Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a.
***
Omilia antimiană urmăreşte şi ea să strângă cât mai mulţi din cei ce au fost invitaţi la această Cină eternă. Antim este un orator al Bisericii foarte conştient de înalta sa chemare şi copleşitoarea sa responsabilitate în faţa mulţimii adunate să-l asculte.
În virtutea modului în care Antim concepe didahia, înţelegem acum de ce, pentru el, omilia nu este nici rodul unui orgoliu personal şi nici nu e o probă de virtuozitate retorică, şi de aceea consideră că discursul său este spus nu cu obrăznicie, ci cu multă cucerie; nu cu vorbe ritoriceşti şi alcătuite, ci cuvinte smerite şi prostatece [1].
Ulterior lui Antim Ivireanul, un alt mare predicator, Petru Maior, avea să scrie despre retorica înaltă care ocazional favorizează impresionarea inimii, nu numai a auzului:
O, de câte ori s-a întâmplat, cât cel ce a venit să asculte propovăduirea pentru o zăbovire deşartă, ba aorea şi pentru ca să cârtească asupra curgerii graiului propovăduitorului, îndulcindu-se de râul cel ritoricesc au ascultat cu luare aminte adevărul cel vecinic, care pătrunzându-i cele din lăuntru ale inimii lui, cu darul Duhului Sfânt, mai îndreptat s-a întors acasă…[2].
Putem spune cu siguranţă că Antim miza şi el pe aceste valenţe ale artei oratorice, ca plecând de la frumosul estetic ce urmăreşte acea delectare a simţurilor, să ajungă la imersiunea în adâncurile fiinţei, cu scopul de a trezi simţurile spirituale, pentru care câţ v-aţ adunat astăzi la Sfânta Beserică, pentru ca să prăznuiţ praznicul, deşchideţi-vă ochii, nu numai ai trupului, ce şi ai sufletului…[3].
Dar, deşi uzează, în mod vădit, de regulile artei omiletice, este clar că ele nu sunt dictatoriale în predica antimiană, ci urmează principiile spiritual-morale după care se ghidează în ce priveşte logica internă a omiliei.
Mai mult, am putea spune că elaborarea predicii este condiţionată de revărsarea de har şi de entuziasm care îl cuprinde de multe ori şi care îi dictează o artă ce glisează peste regulile oratorice, îmbrăcând strălucitoarele odăjdii ale poeziei, ale logosului îndumnezeit.
Pentru Antim, predica este echivalentul în cuvânt al gestului sacramental de a oferi oamenilor cina euharistică. De aceea, trebuie să aibă dulceaţa de rigoare, ce nu poate fi dăruită decât de o transfigurare înfăptuită de sus. Această transfigurare este evidentă în Didahii, acolo unde nu îşi mai poate stăvili izvoarele poeziei răsărind dintr-o inimă de trup [4] şi din adâncul fiinţei lui, transfigurând în acelaşi chip şi logosul său, preschimbat în „fulgerele elocinţei”[5].
De aceea, cred că este corect să spunem că arta sa nu este numai rezultatul trecerii prin ciurul chibzuielii [6] a predicii (evidentă şi aceasta, de altfel), ci şi o izbucnire din interior şi o rumenire în cuvânt a zorilor frumuseţii cereşti.
Antim nu consideră însă omilia sa o operă de artă, din smerenie: A povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilor celor învăţaţ. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari şi preste fire, iaste dată celor ce sunt desăvârşit întru bunătăţi. Iar în mine, neaflându-se niciunele din acestia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos.
Drept aceia, cu multă jălanie îmi ticăloşesc nevrednicia şi-m caut să făr’ de voia mea a tăcea, iar apoi cunoscându-mi datoria ce am şi temându-mă ca să nu caz în osânda slugii cei viclene, cu cuviinţă iaste, după putinţă, să povestesc de-a pururea lucrurile Domnului, Căruia mă şi rog, cu multă umilinţă, să-mi dezlege gângăviia limbii şi să-mi lumineze mintea, ca să poci zice puţine cuvinte întru slava Lui cea negrăită. Ci vă pohtesc de ascultare [7].
