Bisericii au scris și au vorbit împotriva lor și au arătat adevărul Tradiției Bisericii, adică adevărul deplin.

Și, privind din prezent, privind din prezent spre trecut, când vedem cum s-au soluționat diversele probleme din viața Bisericii – ca erezii, schisme, neînțelegeri – observăm un lucru uimitor: că Biserica a avut întotdeauna dreptate, pentru că a fost călăuzită de Dumnezeu în alegerea ei și că soluțiile au fost întotdeauna teologice și duhovnicești.

Pentru că toate condamnările făcute ereziilor s-au dovedit, mai apoi, soluțiile sanitare nu numai pentru Biserică, ci și pentru întreaga lume. Iar când a fost vorba de schisme, Biserica s-a arătat iarăși biruitoare și întărită, pentru că cei care au rămas în schismă, în separare față de Biserică, au căzut apoi în erezii și în fapte non-eclesiale și non-tradiționale care mai de care mai cumplite. Iar monofiziții, copții, armenii, romano-catolicii, protestanții și neoprotestanții de până azi, prin toată istoria și tradiția lor în parte, dovedesc cu vârf și îndesat despre cât de mult se poate altera ideea de Biserică, de cult, de Tradiție, de teologie și despre cât de mult se pot îndepărta de viața și de teologia Bisericii una a lui Dumnezeu facțiunile schismatice și eretice.

Pentru că odată rupți de harul și de întregul adevăr al Bisericii, de cultul Bisericii și de Tradiția ei, nemaifiind în Biserică, orice parte schismatică și eretică începe un drum propriu, un drum pe care îl trăiește în aversiune față de Biserică.

Și dacă aveți posibilitatea și doriți să cunoașteți drumul propriu al romano-catolicismului, spre exemplu, de după 1054, veți vedea diferențe majore în înțelegerea și trăirea teologiei și a Tradiției Bisericii și faptul că Sfinții Bisericii de până în 1054, care sunt comuni nouă și romano-catolicilor, arată altcumva decât cei pe care romano-catolicii și i-au „canonizat” după aceea și pe care Biserica Ortodoxă nu îi consideră și nu îi recunoaște drept „Sfinți”.

Da, după 2.000 de ani, când Biserica Ortodoxă e Creștinismul cel adevărat, dar există și Creștinism eretic, format din numeroase confesiuni, se simte nevoia unirii între creștini, pentru că se simte nevoia unui glas comun! Un glas comun împotriva secularismului și a extremismului religios, împotriva poluării și a războiului, împotriva urii și a sărăciei.

Consiliul Mondial al Bisericilor, din care și Biserica Ortodoxă face parte, e o adunare la un loc a multe confesiuni „creștine” pentru a dialoga. Biserica lui Hristos, adică Biserica Ortodoxă, stă la masa dialogului cu diverse confesiuni „creștine”, care sunt, în fapt, facțiuni schismatice și eretice, pentru a găsi lucrurile comune dintre noi. Și chiar dacă nu ar fi existat acest organism pluri-confesional, care să se ocupe cu dialogul între diverse confesiuni creștine, Biserica, ca și până în 1948, când s-a înființat Consiliul[29], ar fi dialogat cu oricine ar fi dorit să dialogheze cu ea.

Pentru că Biserica dialoghează de două milenii cu întreaga lume și cheamă întreaga lume să intre în ea prin Botez.

Însă acest dialog instituționalizat al Bisericii Ortodoxe, în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, a fost și este înțeles extremist de mulți membri ai Bisericii, pentru că a fost privit ca „un factor de decizie” care „înlocuie” Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod din Creta, din 16-26 iunie 2016[30], au fost răstălmăcite și discreditate în mod extremist tocmai datorită acestei frici nefundamentate, aceea că Sinodul panortodox „ar dori să includă ecumenismul” în structura dogmatică a Bisericii. Însă Sinodul din Creta a reafirmat unicitatea Bisericii lui Hristos și identitatea ei cu Biserica Ortodoxă[31], însă, în același timp, a precizat faptul că face parte din Mișcarea Ecumenică [τῆς Οἰκουμενικῆς Κινήσεως] [I, 4][32], adică din Consiliul Mondial al Bisericilor, pentru că unitatea Bisericii face parte „din firea și din istoria Bisericii Ortodoxe [πρός τήν φύσιν καί τήν ἱστορίαν τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας]” [I, 4][33].

