Iubiții mei[1],

când Domnul a auzit că Sfântul Ioannis Botezătorul a fost dat [παρεδόθη], adică a fost întemnițat, a plecat în Galilea [Mt. 4, 12, BYZ].  Și aici, în Galilea, El a locuit în Capernaum [Καπερναοὺμ] [Mt. 4, 13]. Căci, până atunci, Domnul locuise în Nazaret [Ναζαρέτ] [Mt. 4, 13], care era tot o cetate a Galileii.

Însă pleacă din Nazaret și locuiește în Capernaum, „pe malul mării [τὴν παραθαλασσίαν]” [Mt. 4, 13, BYZ] – e vorba de Marea Ghennisaret [Γεννησαρέτ]  sau Marea Galileii[2] – „în hotarele lui Zabulon și Neftalim [ἐν ὁρίοις Ζαβουλὼν καὶ Νεφθαλείμ], ca să se împlinească ce a fost spus prin Isaias Profetul, zicând [ἵνα πληρωθῇ τὸ ῥηθὲν διὰ Ἠσαΐου τοῦ Προφήτου, λέγοντος]:

Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftalim [Γῆ Ζαβουλὼν καὶ γῆ Νεφθαλείμ], calea mării, dincolo de Iordanis, Galilea neamurilor [ὁδὸν θαλάσσης, πέραν τοῦ Ἰορδάνου, Γαλιλαία τῶν ἐθνῶν], poporul care șade în întuneric a văzut lumină mare [ὁ λαὸς ὁ καθήμενος ἐν σκότει εἶδεν φῶς μέγα], și celor care șed în locul și [în] umbra morții, lumină le-a răsărit lor [καὶ τοῖς καθημένοις ἐν χώρᾳ καὶ σκιᾷ θανάτου, φῶς ἀνέτειλεν αὐτοῖς]>”[Mt. 4, 13-16, BYZ].

– Unde a spus acest lucru Sfântul Profet Isaias [Ἠσαΐας]?

– În Is. 8, 23 și 9, 1. Adică e un fragment textual care e la un sfârșit de capitol și la un început de alt capitol. Și în LXX, profeția citată de Sfântul Matteos e aceasta: „Și nu va pierde cel care este în suferință până la o vreme, acesta, cel dintâi [καὶ οὐκ ἀπορηθήσεται ὁ ἐν στενοχωρίᾳ ὢν ἕως καιροῦ τοῦτο πρῶτον]. Fă repede [ποίει ταχὺ]! Fă țara Zabulonului și pământul Neftalimului [ποίει χώρα Ζαβουλων ἡ γῆ Νεφθαλιμ], calea mării și ceilalți, cei ce locuiesc pe malul mării [ὁδὸν θαλάσσης καὶ οἱ λοιποὶ οἱ τὴν παραλίαν κατοικοῦντες] și dincolo de Iordanis, Galilea neamurilor, părțile Iudeii [καὶ πέραν τοῦ Ιορδάνου Γαλιλαία τῶν ἐθνῶν τὰ μέρη τῆς Ιουδαίας]!” [Is. 8, 23, LXX]

„Poporul care merge în întuneric. Vedeți lumină mare [ὁ λαὸς ὁ πορευόμενος ἐν σκότει ἴδετε φῶς μέγα]! Cei care locuiesc în locul și în umbra morții, lumină va străluci peste voi [οἱ κατοικοῦντες ἐν χώρᾳ καὶ σκιᾷ θανάτου φῶς λάμψει ἐφ᾽ ὑμᾶς]” [Is. 9, 1, LXX].

Și după cum vedem, Sfântul Matteos a rescris profeția Sfântului Isaias și a inclus-o în cartea sa și nu a citat-o în mod identic. Pentru că el a rescris-o ținând cont de sensul profeției, care se împlinea în persoana și propovăduirea Domnului.

