Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a.
***
Mitropolitul scriitor îmbracă teologia cu poezie, pentru a revela poezia inegalabilă a vorbirii despre Dumnezeu şi despre faptele Lui. Aceste fapte ale lui Dumnezeu – cum se spune în limba române veche – reprezintă întreaga creaţie.
După Sfinţii Părinţi, universul este concretizarea, plasticizarea cuvintelor lui Dumnezeu. Sau, altfel spus, toate lucrurile din univers, toate cele aduse întru fiinţă, sunt cuvintele întrupate ale Cuvântului, deoarece, conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, se poate vorbi de o întreită întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu: în natură, în Scriptură şi în Hristos (ultima şi cea mai deplină revelare a Sa).
Cuvintele omeneşti sunt creatoare în măsura în care dezvăluie taine ale cosmologiei, ale creaţiei şi ale fiinţării tuturor lucrurilor din univers, precum şi sensul lor în eternitate, prin care iese la lumină adevărata lor frumuseţe. După cum magilor (şi lumii întregi) au arătat steaoa pe Hristos, cum că S-au născut [1] şi L-au aflat pe Dumnezeu, la fel şi Antim ne propune o astronomie mistică, o lectură a „literelor de lumină”, care să ne arate drumul înapoi spre Paradis, cel scris – am putea spune – cu slove de stele [2].
Frumuseţea şi luminiscenţa creaţiei reprezintă astfel de indicatoare, în calea către veşnicie: Dumnezeu ne-a presărat drumul cu „făclii”, atât spirituale, cât şi materiale, dar trebuie să nu ne rătăcim în „noaptea păcatului”. De altfel, această atitudine identitară creştină s-a păstrat în liteartura noastră până târziu, după cum s-a văzut în capitolul precedent.
Cuvintele lui Dumnezeu întrupate sunt cosmosul, universul întreg iar cuvintele omului (care este după chipul Său) sunt creatoare, când întrupează, la rândul lor, frumuseţea universală, când plasticizează şi întrupează adevărul.
Pentru oameni, Cuvântul trup S-au făcut [3], ca şi ei să se facă, la rândul lor, cuvinte atotcuprinzătoare, care să iubească, să înţeleagă şi să exprime orice aspect al vieţii, care să cuprindă toată realitatea vieţii, cea imediată şi cea spirituală, fiind pregătite pentru infinitul ei. După asemănarea acestui Cuvânt, şi cuvântul creator instrumentat de om se face trup, operă de artă, spre împodobirea cu frumuseţe a celor ce se delectează citind sau privind spre frumosul generat de artist.
Nichita Stănescu spunea, adânc şi inspirat: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte / lăsând în urma lui un trup [4]: un trup poetic, care urmează să mărturisească, măcar în parte, adevărul vieţii lui.
El nu este un trup care moare şi lasă în urmă un cuvânt, adică poezia sa, ci dimpotrivă, el este un cuvânt care se rosteşte şi se rosteşte veşnic, iar ceea ce lasă în urmă este un biet trup de cuvinte, de care până la urmă se dezbracă şi care spune prea puţin despre rostirea sa eternă, despre fiinţa sa înveşnicită.
Reuşeşte însă să lase în urma sa parfumul sufletului său, înveşmântat în trupul operei sale, pentru a da mărturie despre spiritualitatea sa. Cu cât acest parfum este mai puternic, cu atât spiritualitatea lui este mai autentică.
Ne alăturăm, în acest sens, celor care consideră că mireasma cuvintelor lui Antim este unică şi inegalabilă în felul său. Putem spune, din această perspectivă, că Antim a aflat cuvântul ce exprimă adevărul.
Cu cât omul se aseamănă mai mult lui Dumnezeu, cu atât mai mult cuvintele lui sunt creatoare; pentru că omul trebuie să întrupeze adevărul, fiind chip al Adevărului, şi înţelegând poezia ascunsă în univers, pentru a se ralia la această vieţuire (fiinţare) poetică, prin care conversează cu logosul universal, dar îl depăşeşte ca şi calitate a fiinţei sale raţionale: …în chip poetic, locuieşte / Omul pe acest pământ. / (…) Şi totuşi / Umbra nopţii cu stelele ei, / Dacă pot vorbi astfel, nu este mai pură decât / Omul, această imagine a divinităţii [5].