Adică Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, face parte din acest Consiliu Mondial al Bisericilor, nu pentru ca „să își vândă” identitatea ei, ci pentru ca să își mărturisească identitatea ei. Căci toate bisericile din acest Consiliu se cred „Biserica lui Hristos”, dar Biserica e numai una, Biserica Ortodoxă, lucru pe care îl dovedește și continuitatea istorică și cea harică și sfințitoare a Bisericii. Și, de aceea, acolo unde multe confesiuni se cred „Biserica” e nevoie să fie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca toate celelalte să cunoască acest adevăr.

Pericolul relativismului religios însă e la fel de mare ca și cel al indiferentismului religios. Iar lumea seculară propovăduiește, mai degrabă, indiferența față de Biserică, excluderea ei din societate, aneantizarea ei. Relativizarea credinței ortodoxe, în cadrul dialogului interconfesional (cu alte confesiuni „creștine”) și interreligios (cu alte „religii” ale lumii), însă, nu se datorează credinței noastre, ci, eventual, teologilor ortodocși care îl poartă și care nu sunt la înălțimea acestei vocații. Însă orice dialog ortodox onest, cred eu, cu o confesiune creștină sau cu o altă religie e un bine pentru Biserică și pentru cei care sunt deschiși față de Biserică, și el nu aduce dezavantaje, ci beneficii.

Dialogul apropie, dialogul deschide uși, dialogul ne face să cooperăm cu alții, chiar dacă sunt diferiți de credința și religia noastră. Biserica e dialogică în mod fundamental, prin firea ei divino-umană, și nu poate fi altfel. Și din acest motiv noi trebuie să dialogăm nu numai cu cei de altă confesiune și religie, ci și cu cei care, pe baze ideologice, minimalizează și exclud rolul Bisericii din societate. Pentru că extremistă nu e numai erezia, ci și raportarea secularistă la Biserică. Căci rolul Bisericii e central în viața lumii și a societății, pentru că ea este expresia voii lui Dumnezeu și a relației lui Dumnezeu cu oamenii credincioși Lui.

Sfântul Stefanos a fost omorât cu pietre de extremismul religios evreiesc. Extremismul religios musulman decapitează azi și îi arde în foc pe cei care nu sunt ca el. Extremismul ortodox, care se manifestă în Biserica Ortodoxă Română în aceste zile ca extremism anti-sinodal și anti-ierarhic, are la baza lui o râvnă fără dreaptă cugetare, pentru că el exclude dialogul Bisericii cu cei din afara ei și se raportează la Biserica noastră ca la „una căzută în erezie”. Fapt pentru care, cei care îl practică nu mai se supun Episcopilor canonici ai Bisericii noastre, neagă autoritatea Sinodului Bisericii și consideră Biserica Ortodoxă Română ca fiind „căzută în erezie” după Sinodul din Creta, pentru că a participat efectiv la el.

Și extremismul tulbură Biserica, dar Biserica merge mai departe. Pentru că Biserica e formată din Dumnezeu, din toți Sfinții și Îngerii Lui și din toți cei credincioși. Biserica nu e numai ce se vede, ci și ceea ce nu se vede din ea. Iar sfințenia și adevărul Bisericii vin de la Dumnezeu, dar locuiesc în oamenii Bisericii.

De aceea, iubiții mei, trebuie să trăim în mod sfânt acest praznic prea mare al Bisericii, praznicul Nașterii Domnului, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei pentru noi și pentru mântuirea noastră, și pe toți Sfinții Bisericii să îi cinstim cu multă evlavie, dar, în același timp, să fim conștienți de binefacerile și pericolele lumii noastre!

Căci sunt mari binefaceri ale lumii noastre libertatea, drepturile cetățenești și europene, comunicarea imediată prin online și prin telefon, posibilitatea de a studia, de a publica, de a munci și de a călători în lume. Dar, în același timp, extremismul și terorismul de toate felurile, relativismul religios și identitar, indiferentismul față de legi și uzanțe sunt pericolele care ne pândesc la tot pasul.

Și în lumea noastră nu putem să fim decât dialogici, deschiși, generoși, iubitori, pentru ca să fim lumini ale lui Dumnezeu în lume.