Și când Domnul a locuit în Capernaum, lângă Marea Galileii, El S-a făcut cea mai mare lumină pentru toți oamenii. Căci nu soarele de pe cer i-a luminat pe oameni, ci Soarele dreptății, Fiul Tatălui, Cel care S-a întrupat pentru noi și a locuit împreună cu oamenii.

– Însă cum i-a luminat Domnul pe oameni? Cum a fost El Soarele lor cel rațional și luminător?

– Prin viața și prin propovăduirea Lui printre oameni! Căci El a început să predice după întemnițarea lui Ioannis și să spună același lucru cu el: „Pocăiți-vă! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [Μετανοεῖτε· ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

– De unde știm că Ioannis a propovăduit același lucru cu Domnul?

– Din Mt. 3, 2.

– Și de ce Domnul, la începutul propovăduirii Sale, a predicat ceea ce predica și Sfântul Ioannis?

– Pentru ca să arate că Sfântul Ioannis Botezătorul era trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăința, pentru că el a fost Înaintemergătorul lui Hristos. Și Domnul a început să vorbească oamenilor cu cuvintele Sfântului Ioannis pentru ca să sublinieze faptul că El și Ioannis au aceeași învățătură de predicat, pentru că Ioannis a primit-o de la Dumnezeu.

– Însă ce înseamnă pocăință? Cum știm că ne pocăim? Și ce relație este între pocăință și Împărăția cerurilor? Și, la urma urmei, ce înseamnă Împărăția cerurilor?

– Substantivul grecesc μετάνοια [metania], care înseamnă pocăință, e format din două morfeme: din μετά [meta] + νοια [nia]. Iar dacă μετα e o prepoziție și înseamnă  cu, νοια vine de la νοῠς [nus], e un substantiv și înseamnă minte.

Așadar, din punct de vedere morfematic, pocăința înseamnă cu minte. Și un om cu minte e un om profund, echilibrat, liniștit, pașnic pentru că trăiește potrivit rațiunii sale luminate de har.

Pentru că noi, când ne pocăim de un păcat al nostru sau de toată viața noastră păcătoasă, nu facem altceva decât să recunoaștem că tot păcatul e o cădere din relația cu Dumnezeu, că e un rău pentru noi, că e o fărădelege. Și dacă ne pare rău de păcatul nostru și nu mai vrem să îl facem, atunci ieșim cu mintea și cu inima din alipirea noastră de păcat și ne mutăm în viața virtuții, care e iubirea binelui lui Dumnezeu.

De aceea, a ne pocăi înseamnă a ajunge la mintea bună, echilibrată, pașnică, adică la viața cu Dumnezeu, în care urâm tot păcatul din noi și vrem să lucrăm toată virtutea. Și astfel, pocăința nu înseamnă doar să plângem și să ne pară rău, pentru un anumit timp, de un păcat al nostru, ci pocăința e starea continuă, e starea de a fi a creștinului ortodox, prin care el urăște tot ce e rău, tot ce e păcătos, tot ce e corupt, și iubește tot ce e bun, frumos și virtuos în oameni.

Și știm că ne pocăim…atunci când harul lui Dumnezeu coboară în pocăința noastră și ne întărește să trăim în binele poruncilor lui Dumnezeu. Știm că ne pocăim atunci când Dumnezeu ne înseninează inima, când ne bucură, când ne luminează, când ne înrădăcinează în bine. Pentru că El răspunde întotdeauna la schimbarea noastră în bine, căci se bucură de faptul că iubim rațiunea, adică viața după voia lui Dumnezeu, potrivit rațiunii celei drepte și luminate de slava Lui.

Iar între pocăință și Împărăția cerurilor e o relație interioară. Pentru că pocăința e ușa spre Împărăția cerurilor. Căci Împărăția cerurilor e slava lui Dumnezeu, care coboară în noi de la Botezul nostru. Și noi suntem chemați să ne apropiem interior de ea, să ne familiarizăm cu ea, să ne-o dorim numai pe ea. Și când ne pocăim, nu facem altceva decât aceea de a  introduce mintea înăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre, și să o facem să contemple slava lui Dumnezeu.

