Predică la tăierea-împrejur cea după trup a Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

întotdeauna noul an civil începe cu prima vărsare de sânge din partea Domnului, cu o moarte prematură și cu un început al cărui sfârșit nu îl cunoaștem. Pentru că începe cu tăierea-împrejur cea după trup a Domnului sau cu circumcizia Lui, care e prima vărsare de sânge din trupul Său, cu moartea prematură a Sfântului Vasilios cel Mare, Arhiepiscopul Cappadociei, care a adormit la vârsta de 49 de ani[2], în floarea vârstei, și care astăzi e pomenit, iar începutul al cărui sfârșit ne scapă, pe care nu îl cunoaștem, este noul an civil 2017. Pentru că astăzi am intrat în noul an, dar nu știm ce va înseamna 2017 pentru fiecare dintre noi. Căci pentru unii poate fi spre viață, pe când, pentru alții, poate fi spre moarte. Pentru că viața noastră e în mâna lui Dumnezeu. Și noi nu știm când vine clipa noastră, clipa ducerii noastre din această viață, dar El știe…El singur știe toate cele ale vieții noastre. Așa după cum ne-a creat în pântecele mamei și a unit sufletul cu trupul nostru, tot la fel El desparte sufletul de trup prin moarte, pentru ca trupul nostru să putrezească în mormânt, iar sufletul nostru să își primească răsplata lui cea veșnică, pe măsura faptelor sale.

De ce începem anul civil cu prăznuirea circumciziei Domnului? Pentru că ea s-a făcut la 8 zile după nașterea Lui. Iar din 25 decembrie până în 1 ianuarie sunt 8 zile, numărând în cele 8 zile și ziua nașterii Sale cât și ziua tăierii Lui împrejur.

Și circumcizia, pentru evrei, era o prefigurare a Botezului creștin[3], care șterge toată necurăția păcatelor noastre. Iar Domnul a primit toate cele ale legii, inclusiv tăierea împrejur, pentru că prin asta Își începea suferințele Sale pentru noi. Și acum varsă sânge dintr-un mădular al trupului Său, pentru ca, mai apoi, să verse sânge din toate mădularele trupului Său, atunci când va fi răstignit pe Cruce pentru noi[4].

De aceea am spus că astăzi începem anul 2017 prin prima vărsare de sânge a Domnului. Prin care El ne învață că mântuirea e ascetică, că mântuirea cere mult efort de la noi, cere multă curățire de patimi, multă sfințenie și nu e o relaxare continuă și indiferență față de împlinirea voii lui Dumnezeu. Pentru că viața creștină e o viață plină de osteneală, nevoința noastră fiind cerută de Dumnezeu. Pentru că El ne cere să împlinim poruncile Lui, iar poruncile Lui sunt cele care ne sleiesc de puteri, dar, în același timp, ne personalizează continuu.

Căci oboseala postului, a rugăciunii, a citirii teologice, a slujirii în Biserică sunt oboseli totale. Dar ce împlinire aduce această oboseală! Cât de împlinit mă simt când postesc, când mă rog, când citesc, când scriu, când Îi slujesc Domnului! Pentru că fapta bună ne odihnește cu adevărat. Fapta bună ne educă cu adevărat.

Și aici, împreună, adunându-ne ca să Îi slujim Domnului, noi învățăm ce înseamnă să fim cu El, dar și ce înseamnă ca El să ne învețe pe unii cu alții, să ne învețe să fim și să ne simțim o unitate duhovnicească. O frățietate. Unde toți suntem frați și surori duhovnicești.

Căci ce înseamnă o parohie? Înseamnă să trăim aici, împreună, având fiecare conștiința că suntem străini pe pământ, dar că, împreună, noi călătorim spre cer. Pentru că cuvântul parohie vine de la substantivul grecesc παροικία [parichia] și înseamnă a trăi în pământ străin[5]. Adică a fi niște pribegi, niște rătăcitori pe acest pământ, care nu ne lipim de lucrurile cele trecătoare, dar care avem conștiința că „avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică în ceruri [οἰκοδομὴν ἐκ Θεοῦ ἔχομεν, οἰκίαν ἀχειροποίητον, αἰώνιον ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [II Cor. 5, 1, BYZ]. Pentru că această zidire de la Dumnezeu [οἰκοδομὴν ἐκ Θεοῦ] este Împărăția Lui cea veșnică.