Nu avem dreptul să ne închidem în noi, nu avem dreptul să închidem ochii când cineva suferă și e nedreptățit, nu avem dreptul să fim indiferenți față de ceilalți, ci aproape de toți și în rugăciune față de toți și ajutându-i după puterile noastre.

Iar vehemența noastră față de păcat să fie îndulcită de iubirea noastră față de oameni. Iar mustrarea să nu fie goală, rece, legalistă, ci să fie îmbinată cu sfătuirea iubitoare, prietenească, frățească. Pentru că e nevoie de mustrare, dar și de sfat, e nevoie de a fi tăios câteodată, dar, cel mai adesea, trebuie să fim pâinea lui Dumnezeu, adică oameni buni și pașnici, plini de pace și de iertare.

Anul 2016 se apropie de sfârșit, dar 2017 stă să vină. Ce n-am făcut pe 2016, nădăjduim să facem pe 2017. Pentru că proiectele odată începute trebuie continuate. Iar proiectul principal al vieții noastre e viața creștină. Pentru că trebuie să trăim creștinește, trebuie să trăim ortodox și pe 2017 și în fiecare clipă a vieții noastre.

Vă doresc tuturor multă pace și bucurie dumnezeiască și Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și pe fiecare în parte! El să ne umple de sănătate și de har, de bucurie și de voie bună, de dorința de a face lucruri bineplăcute în fața lui Dumnezeu și a oamenilor! La mulți ani și pacea lui Dumnezeu să fie cu noi! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 25-26 decembrie 2016, zile de duminică și luni, friguroase, cu soare și fără ninsoare.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1544/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[4] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 527.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Thecla.

[6] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/724/sxsaintinfo.aspx.

[7] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 527.

[8] Ibidem. [9] Idem, p. 523.

[10] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[11] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/724/sxsaintinfo.aspx și http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-24-sf_tecla.html.

[12] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Seleucia.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Orientul_Mijlociu.

[14] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-24-sf_tecla.html și https://en.wikipedia.org/wiki/Konya.

[15] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-24-sf_tecla.html.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[17] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/sincopat.

[18] Cf. https://www.onomatologio.gr/Ονόματα/Θέκλα.

[19] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/26/predica-la-duminica-dupa-nasterea-domnului-2015/.

[20] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Thecla și https://en.wikipedia.org/wiki/Aya_Tekla_Church. Am preluat imaginea de aici:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/9d/Cave_church_of_Aya_Tekla.jpg/1280px-Cave_church_of_Aya_Tekla.jpg.

[21] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1536/sxsaintinfo.aspx.

[22] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1537/sxsaintinfo.aspx.

[23] Mineiul pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 391.

[24] Aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Shrine_of_the_Three_Kings.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Cologne_Cathedral.

[26] Am preluat imaginea de aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Shrine_of_the_Three_Kings#/media/File:Cologne_Cathedral_Shrine_of_Magi.jpg.

[27] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Biblical_Magi#/media/File:Magi_(1).jpg.

[28] PL 94, col. 541.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor.

[30] Idem:  https://www.holycouncil.org/home.

[31] Idem: https://www.holycouncil.org/official-documents/-/asset_publisher/VA0WE2pZ4Y0I/content/encyclical-holy-council?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR

[32] Idem: https://www.holycouncil.org/official-documents/-/asset_publisher/VA0WE2pZ4Y0I/content/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR. [33] Ibidem.

Biserica Ortodoxă Georgiană a canonizat 5 Sfinți în decembrie 2016

În data de 21 decembrie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene i-a canonizat pe Sfinții Regi Bagrat al III-lea (960-1014) și Solomon I (1753-1784), pe Sfintele Starețe Nina Amilakhvari (sec. 19) și Tamar Mardzhanishvili (1869-1936) și pe Sfântul Patriarh Kallistrat Tsintsadze (sec. 19-20).

Un penticostal care recunoaște un adevăr evident

În cursul de Noul Testament editat online, în prelegerea a 7-a, de la min. 29, Pastorul Ciprian Flavius Terinte recunoaște acest lucru în fața studenților săi: „Totdeauna așezămintele monahale au fost focare, să-i zicem așa, de cultură…chiar și în România. De aceea este foarte bine, băieți,  să vă informați și să fiți foarte atenți la afirmațiile pe care le faceți!