Pentru că mintea care nu se pocăiește…cutreieră lumea, vrea să vadă, să audă, să fie informată, să fie delectată cu păcatele altora, căci se bucură să fie în afara ei și nu în sine. Dar când începe să se pocăiască, mintea nu se mai uită la ce fac alții, ci la ceea ce face ea și la ceea ce este ea. Și mintea se pironește în inimă când se pocăiește, se oprește…și devine un ochi atent numai la sine. Căci ea se oprește, prin rugăciune, din mișcarea ei în afară, și fiind închisă în rugăciune, în rugăciunea lui Iisus, în rugăciunea spusă cu mintea în inimă, ea își contemplă sărăcia, păcătoșenia, necurăția…dar, în același timp, cere, cere neîncetat, cere continuu, cere cu încredere, cere cu iubire multă slava lui Dumnezeu, adică Împărăția Lui. Cere ca Împărăția Lui…să coboare în ea și să rămână în ea.

Căci atunci când ea se roagă și strigă către Iisus Hristos, Domnul ei, mintea cere să vină Domnul ei, dimpreună cu Împărăția Lui în ea.

Și El vine!…Vine cu slavă și cu putere multă. Vine cu iubire și cu curăție nespusă. Vine cu lacrimi prea dulci și cu multă delicatețe, făcându-ne pe noi o biserică a Lui, pentru că ne face părtași Împărăției Sale.

Și mulți cred că rugăciunea e un lucru ușor…tocmai pentru că nu au experimentat tainele dumnezeiești ale rugăciunii. Căci dacă ar fi trăit câte ceva din lupta sufletului pentru lumina lui Dumnezeu, pentru a vedea și a intra în Împărăția Lui în mod extatic, ar fi aflat că rugăciunea e un război continuu cu demonii, e o sfâșiere enormă, interioară, a firii noastre, între vechiul om și noul om, cel duhovnicesc, și că bogăția de luminări și de vederi sfinte, pe care o primim de la Dumnezeu, este cea mai mare epuizare și stoarcere de viață a ființei noastre.

Pentru că marii Sfinți isihaști ai Bisericii nu au murit de altceva decât de epuizarea și oboseala enorme, pe care le-au adus în viața lor luminările și vedeniile lor cele preasfinte. Adică multul rugăciunii, multul lui Dumnezeu din rugăciune i-a obosit și omorât preadulce în cele din urmă. Pentru că slava lui Dumnezeu este copleșitoare pentru orice om duhovnicesc, căci îndumnezeirea noastră se face prin ea și se face dumnezeiește. Dumnezeu, prin slava Lui, ne transfigurează, iar transfigurarea noastră, pe care El o săvârșește, e un foc al iubirii și al sfințeniei dumnezeiești care pătrunde în noi, în fiecare mădular al trupului nostru și în tot sufletul nostru, și întregul om e ars de orice patimă, schimbat dumnezeiește și îndumnezeit, așa după cum se ard vasele de lut în cuptor.

De aceea am spus și o repet: dacă ne-am ocupa de pocăință și de viața ascetică și mistică a Bisericii, atunci am avea așezare bună interioară, duhovnicească, și nu am mai vedea ceea ce fac alții, ci ne-ar interesa să plângem și să schimbăm ceea ce e rău în noi, în viața noastră.

Pentru că și eu văd patimi, incultură teologică, comportament neadecvat în mulți oameni ai Bisericii, după cum văd și în mine. Și știu că Biserica arată așa după cum arată și nu după cum eu aș dori să arate. Însă eu nu doresc „să schimb cu forța” Biserica și pe oamenii ei, nu vreau ca alții să fie „după cum vreau eu”, ci pe mine mă interesează să mă schimb eu.

– De ce nu vreau ca alții să se schimbe după cum vreau eu?