Dar pentru ca să moștenim Împărăția Lui cea veșnică, viața noastră trebuie să fie o continuă asceză, o continuă moarte pentru păcat și trăire în și prin virtute. Căci numai așa, încă de aici, ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer [II Cor. 5, 2], adică ne umplem de slava Lui cea veșnică.

…Sfântul Evanghelist Lucas ne vorbește despre tăierea Lui împrejur la vârsta de 8 zile [Lc. 2, 21]. Când „s-a chemat numele lui Iisus [Ἰησοῦς]” [Lc. 2, 21, BYZ]. Pentru că tăierea împrejur, prefigurând Botezul Bisericii, era momentul când i se punea și numele pruncului în mod liturgic. Căci nu poți fi botezat fără un nume, ci având un nume. Și cu acel nume suntem noi cunoscuți în fața lui Dumnezeu.

De aceea, numele copilului din certificatul de naștere, care va fi și numele lui de Botez, trebuie ales cu grijă. Pentru că nu putem da nume fanteziste copiilor noștri, ci trebuie să le dăm nume de Sfinți. Pentru ca ei să fie sub ocrotirea lor, a Sfinților cărora le poartă numele.

Și până azi, numele pruncului e rostit în mod liturgic a 8-a zi de la nașterea lui. Adică la Biserică, în pronaosul Bisericii. Căci în Molitfelnic, Preotul are rânduiala care se face la vârsta de 8 zile a pruncului, când îi pune numele. Și i se pune numele în pronaosul Bisericii[6], adică în camera dinaintea acesteia, în care stăm noi acum, adică la intrarea în Biserică.

De ce acolo și nu aici? Pentru că el nu e botezat, adică nu e încă creștin. Aici, în naosul Bisericii, stau doar creștinii, adică cei botezați.

Însă, dacă pruncul are o sănătate fragilă, putem face această Slujbă și acasă, dar a 8-a zi după nașterea lui.

Și în cadrul acestei Slujbe, Preotul îi rostește noului prunc, pentru prima oară în mod liturgic, numele său, spunând această rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feței Tale peste robul Tău acesta (și îi rostește pentru prima oară numele) și să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale.

Și dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșătoarele Taine ale Hristosului Tău; ca, după poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea celor aleși în Împărăția Ta. Cu harul și cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[7].

Și de aici încolo pruncul e recunoscut de către Biserică ca unul care se pregătește pentru Botez, pentru că Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt înfricoșătoarele Taine ale lui Hristos, prin care pruncul e născut din nou, e născut duhovnicește și e făcut vas ales al lui Dumnezeu și e umplut de slava Lui și el se unește interior cu Hristos prin Dumnezeiasca Lui Euharistie. Și când le primește pe aceste prime 3 Taine ale Bisericii, pruncul ajunge un mădular mistic al Bisericii, adică un credincios al Bisericii. Și el va fi ținut în brațe aici, în naos, și adus de părinții lui ca să fie împărtășit.

Pentru că începutul cel bun al intrării în Biserică trebuie să devină un bine permanent pentru fiecare dintre noi. Și fiecare dintre noi suntem chemați la aceleași Slujbe ale Bisericii, la aceeași învățătură a Bisericii și suntem hrăniți cu aceeași Euharistie Preadumnezeiască a Domnului, prin care noi avem viață duhovnicească din belșug.

Așadar și noi, creștinii, am primit numele nostru la 8 zile de la naștere. Și de la Botez încoace noi suntem și trăim în Biserică și trebuie să ne bucurăm duhovnicește de fiecare lucru duhovnicesc al Bisericii.

Pentru că aici, împreună, noi ne rugăm lui Dumnezeu și ne bucurăm întru El, în Cel care a venit pentru mântuirea tuturor. Căci numele Iisus înseamnă Mântuitor[8]. Și, așa cum ne-a spus Sfântul Petros, „nu este în nimeni altul mântuirea [οὐκ ἔστιν ἐν ἄλλῳ οὐδενὶ ἡ σωτηρία] [în afară de Iisus Hristos, Domnul nostru]; căci nu este alt nume dat în[tru] oameni, în[tru] care trebuie să ne mântuim noi [οὔτε γὰρ ὄνομά ἐστιν ἕτερον τὸ δεδομένον ἐν ἀνθρώποις, ἐν ᾧ δεῖ σωθῆναι ἡμᾶς]” [F. Ap. 4, 12, BYZ].

