Reîntoarcere la Nichita [62]

Spuneam, mai devreme, că „eminesciană este credința că ea, femeia ideală, trebuie să existe”[1] și că poetul se autodefinea undeva ca un romantic întârziat. În poemul Din această carcasă, își face chiar un portret medieval-romantic:

Din această carcasă de cal îmbătrânit
înainte de vreme,
un suflet de licorn amețit
își scoate-o potcoavă-n poene.

El încă visează îngenuncheat
ca-ntr-o tapițerie medievală
o domnișoară cu chipul brodat
în pală beteală…

El încă mai tremură, când răsare
luna pe lume virgină, –
lung, străveziu și-n alergare
pe zăpada regină…

Vai, nechezatul dogit, i-ha, i-hav…
și-aceste fâșii risipite de ceață,
ale carcasei sunt, de cal mult bolnav
în care aiurează de-o viață.

Dar tot „eminesciană” e și constatarea că ea nu are să (mai) vină și că el va rămâne rece:

N-ai să vii și n-ai să morți
N-ai să șapte între sorți
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnișoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost și astru
și incest ai fost, prea cast.

Uite-așa rămânem orbi
surzi și ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poți să sorbi
„S” e rece azi din sunt.

(N-ai să vii)

Sau, cum zice în alt poem: „Nu pune mâna pe mine /…/ căci n-ai să înțelegi nimic/ stimată doamnă-domnișoară/ din frig” (Cântec).

Și totuși Nichita are credința geniilor, anume: „cu tine în mine rămân înghețat”:

Se dizolvă în mine încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.

Mă vor bea cândva, zeii
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.

Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat /…/

(Sete)

De altfel, poetul credea că semnul geniilor „este conștiința lor morală” (Antimetafizica, p. 137).

În toate aceste versuri, însă, e viața lui, drama lui, zbuciumul lui. Mai degrabă cred că motivul pentru care el recurge la sonorități eminesciene e pentru a sugera caracterul universal al dramei, în ceea ce geniile au ca universal.

„Numărătoarea începe cu doi./ Unul nu este numărabil. /…/ Numărătoarea începe cu doi./ Unul nu este și nici nu există” (Numărătoarea), spune Nichita. De aceea, „nuntă fără de miri/ îmi este fiecare os” (Dinți). Eșecul în căsnicie l-a trăit foarte dureros:

Lepădare de copii sunt cuvintele
de aer aripile.

De dulcele miros al mirilor,
de mărturie patrafirelor.

Smulgere de limbă este
prea frumoasa mea poveste.

(Lepădare de copii)

Dezamăgirile împrumută un ton eminescian sau clasic, pentru a îmbrăca mizeria suferinței într-o hlamidă sublimă:

Curvă, rămâi, o, rămâi,
o, rămâi, rămâi, cu mine.
Eu sunt bărbatul tău dintâi
din desime.

(Mă las locuit)

*

Din ce în ce te stingi, te ștergi
de peste sternul meu, făptură,
dâră lucindă și, de melci,
tandră arsură. /…/

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.

(Estompare)

*

…peana
aripei care lung, trece
peste biserică, Ana.

Se surpă turla, zidul se crapă de ziuă,
tu unde ești nezidito?

(Legendă)

*

Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

(Cântec)

Într-unul dintre poemele acestui volum, el scrie: „Căci trebuie să dăm și mărturie,/ altfel nimica n-ar mai fi,/ în dulce scriere târzie/ ținând alături morți și vii” (Testament).

Însă „dulce scriere târzie”, ca și titlul volumului, În dulcele stil clasic, nu indică intenția de a crea pastișe. Avem aici o autodefinire a operei cuprinzând aceeași perspectivă pe care am întâlnit-o și în volumul anterior.