Adevărul însuşi este creator, este poetic, este poezie şi „esenţa limbii trebuie înţeleasă pornind de la esenţa poeziei şi nu invers. (…) Limba originară este poezia ca ctitorie a fiinţei”[6]. Lumea a fost creată poetic şi esenţa lumii este poetică. De aceea şi esenţa limbii, care vrea să scoată la lumină nestematele frumuseţii din adâncul lumii, al vieţii şi al experienţei, este poezia[7].
Poezia – ca frumuseţe şi sesizare a frumuseţii[8] – este un veşmânt necesar celui care Îl face cunoscut şi Îl laudă pe Dumnezeu, pentru ca şi acela să fie îmbrăcat în lumină şi strălucire [9], precum se cuvinte a sta înaintea Împăratului celui vecinic [10].
Omul a fost creat şi este, în mod firesc, o fire poetică[11]. Atunci când descoperă tainele universului şi ale naturii sale, el descoperă o frumuseţe poematică, pe care nu o poate exprima decât ca poezie – nu neapărat ca tehnică poetică, ci ca expresie a straturilor de adâncime ale fiinţei sale. Poezia unei limbi exprimă originaritatea limbii şi a fiinţei umane, ca fiinţă raţională, creată după chipul Frumuseţii, al Logosului divin. Cuvântul S-a făcut Trup pentru ca omul să devină cuvânt. Un cuvânt înmiresmat cu tainele creaţiei.
Omul este încoronarea creaţiei şi el recapitulează în sine frumuseţea întregii creaţii[12]. În el luminează Dumnezeu ca un soare, cerul minţii lui este iluminat de Aştrii înţelepciunii şi ai sfinţeniei, în timp ce pământul inimii lui este iubirea care rodeşte sub înrâurirea căldurii harice şi a luminii dumnezeieşti. Pentru aceasta omul este un „macrocosmos în microcosmos”, deoarece întruchipează atât frumuseţea spirituală, cât şi frumuseţea cosmică, a universului sensibil, empiric. El este însă mai mult decât atât, chiar, şi anume un microteos (după credinţa Sfinţilor Părinţi), adică un mic dumnezeu, după asemănarea Creatorului Său.
Antim este un poet plin de culoare, ale cărui cuvinte au forţă creatoare. El pictează în cuvinte pentru că el crede în logositatea lumii – în caracteristica sa esenţială de a fi creaţie a Cuvântului prin cuvânt Său – cât şi în capacitatea cuvântului de a fi matrice raţională a lumii.
Cuvântul, în inefabilitatea sa, este păstrător al icoanei primordialităţii. În el este prezervată imaginea universului incipient, prospeţimea creaţiei, el are adierea primăvăratică a vieţii şi a existenţei abia răsărite ex nihilo. Citindu-l pe Antim, poţi sesiza, în cuvintele sale, tăria miresmelor din flori cu multe mirosuri [13], bogăţia rodurilor îmbietoare ale pământului, dulcele glas [14] al păsărilor, lumina stelelor străbătând adâncul nopţii cât şi adâncul conştiinţei umane în care se reflectă cu adevărat, toată lumina lumii, toată frumuseţea ei.
Conştiinţa umană este o materie transparentă pentru această strălucire cosmică, o mare pe cât de adâncă, pe atât de translucidă, putându-se lumina până în cele mai ascunse profunzimi, un întuneric care se lasă aprins de lumina dumnezeirii.
Taina fecioriei creaţiei nu se luminează decât prin cunoaşterea Creatorului ei, a Celui care S-a născut din Fecioară, ca să restaureze pe om şi întreg universul. În miturile păgâne, niciodată cosmosul nu apare ca rodul curăţiei, pur şi nevinovat, ci ca fiind rezultatul unui act erotico-sexual sau conflictual.