Iar numele Iisus „mai înainte de toți vecii…[a fost] pregătit în sfatul Sfintei Treimi, și până acum [a fost] păzit spre a noastră mântuire; iar acum, ca un mărgăritar de mult preț, s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc”[9]. Pentru că aidoma „un[ui] mir mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. [Căci] ca un mir este vărsat numele Său”[10] în lume și el este pe buzele tuturor celor credincioși.

Pentru că atunci când noi strigăm, în rugăciune, către Iisus Hristos, Domnul nostru, noi ne umplem de pacea și de frumusețea duhovnicească a slavei Sale. Și când strigăm către El, noi strigăm implicit și către Tatăl și către Duhul Sfânt, Care sunt dimpreună cu El din veci și pentru veci. Pentru că Fiul e întotdeauna cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și Dumnezeul nostru treimic dorește ca și noi toți să fim una întru El. Adică să fim o parohie a lui Dumnezeu, o comunitate sfântă a Lui, care pribegim pe pământ, dar căutăm comuniunea veșnică cu El.

Și cel pomenit azi, Sfântul Vasilios, Arhiepiscopul, Părintele nostru, ne învață prin toată opera sa teologică, că trebuie să trăim în Biserica lui Dumnezeu ca o unitate sfântă, duhovnicească. Pentru că Biserica trăiește în comuniune[11]. Și dacă rămânem în comuniunea Bisericii, atunci suntem în Biserica cea una a lui Hristos. Căci, ne spune el, „oricât de mici și de slabi am fi, iubiți frați, noi suntem mereu aceiași prin harul lui Dumnezeu, ca unii care nu ne-am schimbat deodată cu evenimentele de azi. N-avem o credință în Seleucia, alta în Constantinopol, alta în Zele, alta în Lampsac, alta în Roma; iar cea care circulă acum nu-i deosebită de cele dinainte, ci e una și aceeași credință. [Căci] precum am primit de la Dumnezeu așa ne botezăm, ne botezăm după cum credem, după cum credem așa ne închinăm Domnului, nici nu despărțim pe Duhul de Tatăl și de Fiul, nici nu punem pe Tatăl mai presus decât Duhul, după cum nici nu spunem că Duhul e mai bătrân decât Fiul așa după cum încearcă să dovedească gurile celor ce hulesc”[12].

Pentru că unitatea Bisericii se păstrează în unitatea credinței și a vieții liturgice și bisericești. Iar cei care citesc și aprofundează teologia Bisericii își dau seama pe fiecare zi de faptul că o singură credință și o singură iubire îi leagă pe toți credincioșii Bisericii din toate timpurile, pentru că în orice secol noi trăim, în Biserica Lui, în și prin Dumnezeu. Și pentru că El e viața noastră și noi ne asumăm întreaga Tradiție și viață a Bisericii, tocmai de aceea nu căutăm „o altă biserică” și „o altă credință”, ci stăm în credința lui Dumnezeu, cea de la început.

Căci cu ce altceva am putea „să schimbăm” Biserica lui Dumnezeu? Nu este atât de evident faptul că cei care s-au separat de Biserică, în orice secol, au creat niște realități pseudo-religioase lamentabile? Pentru că Biserica, din primul secol al existenței ei, s-a delimitat de cei care gândeau și trăiau și simțeau altfel decât comuniunea Bisericii. Extremismul sau singularizarea în Biserică, alături de negarea vieții interioare a Bisericii au fost respinse în orice secol de către Biserică. Pentru că Biserica a trăit și trăiește în comuniune și Sfinții ei sunt compătimitori cu cei care păcătuiesc și nu indiferenți față de viața lor. Și dacă dorești binele Bisericii, în ansamblul ei, dar și binele fiecărui membru al Bisericii în parte, nu poți să excluzi pe nimeni din Biserică, dar trebuie să îi chemi pe toți la iubirea frățească a Bisericii, dacă unii și-au pierdut simțul frățietății.

Căci Biserica e una prin iubirea frățească care ne leagă pe unii de alții, cei care trăim în aceeași credință și ne hrănim cu aceleași Taine și cărți sfinte ale Bisericii. Iar Sfântul Vasilios, astăzi pomenit, vedea Biserica ca pe „întreaga frățietate cea întru Hristos”[13].