Poetul declară: „nu știu cine trăiește –/ cuvântul poate, poate trupul./ Zăpada albă Doamne, poate,/ sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…”. Nu știu cine trăiește mai mult în mine sau în noi: sufletul, zăpada sufletului, sau animalitatea dorințelor trupești, care calcă peste zăpadă…

Comuniunea între cei vii și cei morți reapare și în poemul Tot universul nostru era albastru și gol: „Noi ne țineam unii de alții/ Viii și morții”. Asemenea spusese și în Un pământ numit România: „suntem de față eu și tu/ și tu și tu,/ viii și morții laolaltă”[2].

Nichita are (și a avut întotdeauna) un puternic sentiment al înlănțuirii între creaturile umane: „Noi stăteam ca niște cuvinte/ alcătuind unii lângă alții/ un înțeles de frază/ o vorbire întrupată/ a unei mari ființe” (Invizibilul soare).

Umanitatea întreagă îi apare ca o mare ființă, ale cărei cuvinte sunt oamenii. Pentru că oamenii înșiși sunt cuvinte-ntrupate, care spun cuvinte și acestea se pot aprinde „cu flacără înceată și înaltă”, atunci când „începe să răsară/ marele/ invizibilul soare”.

Nichita, cel atât de iubitor de prietenie și de comuniune, suferă enorm pentru dragostea neîmplinită și pentru că „vechii prieteni nu mai sunt” (Obediență). De aceea, apar în acest volum și două rugăciuni, una mai puțin evidentă și alta scurtă, dar care se cheamă chiar Rugare:

Deși miros ca și cum aș fi iubit,
deși îmi bat în timpane prietenii imaginari,
deși viața mi s-a dus dracului,
deși locuiesc pe suprafața unui ou,
deși fără tine nu mai pot trăi defel,
deși cad cum cade lumina,
deși sunt apt de tine,
de ea…
Fâlf, pasărea zboară
deși, fâlf, pasărea zboară…
Rugați-vă de mine să răsar,
fâlf, rugați-vă de iarbă să fie verde.
Fâlf, fâlf,
ce aer, Doamne!…

(Pasărea verișoara)

*

Dă-mi, Doamne, victorie,
ajută-mă să-mi înving dușmanii,
pielea de pe mine, marginea,
orele, anii.

(Rugare)

„Rugați-vă de mine să răsar” înseamnă rugați-vă pentru mine ca să înviez, pentru că verbul a răsări are aici sensul pe care îl avea în poezia lui Eminescu, acela de a se înălța sau a învia[3]. Pentru că, așa după cum va spune mai târziu, poetul nu trebuie să se descurajeze.

Iar el, „așa cum țăranul se urcă cu tălpile/ pe oalele arse/ ca să le dovedească/ rezistente și de încredere/ bune, la vânzare, –/ îmi culc inima peste cuvinte/ ca să le vădesc de nerupt/ și zic:/ încurajez femeia să nască,/ iarba o încurajez să fie verde,/ încurajez soarele să răsară!” (Cântec de încurajare).

Un poem, intitulat Cel mai bătrân, e o replică ironică la teoria evoluționismului, „la putere” în comunism, dar ar putea fi azi citit și ca o replică ironică ce se poate da postmodernismului:

Noi am fost primii, oamenii aceștia din prezent.
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceștia din prezent
și singurateci.

Peștii și păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
și umbra care-o lasă arborii
când sunt.

Noi suntem cei mai vechi,
iar tot ce este
e-o decădere din vechimea celor vechi,
e un semnal.

Noi am îmbogățit vederea și auzul,
mirosul, pipăitul
și gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.

Pentru că, spre deosebire de postmoderniștii zilelor noastre, Nichita Stănescu nu avea deloc impresia că istoria începe cu el sau cu generația sa și niciunul dintre moderniștii postbelici nu a avut această impresie.

Dimpotrivă, Nichita are sentimentul eminescian (se poate spune), că trăiește o epocă a decăderii și a epigonismului:

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinți…
Ei au mâncat pâine,
părinților noștri le-au fost părinți.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit și s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume și ce anume?
Suntem, dar ne este urât.

(Din nou, noi)

*

Numai o idee rece
se cuprinde de cârcei,
numai șapte, opt și zece
n-are urmă-n ochii mei.

E privirea dinlăuntru
gălbinoasă ca și untul
și grețoasă cum e zborul
care l-ar zbura dihorul

și-mpuțită de mirosuri
coronată de miresme
de reci oase și de osuri
alergate mult în glezne.

Noi nu suntem. Ce arvună
și ce stare mult prea bună
de a fi soi de mâncare
la un bot căscat, de zare.

Vine împăratul însă
și lasă mâncarea plânsă.

(Feluri)

Ar fi trebuit să fim „arvună”, „mâncare” pentru „zare”, pentru cer. Dar „împăratul”, Hristos Dumnezeu, când „vine”, nu găsește în noi mâncarea pe care o caută, „și lasă mâncarea plânsă”.

Doar o parte din poemele acestui volum sunt scrise în dulcele stil clasic – lucru lesne observabil, de altfel. Restul sunt în cunoscutul stil nichitian. Iar folosirea așa-zisului stil clasic, după cum am mai spus, nu reprezintă deloc o premieră care să ne îndreptățească să stabilim un hotar stilistic la acest volum.


[1] A se vedea și: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/17/reintoarcere-la-nichita-61/.

[2] A se vedea ce am spus mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/30/reintoarcere-la-nichita-60/.

[3] A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 442-443, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [111]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a.

***

III. 6. 1. 9. „Ospăţul vorbelor”: literatura ca paradis.

Am vrea acum să urmărim puţin şi să înţelegem telosul lui Antim Ivireanul, idealul său în predică, aşa cum reiese din înseşi didahiile sale. Vom vedea finalitatea demersului său, pe care o ţinteşte neîncetat şi o exprimă cu fervoare. Să ne oprim însă, spre a oferi claritate spuselor noastre, asupra unor fragmente decisive pentru o receptare corectă a conştiinţei sale scriitoriceşti.

Iată cum sună o parte din exordiul uneia dintre cele mai frumoase predici  antimiene – a doua predică la Naşterea Domnului –, fragment ce ni se pare că ar putea constitui un minunat motto al întregii sale opere:

Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie, pentru care lucru cerem putere de la Hristos, Carele înţelepţeşte pre cei neînvăţaţi, ca să ne lumineze mintea şi să ne dea ajutor ca să putem îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzurile celor ce vor ospăta sufleteşte [1].

Mai întâi de toate, să observăm că predica înseamnă „cuvântul cel de bună vestire”, adică actualizare şi interpretare a Evangheliei, descoperire în faţa auditoriului a sensurilor adânci care se ascund în cuvintele sale. Identificarea omiliei cu un „ospăţ sufletesc” şi o „masă desfătată” nu este, desigur, proprie lui Antim, ci este un leit-motiv care străbate întreaga istorie a omiliei bizantine, fiind cât se poate de iubit în perimetrul ortodox.

Asemănarea aceasta dintre cuvântul catehetic-omiletic şi ospăţ derivă din Noul Testament, ilustrând modalitatea prin care Cuvântul lui Dumnezeu a oferit cuvintele Sale (Evanghelia) ca hrană spirituală pentru oameni.

Comparaţia „preaînţeleptelor capete” cu un pahar în care se „drege”, adică se potriveşte la gust, se îndulceşte „cuvântul cel de mare bucurie”, este cu atât mai surprinzătoare, cu cât este foarte îndrăzneaţă, deoarece conduce cu gândul la a asocia raţionalitatea şi afectivitatea, întrucât mintea este cea care primeşte – îndulcit – cuvântul bucuriei. Mintea primeşte cuvântul însoţit de bucurie, căci logosul este purtător şi aducător de fericire.

Paharul raţionalităţii umane este destinat să primească un alt fel de „băutură veselitoare”, iar mintea acceptă cuvântul numai însoţit de bucurie, deoarece fără bucurie, ar fi un cuvânt nedres, neîndulcit, fără gust pentru rafinamentul spiritual cu care este înzestrat sufletul omenesc. Bucuria minţii este cuvântul, este logosul contemplativ. „Păharul preaînţeleptelor capete”  are nevoie de potrivire a cuvintelor, de cuvântul bucuriei dres cu mirodeniile şi miresmele înţelepciunii şi ale artei oratorice.

Mintea este un astfel de „păhar” primitor de vinul veseliei, care e „cuvântul cel de mare bucurie”. Antim face, printr-o singură metaforă, elogiul înţelepciunii, care aduce cu sine adevărata beatitudine, acea trezvie plină de beţia iubirii, singura care nu întunecă mintea, ci o luminează cu lumina cuvântului. Prin minte, predicatorul isihast coboară în inima ascultătorilor şi în „auzurile” cele mai duhovniceşti şi mai adânci ale fiinţei lor.

Organul de simţ al auzului solicitat de Antim nu este cel obişnuit, ci unul aparte, un organ receptor al credinţei: pentru aceasta dară, vă pohtesc ca să vă deşchideţi urechile inimilor voastre şi să ascultaţi cuvintele ce voiu să grăesc, pentru ca să vă folosiţi voi cu ascultarea şi eu cu zisele. Că zice Pavel Apostolul: „Fericiţi cei ce grăesc în urechile celor ce ascultă”[2] sau după cum zice Hristos: „Fericiţ cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre dânsul.”[3].

Şi dacă mintea devine pocal al înţelepciunii mustind de bucuria înţelegerii adevărului şi a lumii, atunci Antim are dreptate să caute „a îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzurile celor ce vor ospăta sufleteşte”.

Dar „păharul preaînţeleptelor capete” poate fi înţeles şi altfel, şi anume în acel mod în care mintea este văzută ca potir al tainelor dumnezeieşti, întrucât creştinii au „moştenirea cea veşnică a minţii transfigurate întru Hristos”[4].  Atunci când sunt primite, cuvintele sunt transfiguratoare ale minţii şi ale fiinţei, dar fără a accepta „cuvântul cel de mare bucurie” ca factor transformator în mod ontologic, „mintea noastră va deveni «aurul sterp ce nu poate face potir pentru cina Mielului» (V. Voiculescu)”[5].

Sensul minţii este acela de a deveni „păhar”, potir pentru vinul înţelepciunii, cel ce aduce „lumina minţii”, deoarece trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului (…), pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat…[6].

Însă cuvintele nu sunt numai vin, ci şi pâinea sufletului. Antim se revendică din tradiţia apostolică a Bisericii, interpretând predica într-un sens liturgic, ca gest sacramental al împărţirii către mulţime a pâinilor învăţăturii, după asemănarea celor înmulţite de Hristos: măcar că vorba mea nu iaste vrednică niciodată ca să îndulcească cu vreun mijloc auzirile ascultătorilor, iar încăş Domnul Hristos, carele au săturat cu 5 pâini 5000 de suflete şi au îndreptat sărăciia şi neputinţa ucenicilor Lui cu bogăţia darului Său, Acelaşi şi înaintea dragostei voastre, prin mijlocul vorbelor mele cele neritoricite vă întinde masă duhovnicească [7].

Pentru Antim, cuvintele sunt „pâine” şi „vin” spiritualizate, un alt fel de „Euharistie” prin care Dumnezeu este primit în adâncul sufletului şi operează El însuşi „schimbarea la faţă” a fiinţei, cu acceptul şi conlucrarea celor care întind „foişorul” inimii pentru acest „ospăţ”. Predicatorul este însă numai un transmiţător al cuvântului şi al voinţei divine, el vorbeşte lăsându-se purtat de adierile inspiraţiei.

Prin cuvântul său diafan se primeşte însă Cuvântul – Cel ce spune despre Sine, la Ioan (…) la al 6-la cap: „Eu sunt pâinea cea vie, carea s-a pogorât din ceriu”[8] –‚ în mod inefabil, prin „pâinea” şi „vinul” cuvântului înmulţit de dragostea pentru mulţimea ascultătorilor credincioşi.

Sufletul are nevoie de nutriment spiritual la fel de mult cum are nevoie trupul de hrană şi chiar având prioritate înaintea trupului, iar materia acestei mese, a acestui ospăţ, este cuvântul, că precum nu poate trăi trupul omului făr’ de hrană simţitoare, aşa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care iaste cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Hristos la Evanghelie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul carele iaste din gura lui Dumnezeu”[9].

În discursul antimian, cuvântul este Logofor şi Pnevmatofor, este purtător al Cuvântului şi al Duhului, în mod tainic şi inefabil. Discursul oratoric este tocmai acest rezultat al unui dar divin de a înmulţi cuvintele, pentru a da naştere unei omilii. Fără această calitate de a se înmulţi întru Cuvânt, cuvântul oratoric e gol, are rezonanţe false.

Menirea cuvântului este aceea de a fi transportator al harului transfigurator, vehicul al energiei harice. După cum pentru Nichita Stănescu, cuvântul poetic era destinat să fie vehicul al sentimentelor şi transportator al fiinţei, până la a fi o transfuzie de sine în altul, pentru Antim cuvântul este purtător al harului şi al luminii dumnezeieşti, prin care Hristos Cuvântul este infuzat, în mod spiritual, în fiinţa celui ce crede în cuvintele auzite.

Cu modestie însă, autorul se declară nevrednic pentru a fi transmiţătorul unui astfel de logos. El îşi impută norul neştiinţii [10], nevredniciia [11], gângăvia limbii [12], neputinţa şi neştiinţa învăţăturilor mele [13], sărăciia bunătăţilor şi slăbiciunea învăţăturii [14], izvorul meu cu o picătură de apă [15], întunecarea ce are mintea mea, de mulţimea păcatelor [16], fiind foarte sărac de fapte bune şi slab de învăţătură [17], etc., punând pe seama harului întreaga înţelepciune a predicilor sale, considerând că după putinţă vom zice celea ce ne va lumina, prin rugăciunile ei, Lumina cea adevărată, Hristos [18]. Antim se consideră pe el însuşi – nu numai cuvântul său – a fi un vehicul inadecvat pentru preţiozitatea nemăsurabilă a încărcăturii, pentru aurul luminii divine ascuns în logos.


[1] Opere, p. 194.

Asemenea era şi citirea Divanului lui Dimitrie Cantemir, care „devenea un ospăţ, un festin, un banchet, cum zice un motiv faimos întâlnit la antici (Platon, Xenophon, Metodius din Olimp) şi la moderni (Dante cu Il convivio ori Marsilio Ficino)”, cf.  Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. III, p. 515.

Dar şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu scriau în prefaţa Mărgăritarelor Sfântului Ioan Gură de Aur, omilii traduse de ei, următoarele:

„Iată, cititoare de bine voitoriu, că-ţi întinzu masă. Însă nu masă trupească, gătire persiană (cum s-ar zice), adecăte cu mirodenii şi alte amestecături ca acelea, care numei ceriului gurii dau pre scurt gust şi plăcere, şi iarăşi după aceia flămânzeşti, însetoşezi şi de mai multe ori peste saţiu mâncând şi bând bolnăveşti şi moarte în cea de apoi [viaţă] îţi primeşti. Ci masă, zicu, duhovnicească, de adevărată dulceaţă şi de toată bunătăţile plină şi bogată şi cu tot felul de roadă, în folosul sufletului împodobită şi gătită. Den carea hrănindu-să, cu cât mai mult ia, atâta mai mare pofta îţi dă şi-l însănătoşează şi-l îmbărbătează”, cf. Idem, p. 515.

[2] Opere, p. 98. [3] Idem., p. 50.

[4] Vasile Dunca, op. cit., p. 118. [5] Ibidem.

[6] Opere, p. 83. [7] Idem, p. 16. [8] Idem, p. 181. [9] Idem, p. 72. [10] Idem, p. 16. [11] Idem, p. 29. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 34. [14] Idem, p. 41. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 129. [17] Idem, p. 83. [18] Idem, p. 129.