– Pentru că nici eu nu vreau să fiu schimbat de alții cu forța. Iar dacă mie nu îmi place ca cineva să mă schimbe cu forța, atunci nici eu nu vreau să îi schimb pe alții cu forța. Pentru că schimbarea e o problemă de alegere, de alegere personală. Și dacă oamenii nu luptă cu patimile din ei, dacă nu luptă cu neștiința teologică din ei, dacă nu vor să își sfințească viața, eu nu pot să le-o cer cu forța, să le-o impun, pentru că fiecare alege ce vrea să facă și cum vrea să trăiască.

Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea teologică și duhovnicească și despre cum văd eu lucrurile. Și dacă oamenii aleg să mă creadă și să se schimbe, pentru că înțeleg că eu spun adevărul, atunci schimbarea e un bine de care ei se bucură și eu mă bucur, pentru că e o schimbare reală și asumată.

Și pentru că am ajuns în acest punct al discuției, voi răspunde la o întrebare care îi interesează pe mulți. Și anume la întrebarea: De ce nu sunt extremist în relație cu ierarhia Bisericii? De ce nu îmi plac certurile, schismele, nevorbirile, ci pledez tot timpul pentru dialog, pentru comuniune și pentru frumusețea dumnezeiască a trăirii pașnice și duhovnicești în Biserica lui Dumnezeu?

Pentru că convertirea mea nu a fost rezultatul eforturilor predicatoriale ale unui om, ci chemarea mea a fost de la Dumnezeu. Eu am fost luminat să cred în El și ajutat să Îl înțeleg fără ajutorul unui om anume, de aceea convertirea mea a fost o minune exclusivă a lui Dumnezeu.

Și după 6 luni de lămurire interioară, când am optat definitiv pentru Biserica în care eu fusesem botezat din pruncie, pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru Biserica Ortodoxă, am mers la Biserică cu conștiința că Dumnezeu e principala realitate constitutivă a Bisericii și nu oamenii. Acest lucru s-a dovedit unul foarte adevărat și fundamental pentru viața mea, pentru că în ciuda tuturor smintelilor pe care le-am trăit în Biserică, eu nu am confundat niciodată Biserica cu păcatele oamenilor Bisericii. Ci pentru mine, în primul rând, Biserica a fost și înseamnă Dumnezeu, Preacurata Stăpână, Îngerii și Sfinții Lui, întreaga rânduială dogmatică, canonică și liturgică a Bisericii, iar slava lui Dumnezeu e viața lui Dumnezeu care coboară în noi, prin care El ne ajută, în orice secol, să trăim o viață sfântă, aidoma Sfinților de dinaintea noastră.

Acum, că un Ierarh mărturisește o erezie, că un Preot are o patimă, că un Diacon a făcut nu știu ce fărădelege, că un Monah e nu știu cum și un Mirean face nu știu ce, pentru mine, nu sunt o catastrofă, ci sunt alegeri personale. Din cauza tuturor acestor păcate, neînțelegeri, greșeli personale, Biserica nu e mai puțin Biserică, ci Biserica a fost, este și va fi Biserica lui Dumnezeu, sfântă și fără prihană, pentru că sfințenia ei e sfințenia lui Dumnezeu. Dar pentru că Biserica e divino-umană, adică e formată și din Dumnezeu și din oameni, tocmai de aceea ni se pare că Biserica e „căzută”.

Însă Biserica nu a fost și nu va fi niciodată una căzută! Căci asta ar însemna ca Dumnezeu Însuși „să păcătuiască”. Însă Dumnezeu nu păcătuiește nicio- dată! Ci doar noi, oamenii, păcătuim, dar noi ne și putem îndrepta prin pocăință. De aceea, pocăința ne deschide mereu Împărăția lui Dumnezeu: pentru că ea înseamnă smerirea noastră în fața Lui, pentru a primi slava Sa.