Și cum ne raportăm noi, în mod real, la întreaga Biserică, ca la frățietatea cea întru Hristos? Când ne trăim viața eclesială cu deschidere vie, continuă, față de toți membrii Bisericii. Când ei, pentru noi, sunt frați în mod real, care ne ajută în mântuirea noastră și nu oameni indiferenți nouă. Și dacă fiecare din Biserică contează pentru noi și pentru mântuirea noastră, atunci nu putem trăi decât învățând de la fiecare în parte și avându-i pe toți în rugăciunile noastre.

Pentru că trebuie să vă mărturisesc faptul că pomenirile pe care le fac la Dumnezeiasca Liturghie și la alte Slujbe ale Bisericii, pe mine m-au învățat că toți cei credincioși sunt la un loc și că toți contează în fața lui Dumnezeu și a noastră, a oamenilor. Pentru că fiecare vine cu pomelnicul său, scrie pe el zeci de nume și vrea ca eu, Preotul, să le citesc pe toate. Și, în același timp, ca toți cei puși pe pomelnice să fie…pomeniți înaintea lui Dumnezeu. Și eu citesc fiecare nume în parte, numele celor vii și ale celor adormiți…dar nu separându-i pe cei vii de cei adormiți, ci văzându-i ca una, ca un întreg înaintea lui Dumnezeu. Și de ce fac asta? „Căci și dacă avem să trăim, Domnului trăim [ἐάν τε γὰρ ζῶμεν, τῷ Κυρίῳ ζῶμεν], și dacă avem să murim, Domnului murim [ἐάν τε ἀποθνῄσκωμεν, τῷ Κυρίῳ ἀποθνῄσκομεν]; așadar, și dacă avem să trăim, și dacă avem să murim, ai Domnului suntem [ἐάν τε οὖν ζῶμεν, ἐάν τε ἀποθνῄσκωμεν, τοῦ Κυρίου ἐσμέν]” [Rom. 14, 8, BYZ]. Și suntem ai Lui, pentru că trăim întru El.

Iar cine îi separă pe credincioșii vii de cei adormiți, neagă, de fapt, că ei sunt ai lui Hristos și că trăiesc cu Hristos în mod veșnic.

Însă așa cum noi trăim acum cu Hristos, au trăit și milioane de oameni înaintea noastră. Și când noi îi pomenim, nu îi pomenim ca pe niște absenți din Biserică, ci ca pe niște oameni prezenți în Biserica Lui. Căci ei, chiar dacă nu mai sunt aici, cu noi, sunt cu El, cu Domnul slavei, și fac parte din aceeași Biserică cu noi.

Iar toate pomenirile liturgice ale celor adormiți spun tuturor că ei sunt vii. Tocmai de aceea și noi ne comportăm față de ei ca față de niște oameni vii, pentru că sufletele lor sunt vii. Și dacă sufletele sunt vii după moarte, atunci în mormânt nu e tot omul, ci numai o parte din el. Parte care va învia la învierea cea de obște, pentru că va fi transfigurată de slava lui Hristos.

Căci atunci când noi vorbim despre învierea morților nu ne referim la învierea sufletelor, pentru că ele sunt vii și vor fi întotdeauna vii până la învierea cea de obște, ci ne referim la învierea trupurilor. Pentru că trupurile noastre vor fi realcătuite, prin slava lui Hristos, și vor fi înduhovnicite, ca o consecință a îndumnezeirii umanității Sale. Însă, deși toți vom avea trupuri duhovnicești, spiritualizate la învierea cea de obște, care va preceda Judecata finală a Domnului, în ele vom avea sufletele noastre așa cum sunt ele: pline de sfințenie sau de urâciunea păcatului. Tocmai de aceea, cu toții vom vedea cine e Sfânt și cine e păcătos, pentru că vom vedea înăuntrul nostru și al fiecăruia dintre oameni.

Acum, doar intuim cum e unul sau altul în sinea lui. Dar atunci, viața interioară a celor înviați va fi explicită pentru toți, fapt pentru care niciun Sfânt nu va merge în Iad și niciun păcătos nu va cere Raiul. Pentru că cei Sfinți vor merge cu cei Sfinți în Împărăția Lui cea veșnică și păcătoșii cu cei asemenea lor în Iadul cel veșnic.

Pentru că începând de aici noi ne construim veșnicia. Și fiecare vom merge acolo unde ne-am ales să mergem și pentru care veșnicie ne-am format.