Pentru că cei mai mulți dintre predicatorii pe care noi îi auzim la amvoanele noastre sunt oameni mai puțin educați, unii chiar needucați. Și atunci dau în stânga și-n dreapta, taie în stânga și în dreapta cum le pică lor pe chelie – cei care o au – să zic așa…Dă-i în Ortodoxie, în călugări, îi fac în tot felul…îi demonizează…

Voi, ca băieți educați, va trebui să fiți atenți la orice afirmație pe care o faceți. Pentru că învățământul românesc, nu teologic…învățământul românesc, dacă veți studia, dacă veți citi un pic, nu neapărat să studiați, dacă veți citi un pic istoria culturii românești, a învățământului românesc, a civilizației românești, veți vedea că ea, cum spune Iorga, „s-a născut în tinda Bisericii”.

Primii dascăli, să-i zic așa, ai poporului român și cei mai educați oameni erau la început din rândul clerului. Primele forme de literatură, descoperite pe teritoriul țării noastre, au fost niște Evangheliare și Tetraevangheliare, adică literatură religioasă. Practic, Mănăstirea, așezământul monahal era lăcașul care promova, care propaga cultura, educația și care îi educa pe oameni. Care răspândea, care disemina educația în rândul oamenilor.

După cum știți, până în secolul trecut, și în secolul trecut, chiar până la jumătatea secolului trecut, singurii oameni care știau carte în satul românesc tradițional erau Preoții…Popa și Învățătorul. Dacă era școală în sat! Dacă nu, era numai Popa. Oamenii mergeau cu scrisorile la Popa să le citească sau să le scrie scrisori către alții…Deci Biserica a fost un factor educativ foarte important pentru cultura românească.

Și pentru că noi nu existam pe-atunci, este vorba de o altă Biserică…De aceea fiți foarte atenți cum vă exprimați față de alte Biserici! Oricât de ostili vi s-ar părea reprezentanții ei, ei au și merite întotdeauna. Și trebuie să le recunoaștem aceste merite, merite pe care le-au dobândit într-o epocă vitregă, în care noi nici nu existam. Nu numai noi ca persoane, dar nici numele de penticostali nu exista pe atunci, când unii făceau învățământ și învățământ teologic și așa mai departe…Deci, ca oameni, chiar dacă ne păstrăm identitatea noastră confesională, ca oameni educați trebuie să avem foarte mare grijă ca să ne respectăm bătrânii. […]

Exact așa suntem și noi, dragii mei! Atunci când spunem noi, când încercăm să spunem ce grozavi suntem, ce realizări creștinești avem noi în mijlocul acestei națiuni…întunecate…și noi am venit ca luminile de la Răsărit. Deși noi suntem de la Apus, ca și confesiune…

Trebuie să avem minimul de cultură care să ne confere [credibilitate]…și bunul simț, atunci când vorbim despre înaintași de-ai noștri, nu neapărat penticostali. Căci unii spun: „Domne, hai să vedem cine a adus credința pe meleagurile Sucevei, Aradului!”, referindu-se la penticostali…Ca și când ăia ar fi adus credința…

Vă spun eu: A existat credință [în România] cu mult înaintea credinței penticostale. Pentru că nu și-a lăsat Dumnezeu pământul fără credință până în secolul al 20-lea. Deci credința a fost adusă cu mult, cu mult înaintea noastră. Noi reprezentăm o mișcare de trezire, dar în niciun caz nu am adus noi credința. Deci trebuie să ne iasă din cap că am adus noi credința pe meleagurile românești!”.

Iar în articolul de față am vrut să salut și să evidențiez acest adevăr, spus de Pastorul Terinte, pentru că aceasta este istoria, cea veridică. Și pe care, dacă nu o recunoști, nu faci altceva decât să fii penibil. Pentru că ești ori needucat, ori un mitoman.

Dumnezeu l-a zidit cu mâinile Sale pe om

În Fac 2, 7 se spune: „Și l-a plăsmuit Dumnezeu pe om țărână din pământ și a suflat întru fața lui suflare a vieții și s-a făcut omul întru suflet viu” (cf. LXX: καὶ ἔπλασεν ὁ Θεὸς τὸν ἄνθρωπον χοῦν ἀπὸ τῆς γῆς καὶ ἐνεφύσησεν εἰς τὸ πρόσωπον αὐτοῦ πνοὴν ζωῆς καὶ ἐγένετο ὁ ἄνθρωπος εἰς ψυχὴν ζῶσαν).