Așadar, și eu văd neregulile din Biserică, și eu văd păcatele multora, după cum le văd și pe ale mele, dar privirea mea nu e îndreptată, în mod principal, spre oameni, ci spre Dumnezeu. Pentru că Cel ce ne mântuiește pe noi e Dumnezeu și nu oamenii. Dumnezeu prin oameni ne mântuiește, însă slava Lui e cea pe care o primim prin ierarhia Bisericii, indiferent dacă cei care o compun sunt Sfinți sau păcătoși, și ea ne mântuiește.

Din acest motiv, eu m-am spovedit la mai mulți Preoți în viața mea, cărora le știu păcatele, neînțelegerile, neputințele, după cum și ei mi le știu pe ale mele, dar indiferent la cine m-am spovedit, eu am simțit, de fiecare dată, iertarea lui Dumnezeu pogorâtă prin ei în ființa mea. Pentru că iertarea Lui a venit de la El prin ei și nu doar de la ei. Dacă, în mintea mea, i-aș fi minimalizat pe Duhovnicii mei și aș fi spus că ei „nu sunt de nasul meu”, pentru că nu au studiile mele sau nu au cunoașterea mea teologică, sau că ei sunt „păcătoși”, pentru că eu le știu anumite păcate și patimi, atunci m-aș fi lipsit de slava lui Dumnezeu, pentru că nu m-aș mai fi spovedit la ei. Dar dacă L-am căutat pe Dumnezeu în primul rând și nu pe Duhovnic, L-am găsit pe Dumnezeu, Cel plin de slava și mila Lui și l-am descoperit și pe Duhovnic cu adevărat, pentru că în relația mea cu el, acesta, Duhovnicul meu, mi-a părut altfel, mult mai profund, mult mai frumos, mult mai delicat, mult mai duhovnicesc, pentru că Dumnezeu mi-a vorbit și a lucrat prin el îndreptarea mea în mod continuu.

Și la fel se petrec lucrurile și în relațiile mele cu întreaga ierarhie a Bisericii, de aici și de pretutindeni. Cu oricine aș vorbi, Ierarh, Preot sau Diacon, eu nu sunt interesat să îl pun pe el, pe membrul ierarhiei Bisericii, „în locul” lui Dumnezeu și, din cauza lui, să îmi stric relația mea pașnică și comunională cu Biserica, ci eu văd în fiecare și bunele și relele lui, dar mă interesează să fiu în pace cu el pentru bunele lucruri pe care le face.

Și când trăiești într-o Biserică cu mai mulți Preoți la un loc sau când slujești în sinaxă/ sobor, lucrul cel mai important e pacea și buna-înțelegere între noi și nu diferențele dintre noi. Căci atunci când umblăm la diferențe, umblăm la explozibil, dar când vrem pacea și buna-înțelegere între noi, atunci îl lăsăm pe fiecare să trăiască în ritmul lui relația sa cu Dumnezeu, pentru că oamenii se schimbă, atunci când există cadrul schimbării.

Și cel mai mare și autentic cadru al schimbării e Biserica. Aici, în Biserică, noi ne schimbăm enorm de la zi la zi, chiar dacă nu conștientizăm acest lucru.

De aceea, pe mine nu mă interesează să mă încurc în păcatele oamenilor, ci eu sunt acaparat cu totul de experiența slavei lui Dumnezeu în Biserica Lui și de teologia cea preadumnezeiască a Bisericii. Eu sunt avid de Sfinții Lui, pentru că sunt avid de lucrarea lui Dumnezeu în și cu ei, și de aceea nu mă împiedic nici în păcatele și neînțelegerile Sfinților Lui.

De aceea, când studiez un Sfânt Părinte, nu sunt interesat în primul rând de păcatele vieții sale și de imperfecțiunile scrierilor sale teologice, ci de unicitatea și catolicitatea scrierilor sale în Tradiția Bisericii. Mă interesează particularitatea sa teologică, dar și modul în care el e în simfonie interioară cu teologia tuturor celorlalți Sfinți Părinți ai Bisericii. De aceea, catolicitatea patristică, adică importanța universală a scrierilor lor, importanța lor pentru întreaga Biserică, e ceea ce mă interesează din punct de vedere teologic.

Și nu sunt extremist la nivel teologic, adică nu mă ocup din punct de vedere teologic numai cu lucrurile ieșite din comun, pentru că nu sunt extremist nici la nivelul vieții mele interioare bisericești. Pentru că eu nu pledez pentru o Biserică doar a Sfinților, ci pentru o Biserică în care Sfinții și păcătoșii sunt împreună ca și grâul cu neghina.

Și dacă știu că Sfinții și păcătoșii sunt la un loc, în Biserica Lui, atunci cum să cer ca toți „să fie Sfinți” și „toți să înțeleagă la fel teologia Bisericii”? Nu, nu pot cere acest lucru, decât dacă trăiesc utopic!

Însă eu trăiesc în realitate, aici și acum, dar cu conștiința că în Biserica lui Dumnezeu oricine poate trăi în sfințenie. De aceea, mă interesează ca eu să trăiesc în sfințenie, ca eu să învăț tot mai mult, ca eu să predic tot mai mult, ca eu să văd tot mai mult cine sunt cu adevărat oamenii, pentru ca să le fiu de folos.

Însă nu vreau ca cineva să fie forțat să creadă și nici să creadă mai mult decât poate să înțeleagă și să accepte. Pentru că oamenii nu pot să înțeleagă și mai binele, lucrul și mai înalt, și mai sfânt, până când nu ajung să fie proprii acelor înțelegeri sfinte.

De aceea, iubiții mei, în începutul propovăduirii Sale, Domnul ne cheamă la a ne întoarce în noi înșine! Ne cheamă la a fi proprii noștri judecători, judecători nemiloși cu faptele noastre, cu viața noastră.

Căci atunci când îi judecăm pe alții, când vrem ca alții să fie după cum vrem noi, nu facem decât să ne înrăim interior și să ne considerăm „mai drepți” decât ei. Dar când ne judecăm doar pe noi înșine, atunci vedem că avem mult de lucru, că asceza nu e doar o vorbă, ci ea e unealta prin care ne sculptăm interior.

Și toți avem de luptat cu neștiința, cu uitarea, cu nesimțirea, cu deznădejdea, cu lenea din noi, cu neiubirea din noi, cu pofta și cu mânia din noi. Toți avem de învățat foarte multe lucruri și să ne schimbăm potrivit lor. Toți avem nevoie să învățăm mila lui Dumnezeu cu oamenii, iertarea Lui, delicatețea Lui, bucuria Lui față de oameni și față de întreaga creație.

Căci extremismul nostru e acru, e scorțos, e o pretenție falsă, o împopoțonare cu virtuți imaginare, pe când pocăința e o recunoaștere sinceră a păcatelor noastre, o venire în fire, o întoarcere acasă, o întoarcere în sine, o liniștire a noastră în slava lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica nu se schimbă prin directive, prin circulare, prin impuneri cu forța, ci prin alegere și prin pocăință și prin schimbarea vieții. Și schimbarea prin alegere personală e singura și cea mai trainică schimbare, pentru că e schimbarea în care Dumnezeu a lucrat înnoirea omului.

Am trecut cu bine praznicele de început de an. Le-am trăit cu harul lui Dumnezeu. Iar 2017, aidoma unui fluviu, își urmează cursul lui.  Și important e ca să nu ne ducă unde vrea el, ci unde vrem noi. Dar pentru ca să vrem noi, trebuie să alegem, împreună cu Dumnezeu, calea noastră în noul an.

Și el, 2017, e un an al mântuirii noastre, dacă alegem să trăim cu, pentru și în Dumnezeu, în slava Lui cea veșnică, aici, în Biserica Sa.

Vă doresc numai bine, spor în toate și în fiecare clipă să fim creștinii pe care Și-i dorește Dumnezeu! Amin.


[1] Predică scrisă în zilele de 5-7 ianuarie 2017, zile cu zăpadă și ger.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Galileei.