Aproape simptomatic, cosmogoniile păgâne sunt asimilate unor gesturi sexuale umane, în care se imprimă semnificaţii întemeietoare şi funcţie germinativă cosmosului, prin hiperbolizarea lor. Universul este astfel iremediabil afectat de o amprentă genetică negativă, haotică, rea, pentru că scenariul erotic primordial stă sub semnul aleatoriului, al hazardului şi al violenţei. Lumea, cosmosul, apare dintr-un gest nesemnificativ, modest, vulgar sau plin de cruzime.
Drept urmare, universul este lipsit de demnitate şi este, prin însăşi firea sa coruptibil, ceea ce nu se întâmplă în creştinism, unde firea creată de Dumnezeu, oricare ar fi ea, este şi rămâne pentru eternitate bună, inclusiv natura demonilor, cu toate că, prin voinţă liberă, ei şi-au alterat sensul îndumnezeirii veşnice.
[1] Idem, p. 64. [2] Idem, p. 114. [3] Idem, p. 122, cf. In. 1, 14.
[4] Poemul Înaintare, din volumul Epica magna.
[5] Friedrich Hölderlin, apud Martin Heidegger, Originea operei de artă, trad. şi note Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, studiu introductiv de Constantin Noica, Ed. Humanitas, 1995, p. 215.
[6] Idem, p. 232.
[7] Am putea spune şi mai mult, anume că „una dintre ideile cu privire la artă vehiculate din vechime a fost şi aceea că arta este prerogativa omului, este ca o «limbă maternă a neamului omenesc», ce s-a născut aproape concomitent cu omul, ca expresie a facultăţilor lui sufleteşti. Faptul că ea este de expresie spirituală a făcut ca cea mai aleasă manifestare a ei să o cunoască în mediul optim de dezvoltare a spiritului, în sânul Bisericii, unde se transfigurează în laudă închinată lui Dumnezeu. (…)
Însăşi umanitatea este chemată spre înalt şi atinge nivelul Frumuseţii divine care se face cunoscută atât la începutul Revelaţiei biblice (Fac. 1, 2), cât şi la sfârşitul ei (Apoc. 22, 5) – când se spune că Dumnezeu va fi Cel ce o va lumina. (…) Primul cuvânt al Bibliei «Să fie lumină» este astfel şi ultimul: «Să fie Frumuseţe ». Omul nu poate decât să devină în întregime o doxologie însufleţită, pnevmatizată: «Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă Lumina»”, cf. Drd. Alexandru Marcel Sabău, Cultivarea frumosului în viaţa creştinului ortodox, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 275 şi 278, apud Pr. Dr. Constantin Duţu, op. cit., p. 182, n. 1393.
Autorul afirmă în continuare că arta „pregăteşte sufletul pentru religie, situându-l în comuniune deodată cu pământul şi cu cerul – mai precis, îndeplineşte menirea de indicator călăuzitor din lumea sensibilă spre cea spirituală şi eternă (infinit sesizabil în finit)”, cf. Ibidem.
[8] De altfel, estetică vine de la gr. aistiticos, însemnând sensibil, cel care are facultatea de a simţi şi de a înţelege, inteligent, fin, subtil.
[9] Opere, p. 11. [10] Ibidem.
[11] Într-o lucrare anonimă apărută la Sevilla în 1627, Panegyrico por la poesia, se afirmă, la un moment dat, că „Înşine noi, oamenii, suntem, după Pavel (Efes. 2, 10), poemul lui Cristos”, cf. Ernest Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, în româneşte de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duţu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 639.
[12] „Vrând să arăţi, Cuvinte, o înţelepciune mai mare decât cea dintâi (cea prin care ai creat întreg universul – n.n.), l-ai plăsmuit pe om din cele gândite şi simţite ca pe o lume mare prin puterile lui în cea mică şi ca epilog al cuvântului Tău care e toată lumea [universul], şi l-ai pus în Rai ca închinător al Puterii Tale…”, spune o cântare bisericească, cf. Teolipt al Filadelfiei şi Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 29.
[13] Opere, p. 19. [14] Ibidem.