Căci dacă n-au vrut deloc, toată viața lor, să meargă la Biserică și să facă fapte bune, dacă n-au fost oameni de omenie, vor vrea oare Raiul lui Dumnezeu? Nu! Nu-l vor vrea! Ci Raiul iubirii Sale va fi vrut de noi, de cei credincioși, care am însetat și am flămânzit după el toată viața și pentru care ne-am nevoit toată viața.

De aceea, azi-noapte, de revelion, toți am mâncat în mod festiv, ne-am bucurat, ne-am veselit cu cei ai noștri…dar ne-am pregătit și pentru Biserică. Nu am mâncat și băut până dimineață, ci până în miezul nopții, după care ne-am culcat, ca azi să fim cu Domnul și să ne împărtășim cu El.

Însă acum mulți dorm, sunt obosiți, sunt extenuați din cauza exceselor de azi-noapte, pentru că au intrat în noul 2017 nu creștinește, ci teluric. Și dacă trăiești numai pentru ca să mănânci și să bei și să te veselești, atunci trăiești pământește și nu duhovnicește. Pentru că trăiești numai pentru aici și acum. Pe când noi, cei care trăim bisericește, care trăim cu Dumnezeu, ne folosim în mod ponderat de cele trupești, pentru că vrem să primeze în noi bucuria și împlinirea duhovnicească.

De aceea, 2017 a început, suntem cu toții într-un nou an, ne bucurăm pentru că suntem în viață și sănătoși…dar cine ne va spune cum va fi el pentru noi? Căci fiecare an, pentru noi, trebuie să fie un an al mântuirii, un an în care să ne nevoim duhovnicește pentru mântuirea noastră. Însă cine ne va spune nouă când sunt ispite și când sunt necazuri grele și când moartea stă la ușă? Cine ne va atenționa pentru ziua de mâine? Și răspunsul e unul singur: Dumnezeu ne va arăta nouă toate, toate cele ale mântuirii noastre, dacă El va fi Stăpânul și Domnul nostru, Cel care locuiește în noi prin slava Lui. Fără El nu știm nimic despre viitor, despre mântuirea noastră, despre binele pe care trebuie să îl facem. Dar împreună cu El noi suntem în nădejdea cea bună, în nădejdea care ne mântuiește pe noi.

De aceea, iubiții mei, nu astrologii, nici meteorologii, nici seismologii, nici vrăjitorii și prezicătorii nu ne vor spune nouă cum va fi 2017, ci numai Dumnezeu ne va spune. Pentru că El ne va păzi în toate cele ale vieții noastre, dacă vom face din poruncile Lui viața noastră. Iar cutremurele sau secetele sau incendiile sau molimele sau războaiele nu sunt apariții „întâmplătoare”, ci ele sunt mustrările cele vii ale lui Dumnezeu, prin care ne îndeamnă la pocăință.

Însă dacă suntem cu Domnul, și dacă trăim, și dacă murim, suntem ai Lui. Pentru că nimeni nu ne poate lua din mâna Lui.

De aceea, în noul an 2017, să ne nevoim și mai mult ca să fim ai lui Dumnezeu! Căci dacă suntem ai Lui, atunci suntem și bucuriile cele vii ale Bisericii Sale. Iar Biserica are nevoie de lumini vii, raționale, preafrumoase, adică de oameni curați și sfinți, care să ducă vestea cea bună a mântuirii tuturor.

Și fiecare în parte suntem îndemnul la mântuire pentru alții, dacă facem din viața noastră o vestire bucuroasă a lui Dumnezeu.

Vă doresc multă pace și bucurie duhovnicească în noul an 2017, și să ne întâlnim mereu, aici, în Biserica slavei Sale, ca frați și surori întru Domnul nostru, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeul mântuirii noastre! Să fiți bucuroși și sănătoși, plini de fapte bune și de împlinire duhovnicească pe 2017! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 30 decembrie 2016, zi de vineri, cer înnorat, un grad. Sfânta Icoană am preluat-o din predica de anul trecut: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/31/predica-la-taierea-imprejur-a-domnului-2016/.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Βασίλειος_Καισαρείας.

[3] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 10. [4] Ibidem.

[5] Friberg Lexicon, 21022, apud BW9.

[6] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 16. [7] Ibidem.

[8] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 11. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. PSB, vol. 12, Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 521. [12] Idem, p. 520-521. [13] Idem, p. 523.