Deci ce este omul? Răspuns: „țărână întru suflet viu”. Plămădire din pământ a lui Dumnezeu, întru care a pus „suflare a vieții”.

Sfântul Profet, în Ps. 118, 73, zice: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au plăsmuit/ m-au zidit” (cf. LXX: αἱ χεῖρές Σου ἐποίησάν με καὶ ἔπλασάν με).

Iar, după Sfinții Părinți, mâinile lui Dumnezeu Tatăl sunt Fiul și Duhul Sfânt.

Deci întreaga Preasfântă Treime l-a creat pe om, după cum au hotărât împreună crearea omului: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănare” (Fac. 1, 26, cf. LXX: ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ᾽ εἰκόνα Ἡμετέραν καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν).

S-a născut în Bitleem

Fiul lui Dumnezeu, Unul din Preasfânta Treime, a luat trup din Preacurata Fecioară Maria, S-a făcut om și S-a născut în peșteră, în Bitleem, ca să-l mântuiască pe om.

Iar oamenii, cu foarte puține excepții, nu L-au cunoscut și nu I s-au închinat. Dimpotrivă, Irodis, aflând profeția, că în Bitleem are să Se nască Mesia, a vrut să-L omoare. Și a omorât 14.000 de prunci, ca să se asigure.

Însă, peste mulți ani, certându-se cu Hristos și căutând să-L prindă ca să-L omoare, iudeii îi reproșau că este din Galilea și că Mesia trebuie să vină din Bitleem: „[Iar] alții ziceau: «Nu cumva din Galilea vine Hristos? Nu a spus Scriptura că din sămânța lui David și din Bitleem, [din] satul de unde era David, vine Hristos?»” (In. 7, 41-42)[1].

Deci știau profeția. Să fi uitat ei sau să nu fi aflat despre evenimentele petrecute cu vreo 33 de ani în urmă, la nașterea Domnului?

Să nu fi aflat despre omorârea pruncilor? Sau despre venirea magilor din Persia și Babilon, deși a fost un eveniment care a tulburat tot Ierusalimul (cf. Mt. 2, 3)? Și avea și de ce, pentru că din Asiria și Babilon nu veniseră vreodată regi decât ca să ia în robie Ierusalimul, nu ca să se închine împăratului lui Israil.

Așadar, aceștia care știau profeția despre nașterea lui Mesia în Bitleem, să nu fi cunoscut ei ce se petrecuse la Bitleem doar cu vreo 3 decenii mai înainte, să nu fi știut despre mărturiile aduse despre Hristos sau despre uciderea pruncilor pentru a-L omorî pe Mesia?

Sau știau dar mințeau cu tupeu?

Îi strigau acest lucru în față lui Hristos și răspândeau această minciună între oameni, ca să-i convingă că El nu poate fi Mesia, pentru că nu ar fi fost născut în Bitleem.

Însă, ceea ce este încă și mai smeritor pentru noi, este că Domnul nu le-a răspuns nimic, nu i-a contrazis, nu a intrat în polemică cu ei, nu le-a reamintit evenimentele petrecute la nașterea Sa, fapt care, poate, i-ar fi amuțit, cel puțin pe moment.

Le mărturisea despre Sine că este Hristos, că este trimis de Tatăl și că El Îl știe pe Tatăl, că este Pâinea care S-a pogorât din cer, că îi va adăpa cu râuri de apă vie pe cei ce vor crede în el etc. (a se vedea cap. 6 și 7 din Evanghelia lui Ioannis, capitole care sunt ilustrative pentru a vedea cum funcționa, și pe atunci, manipularea mulțimilor prin zvonuri și minciuni, ca și în zilele noastre).

Dar nu le-a dat răspuns, că El S-a născut în Bitleem, atunci când aceia Îl sfidau în față. Sfântul Evanghelist Ioannis nu ne spune nimic despre faptul că Domnul le-ar fi replicat ceva.

E încă o dovadă a faptului că Domnul Hristos a îndurat multe minciuni și umilințe, pentru ca să ne dea, tuturor, o pildă de răbdare când oamenii răspândesc minciuni și calomnii la adresa noastră, sfidând, uneori, realitatea cea mai evidentă.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:

http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/02/ioannis-cap-7-37-53-cf-byz/.

Și:  http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén