Zi: 6 ianuarie 2017

Iubiții mei[1],

când Sfântul Profet Malahias [Μαλαχίας], pomenit pe 3 ianuarie[2], a profețit despre persoana Sfântului Ioannis Înaintemergătorul [Ἁγίου Ἰωάννου Προδρόμου][3], acesta a spus: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu [ἰδοὺ Ἐγὼ ἐξαποστέλλω τὸν ἄγγελόν Μου] și va privi calea înaintea feței Mele [καὶ ἐπιβλέψεται ὁδὸν πρὸ προσώπου Μου] și fără de veste va veni întru templul Său Domnul [καὶ ἐξαίφνης ἥξει εἰς τὸν ναὸν Ἑαυτοῦ Κύριος], pe Care voi Îl căutați [Ὣν ὑμεῖς ζητεῖτε] și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți [καὶ ὁ Ἄγγελος τῆς διαθήκης Ὣν ὑμεῖς θέλετε]!” [Mal. 3, 1, LXX].

Și acest loc profetic a fost confirmat de Sfântul Evanghelist Marcos, în Mc. 1, 2. Însă în Mc. 1, 2, BYZ, fragmentul de la Mal. 3, 1, LXX, apare astfel: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale [Ἰδού, Ἐγὼ ἀποστέλλω τὸν ἄγγελόν Μου πρὸ προσώπου Σου], care va pregăti calea Ta înaintea Ta [ὃς κατασκευάσει τὴν ὁδόν Σου ἔμπροσθέν Σου]!”.

– Ce ne spune Sfântul Profet Malahias în profeția sa?

– Că îngerul lui Dumnezeu este Sfântul Ioannis Botezătorul, că el a fost trimis de Dumnezeu ca să-L vestească pe Hristos și că el va privi calea înaintea feței lui Hristos. Pentru că Hristos va veni fără de veste, fără să înțeleagă prea mulți și va intra în templul din Ierusalim și El va fi Îngerul făgăduinței, adică al unei noi făgăduințe, prin care întreaga lume e chemată la mântuire.

Dar când Sfântul Marcos îl citează pe Sfântul Malahias, nu îl citează ad-litteram, adică cuvânt cu cuvânt sau în mod identic, ci interpretativ sau explicativ.

Pentru că el păstrează porțiunea de început a profeției: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu!”, adică pe Sfântul Ioannis Botezătorul, după care ne explică ce a vrut să spună Sfântul Malahias, prezentându-ne locul profetic ca pe o referire a Tatălui la Fiul. Căci Tatăl Îi spune Fiului Său: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu, pe Ioannis, care va merge înaintea feței Tale, adică înainte ca Tu să ieși la propovăduire, și el, Fiul Meu, va pregăti calea Ta înaintea Ta. De aceea el va fi Înaintemergătorul Tău. Cel care Te va vesti și Te va prezenta lumii”.

Și astfel înțelegem că Scriptura poate fi citată în mod literal, cuvânt cu cuvânt, dar Scriptura poate fi citată și rezumativ sau parafrazată în predicile și în scrierile noastre teologice. Căci uneori e nevoie să citezi în mod identic un text scriptural, pe când alteori e nevoie de a face rezumatul unui text sau de a prezenta înțelesul duhovnicesc al textului, care pornește de la text, dar care depășește literalitatea textului.

Însă tot mai mulți teologi eterodocși acceptă doar înțelesul literal și pe cel profetic al Scripturii, dar nu și înțelesul duhovnicesc al Scripturii, care este, de fapt, o consecință ontologică a curățirii de patimi a celui credincios.

Și e normal să fie așa! Căci cine nu este în Biserica lui Dumnezeu și nu se curățește de patimi în mod continuu, acela nu poate vedea adâncul Scripturii și al cărților Sfinților Părinți ai Bisericii și al cultului și al vieții Bisericii. Și astfel neagă tocmai partea cea mai importantă a Scripturii.

Căci ce e mai important decât înțelegerea Scripturii, care vorbește despre viața noastră interioară, mistică? Când toate prezentările Scripturii devin o vorbire despre noi și ce se petrece în noi înșine, cum să considerăm acest lucru „o pierdere de timp”, când scopul vieții duhovnicești e tocmai acela de a înțelege schimbările mistice, tainice, care se petrec în noi?

Însă când Dumnezeu, prin slava Lui, ne luminează să vedem Scriptura duhovnicește, atunci ea devine o hrană teologică tare pentru noi, pentru că interpretarea duhovnicească e fără de sfârșit. Și când citim interpretările duhovnicești ale Scripturii, care au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii, înțelegem că intrăm într-un teritoriu plin de profunzime dumnezeiască. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu mai citesc cuvintele Scripturii, ca unele pe care le-au depășit, ci imensitatea teologică și experiențială de dincolo de cuvintele ei. Pentru că citesc Scriptura în slava lui Dumnezeu, în puterea și luminarea Duhului Sfânt, și interpretările lor sunt, de fapt, luminări, vederi, contemplări dumnezeiești despre care ei scriu, pe care le descriu.

…În Mc. 1, 3 se citează din Sfântul Profet Isaias. Unde avem o altă profeție despre Sfântul Profet Ioannis. Și Sfântul Marcos ne spune că Sfântul Ioannis Botezătorul este „Glasul strigând în pustie [φωνὴ βοῶντος ἐν τῇ ἐρήμῳ]: Pregătiți calea Domnului [Ἑτοιμάσατε τὴν ὁδὸν Κυρίου]! Faceți drepte cărările Lui [εὐθείας ποιεῖτε τὰς τρίβους Αὐτοῦ]!” [Mc. 1, 3, LXX].

Unde a spus aceste cuvinte Sfântul Isaias? În Is. 40, 3, LXX: „Glasul strigând în pustie: Pregătiți calea Domnului! Faceți drepte cărările Dumnezeului nostru [τοῦ θεοῦ ἡμῶν]”. Și vedem că Sfântul Marcos, din nou, nu citează literal textul vechitestamentar, ci schimbă finalul: în loc de „cărările Dumnezeului nostru” spunând: „cărările Lui”.

Însă schimbările sale textuale nu alterează mesajul lui Dumnezeu din Scriptură, ci ni-l explică folosind și cuvinte proprii, reformulând astfel textele pe care le citează.

Lucru pe care îl fac, adesea, și Sfinții Părinți în exegezele și în predicile lor. Pentru că, uneori, nu prezintă textele scripturale aidoma, ci înțelesul lor. Sau le rezumă și le rescriu potrivit nevoii lor de a exprima ceva anume, într-un anume context. Și asta nu pentru că ar fi dorit „să minimalizeze” textul Scripturii, ci pentru că ei aveau conștiința că adevărul Scripturii poate fi rescris și în cuvinte proprii și să ajungem să exprimăm același lucru.

Dacă suntem atenți la modul cum noi descriem și povestim ceea ce s-a petrecut cu noi într-o anume zi, ne dăm seama că și noi facem același lucru. În funcție de timpul pe care îl avem la dispoziție și de cel care stă în fața noastră, noi explicăm mai pe scurt sau mai pe larg o anume experiență a noastră, până vedem că ea e înțeleasă de cel din fața noastră. Căci, în fapt, nu ne interesează câte cuvinte folosim pentru ca cineva să înțeleagă ceea ce noi avem de spus, ci ca cel din fața noastră să înțeleagă cât mai repede povestea noastră.

Așadar, graba noastră e pentru cei din fața noastră. Căci noi vrem să înțeleagă ce avem de spus. Și, datorită lor, noi spunem pe scurt sau pe larg anumite lucruri, dacă ele sunt folositoare acestora.

…Sfântul Isaias l-a numit glasul care strigă în pustie, pe când Sfântul Malahias l-a numit îngerul lui Dumnezeu, care privește calea înaintea feței lui Hristos.

Așadar, Sfântul Malahias a profețit cinstea de Προδρόμος [Prodromos], de Înaintemergător a Sfântului Ioannis Profetul, pe când Sfântul Isaias a vorbit în mod voalat de cinstea lui de Βαπτιστὴς [Baptistis], de Botezător. Căci Sfântul Ioannis striga în pustie, pentru că „a fost Ioannis botezând în pustie [βαπτίζων ἐν τῇ ἐρήμῳ], și propovăduind botezul pocăinței întru ierta- rea păcatelor” [Mc. 1, 4, BYZ].

Însă, până când Tatăl nu l-a trimis să boteze [In. 1, 33], Sfântul Ioannis a trăit cea mai mare asceză în pustie, asceză despre care mărturisește Mc. 1, 6.

Asceză care l-a făcut să fie un înger în trup, așa după cum este și iconizat.

Pentru că Sfântul Ioannis a fost hrănit și învățat de Îngerul Domnului în pustie, până în vremea când a fost chemat la propovăduire de Dumnezeu[4].

De aceea, viața sa a fost aspră, pentru că a fost o viață îngerească.

Și curățindu-se de patimi, de aceea a putut să vadă în mod extatic pe Duhul lui Dumnezeu „coborând și rămânând [καταβαῖνον καὶ μένον]” [In. 1, 33, BYZ] în Iisus Hristos, Domnul nostru.

Iar când Sfântul Malahias a spus că Sfântul Ioannis „va privi calea înaintea feței [ἐπιβλέψεται ὁδὸν πρὸ προσώπου]” lui Dumnezeu, a spus că el va privi fața lui Dumnezeu. Pentru că el L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat la față și cu dreapta sa L-a botezat[5] pe Cel fără de păcat.

Evanghelia zilei a fost In. 1, 29-34[6]. Și am amintit deja v. 33. Iar scopul ei, ca și al întregii propovăduiri a Sfântului Ioannis, e acesta, cel exprimat în v. 34: „Și eu am văzut și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu [Κἀγὼ ἑώρακα, καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [In. 1, 34, BYZ].

– Însă ce a văzut Sfântul Ioannis sau cum L-a văzut el pe Iisus, de a înțeles că e Fiul lui Dumnezeu?

– L-a văzut extatic! L-a văzut în vedenie! Pentru că L-a văzut pe Duhul coborând și rămânând în Iisus Hristos și a înțeles că Iisus Domnul este „Cel care botează în Duhul Sfânt [ὁ βαπτίζων ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]” [In. 1, 33, BYZ].

Iar noi, până ajungem să avem vederi duhovnicești, datorită curățirii noastre de patimi, trebuie să credem vederilor duhovnicești ale Sfinților Lui și să le mărturisim cu toată inima. Adică să îl credem pe Sfântul Ioannis Botezătorul, pe cel încredințat în mod extatic de Dumnezeu. Să credem că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu, că despre El a mărturisit Tatăl că e Fiul Lui și întru El S-a pogorât Duhul Sfânt. Căci Botezul Domnului, așa cum spuneam ieri, a fost momentul maximei epifanii, a maximei revelări a lui Dumnezeu.

Pentru că atunci ni S-a revelat pe Sine întreaga Treime și noi am aflat că Dumnezeul nostru e treimic, e tripersonal. Și această mare revelație a lui Dumnezeu este fundamentul Bisericii și al vieții noastre creștine. Căci Biserica și viața noastră creștină stau în slava Treimii. Iar noi binevestim și cinstim și ne închinăm Dumnezeului nostru treimic în toate Slujbele Bisericii, pentru că am făcut din viața noastră o viață închinată Dumnezeului treimic.

Pentru că atunci când noi spunem Dumnezeu, nu spunem doar Tatăl sau doar Fiul sau doar Sfântul Duh, ci Le pomenim la un loc, deodată, pe toate cele 3 persoane dumnezeiești.

Iar când spunem Biserică, noi nu gândim că ea e formată doar din cei de acum, care trăiesc pe pământ, ci ea e formată din toți membrii Bisericii, din toate locurile și din toate timpurile, Îngerii lui Dumnezeu făcând parte din Biserică.

Și când spunem viață creștină, noi spunem viață ortodoxă sau viață eclesială, pentru că viața creștină e viața Bisericii. Și Biserica e fundamentată pe harul Treimii și pe învățătura Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, ierarhia Bisericii, de la Apostoli până azi, fiind propovăduitoarea dreptei credințe, slujitoarea cultului Bisericii și conducătoarea spre mântuire a tuturor celor credincioși.

Iar Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu nu mărturisesc altă credință decât cea a Bisericii, pentru că ei fac parte din Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, noi, membrii Bisericii lui Dumnezeu, trebuie să prăznuim și să I ne închinăm lui Dumnezeu potrivit Tradiției Bisericii, cultul Bisericii fiind parte componentă din Tradiția Bisericii. Iar în cărțile de cult noi avem cântări bisericești create cu sute de ani în urmă, pline de teologia Bisericii și pe ele le cântăm la slujbele zilnice ale Bisericii și nu inventăm texte simpliste și la modă.

Căci credincioșii Bisericii sunt chemați la nevoință amplă, multiplă în Biserică. Ei trebuie să se nevoiască, pe de o parte, cu înțelegerea teologică a cărților de cult ale Bisericii, iar, pe de altă parte, ei trebuie să se lupte cu patimile din ei înșiși și să se instruiască continuu.

De aceea, un ortodox care nu citește teologie, care nu se roagă continuu și nu se luptă cu patimile sale e un ortodox care șomează, care nu își înțelege menirea în Biserică. Pentru că menirea noastră e asceza, e continua luptă cu noi înșine, pentru ca să fim curați, să fim luminați, să fim cunoscători ai voii lui Dumnezeu, să fim oameni echilibrați și profunzi.

Ieșirile în decor, adică manifestările noastre păcătoase, nu au de-a face cu viața Bisericii, ci ele sunt propriile noastre neîmpliniri. Ele sunt eșecuri personale. Dacă patimile noastre sunt vii în noi e semn că nu le-am luat în serios. Și dacă ele ne stăpânesc, înseamnă că trăim fără grijă, fără evlavie, fără frică de Dumnezeu.

Căci Sfântul Ioannis Botezătorul este exemplul nostru de azi, tocmai pentru că el nu a considerat lupta cu patimile o joacă, ci a considerat-o cea mai serioasă luptă a vieții noastre. Și ca el au făcut toți Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că la toți găsim multă nevoință, multă citire, multă slujire, multă milostenie, multă iertare, multe vederi extatice și înțelegeri dumnezeiești. Pentru că viața ortodoxă e o viață integrală, e o viață care se ocupă de toate în același timp. Ea se ocupă și de slujirea lui Dumnezeu și de cea a oamenilor, ea se ocupă de viața noastră interioară, dar și de viața noastră socială, ea cuprinde și mersul la Biserică, dar și mersul la Bibliotecă și la Școală.

Și dacă înțelegem viața ortodoxă în toată complexitatea ei, atunci suntem oamenii lumii noastre, fără ca să fim mai puțin și oamenii lui Dumnezeu.

Pentru că mulți trăiesc cu frica să nu își piardă identitatea religioasă dacă locuiesc într-o lume plurală, dacă citesc, dacă comunică, dacă întâlnesc persoane de altă credință și religie sau care disprețuiesc orice formă religioasă. Însă această frică e una puerilă, atâta timp cât noul e văzut doar sub aspect negativ.

Pentru că noul nu e numai un pericol, ci poate fi și o mare binecuvântare.

Iar mie nu mi-a fost niciodată frică de noutate, de întâlnirea cu alții, care nu sunt ca mine, nu mi-a fost frică de cartea care „îmi fură” credința sau mi-ar putea-o „falsifica” în mine, pentru că eu m-am raportat la nou sau la alții de pe poziția celui care vrea…să îl/îi înțeleagă.

Când onlineul a intrat în viața mea, eu am văzut imediat în el oportunitatea dialogului, a creației și a învățării continue, pe care onlineul ne-o dăruie din plin. Nu m-am uitat la ce e negativ în el, nu m-am gândit în primul rând la pericole, la oameni care fură date și identități, și nici nu m-am pierdut în imensitatea lui. Ci, ca atunci când intri într-o bibliotecă și vrei să scrii ceva, eu m-am dus la raftul cu așteptările mele și am legat munca vieții mele de interfața onlineului și am devenit o persoană publică, cu vizibilitate muncită pe fiecare zi, și nu am pierdut timpul cu jocuri, cu filme, cu discuții interminabile online.

Pentru că astfel m-aș fi epuizat în lucruri pătimașe și nu aș fi fost creativ ca acum.

Tot la fel folosesc și telefonul, televizorul, aparatul de fotografiat, scanerul, alte aparate de uz casnic: ca slujitoare ale muncii mele teologice. Pentru că atât tehnologia, cât și bibliotecile, cât și întâlnirile cu oamenii, oricare ar fi ei, nu te destramă interior dacă tu ai credință fermă, obiective clare și valori bine- precizate, ci toate te personalizează, te îmbogățesc, te înmulțesc interior, sunt un real folos pentru tine.

Așa că dependența de jocuri, filme, plăceri, cât și frica de nou și frica de alții nu se nasc din cauză că ai o viață duhovnicească prosperă și profundă, ci pentru că te lași dus de moda lumii, ca unul care nu știi în ce crezi și nici nu știi ce vrei.

Pentru că întâlnirea cu un teolog, cu un artist, cu un militar, cu un inginer, cu un medic, cu un inventator, cu un cioban, cu un vânzător în piață, cu o mamă care alăptează, cu un tânăr care își dă bacalaureatul, cu un bătrân care știe multe nu sunt decât întâlniri binecuvântate, dacă vorbiți lucruri serioase, lucruri trăite, lucruri verificate.

Iar eu mă umplu de vorbă cu oameni de tot felul și intru în viața lor pe nesimțite, pentru că, în inima mea, eu nu pun garduri între mine și oameni, ci toți poți să intre în inima mea, cum ar intra pe o ușă…

Și dacă întâlnirile cu oamenii ne schimbă, pentru că învățăm lucruri importante în cadrul lor, atunci e un lucru foarte bun. Pentru că Dumnezeu vrea să ne schimbăm mereu în bine, din bine în și mai bine, în cadrul relației cu El și cu semenii noștri.

Așadar, iubiții mei, astăzi, la sinaxa Sfântului Ioannis ne-am adunat nu numai ca să fim unii lângă alții, ci și unii în alții! Pentru că trebuie să ne purtăm unii pe alții în inima noastră, ca unii care suntem împreună frați și surori întru Domnul. Trebuie să ne purtăm unii pe alții în inima noastră, adică să ne iubim unii pe alții. Pentru că iubirea e cea care îi îmbrățișează pe toți și învață de la toți, care ia aminte la toți și are ochi pentru toți, care face lucruri bune în favoarea tuturor și care vede mântuirea ca pe o comuniune a tuturora cu Dumnezeu și între ei.

Iubirea zidește și nu dărâmă. Iubirea așteaptă îndreptarea oamenilor. Iubirea propovăduiește toată ziua, pentru că știe că sămânța credinței trebuie semănată în orice clipă.

Iubirea nu e o vorbă, ci e o viață pline de fapte. Iubirea nu are doar praznic, ci ea e zilnică.

De aceea, dacă vrem să fim ai lui Dumnezeu, care e Iubire, trebuie să ne facem ai Iubirii pe fiecare zi. Trebuie să iubim oamenii, să credem în schimbarea lor, să credem în nevoile lor personalizatoare și să îi ajutăm să își înțeleagă aceste nevoi.

Adică să îi ajutăm pe oameni să își conștientizeze nevoia de frumos, de bine, de iubire, de răbdare, de delicatețe, de măsură în fapte și în cuvinte. Să îi ajutăm să își vadă nevoia lor de comuniune, de întrajutorare, de punere în lucrarea Bisericii.

Căci atunci când cei credincioși trăiesc și acționează ca mădulare vii ale lui Hristos, ei încep să trăiască ca oameni ai iubirii.

Dumnezeu să ne întărească în tot ceea ce facem! Dumnezeu să ne bucure în orice înțelegere bună pe care o primim de la El! Dumnezeu să ne înrădăcineze în orice faptă evlavioasă, prin care toată Biserica se folosește și se bucură! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 5 ianuarie 2017, zi de joi, cu cer înnorat, un grad.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1605/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1650/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-6-107-iuinie-2012/unde-s-a-nascut-si-a-copilarit-sfantul-ioan-botezatorul/.

[5] Cf. Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 132.

[6] Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 316.