De multe ori predica lui începe astfel, cu scuze şi cu rugăciuni smerite, pentru a urma în cascade ale elocinţei pline de savoare. Aceste invocări binecunoscute ale ierarhului au avut adesea ca urmare o adevărată abundenţă a râului înţelepciunii şi a harului artistic.
Acestea însă nu sunt o dovadă de ipocrizie din partea lui, ci sunt văile frumuseţii care se întind pentru a mlădia un relief oratoric, care de multe ori atinge altitudini greu de escaladat chiar şi de către un ascultător atent şi sofisticat.
Trebuie să ţinem seama de faptul că, pentru cărturarii noştri din vechime, scriitura era ceva sfânt, indiferent de subiectul ei, asemenea şi lectura celor scrise, după cum aflăm de la Miron Costin: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea [8], iar scrisoarea iaste un lucru vecinic. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, iaste greu a răbda; dară în veci? Eu oi da samă de ale mele, câte scriu [9]. (…)
Puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi (ale) anilor noştri, cândva, şi mai slobode veacuri, întru care, pre lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu iaste altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor; căci, cu cetitul cărţilor, cunoaştem pe Ziditoriul nostru Dumnezeu, cu cetitul laudă Îi facem pentru toate a Lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul, pentru greşalele noastre, milostiv Îl aflăm [vedem lectura ca doxologie, ca nevoinţă spirituală şi virtute – n.n.][10].
Îndeletnicirea cu cartea (scrierea şi lectura) era, prin urmare, un lucru sfânt, în mod nedezminţit. Dacă un autor laic, mirean, avea această concepţie înaltă despre scris şi despre scriitură, cu atât mai mult un ierarh al Bisericii, ca Antim, privea cu cea mai mare responsabilitate actul de a scrie, de a crea omilii.
Antim ne oferă totdeauna un regal teologic şi oratoric, convins fiind de importanţa capitală a cuvântului frumos, care poate să schimbe („metanoia”) inima şi mintea înspre mântuire. Spre deosebire de oratorul laic, oratorul religios nu dezbate o temă aleasă – deşi se poate spune că îşi alege tema în limitele pericopei evanghelice aflate în actualitatea zilei liturgice – şi nici nu înaintează un subiect aleatoriu de dezbatere.
De altfel, „alegerea acestor teme (supravegheată, spuneam, de protocolul liturgic) poate reprezenta, la rigoare, un exerciţiu doveditor pentru «independenţa» lui Antim (nutrită, evident, de aria impresionantă a lecturilor sale şi de abilitatea cu care le manevra) faţă de alţi oratori cu manifestări notabile în domeniul elocinţei de amvon”[11].
Dar, întorcându-ne la problema dezbătută, rolul său, ca orator eclesiastic, este acela de a explica, pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare timp istoric în parte, sensul cuvintelor Cuvântului.
Cred că mai corect decât a spune că aduce Biblia în actualitate, este a afirma că acesta trebuie să înalţe oamenii la realitatea şi la viaţa Scripturii, care este Duh viu – de multe ori, citând Sfânta Scriptură, Antim spune, printr-o formulă cunoscută din vechime, zice Dumnezeu şi la Isaia [12] sau prin rostul prorocului zice Dumnezeu [13], sau după cum zice Sfântul Duh la 5 capete ale Pildelor…[14], ori pentru aceia şi Duhul Sfânt, la cartea cea dintâi a Împăraţilor, în 15 capete, zice…[15] etc.
Iar în dedicaţia Psaltirei româneşti de la 1694, o numeşte cuvântătoarea podoabă, adecă Sfintele şi de Duhul Sfânt grăitele Scripturi [16] – şi Împărăţie a Cerurilor, deoarece cu cuviinţă au numit Domnul Hristos Evanghelia Sa cu numele Împărăţiei Ceriului [17].
În aceste condiţii, demersul său ne apare mult mai grav şi mai responsabil, absolut vital pentru umanitate. Pentru că iată cum vedea mitropolitul slujirea lui:
Când au vrut David să se lupte cu Goliath, alte arme n-au luat la el, fără numai o praştie şi cinci pietri din râu. Şi ce s-a întâmplat? Îndată cum au aruncat piatra cea dintâi, zice Scriptura, la întâia carte a Împăraţilor, la 17 capete, cum că au rănit pre streinul de fel, în frunte, şi, surpându-l jos, l-au omorât. Goliath iaste păcatul; David, carele să luptă asupra păcatului iaste propoveduitoriul Evangheliei; pietrile sunt cuvintele lui Dumnezeu şi praştiia iaste puteria dumnezeescului dar [18].
Predicatorul este cel ce se luptă cu Goliat, folosind „pietrele” cuvântului evanghelic şi împotriva acestui Goliath o, câţi Davizi, câţi propoveduitori Evangheliei s-au luptat cu puterea Duhului Sfânt şi într-alte vremi şi în ceste de acum [19]. Efortul său este unul copleşitor, împotriva „uriaşului” care este păcatul întregii firi, al întregii umanităţi, care se manifestă perfid în toţi oamenii.
El trebuie să determine oamenii să se ridice contemplativ deasupra timpului, aceştia rămânând – paradoxal – încorsetaţi în contextul lor temporal şi în realitatea trenantă şi obsesivă a lumii desacralizate, dar iniţiindu-se „transportarea” lor în adevărata patrie, moşiia cerească, după cum afirmă Antim în mai multe ocazii:
Că ce lucru iaste mai iubit robului, decât slobozirea lui? Şi ce iaste mai drag streinului, decât întoarcerea la moşiia sa? Fiind, drept aceia, înstreinaţi Moisi şi Ilie de atâta vreme de moşiia lor de care foarte doriia, ce ar fi putut grăi mai cu dragoste şi mai cu dulceaţă, decât pentru moartea Preotului acestuia mare, pentru care moarte să dă streinilor întoarcere la moşiia lor? [20].
Și iarăşi, în alt loc, spune că trebuie să purtăm de grijă pentru mântuirea noastră şi pentru Împărăţia Ceriului, căci acolo ne iaste lăcaşul, după cum zice fericitul Pavel: „Petrecerea noastră în ceriuri iaste” şi, din nou, în altă parte, continuă aceeaşi idee, susţinând că Dumnezeu a venit din cer ca să îi conducă pe descendenţii lui Adam înapoi în cer, unde este adevărata lor patrie, căci moşiia Lui (a lui Iisus Hristos – n.n.) iaste ceriul, precum zice la Ioann în 18 capete: „Împărăţiia Mea nu iaste din lumea aceasta”…[21].
Nu poate fi vorba, deci, în niciun caz, de un exerciţiu uşor, ci de un excurs plin de responsabilitate şi de gravitate. Antim, ca orator ecleziastic, nu transmite lumii un mesaj personal, ci traduce, în limba timpului său, un cuvânt etern, pentru a face premeneală vremilor [22].
Este motivul pentru care are nevoie de un limbaj meta-foric (care transportă, potrivit înțelesului din limba greacă, dincolo de realitatea imediată, de lumea văzută) şi de acea poezie care apropie fiinţa umană de transcendenţă, de dimensiunea spirituală a cuvântului interpretat pentru contemporaneitate.
[1] Idem, p. 84.
[2] Petru Maior, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809, p. 12, apud Pr. Lect. Dr. Vasile Gordon, Predica ocazională (Pareneza), (teză de doctorat), Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2001, p. 112.
[3] Opere, p. 68.
[4] Idem, p. 16. Antim se referă în text la ceea ce astăzi se numeşte – cu o expresie încetăţenită în predici –„tablele de carne ale inimii” pe care Dumnezeu scrie poruncile iubirii.
[5] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 56.
[6] Opere, p. 23. [7] Idem, p. 29.
[8] Miron Costin, op. cit., vol. II, p. 10.
[9] Idem, p. 12. [10] Idem, p. 13.
[11] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 95.
[12] Opere, p. 91. [13] Idem, p. 98. [14] Idem, p. 143. [15] Idem, p. 153. [16] Idem, p. 399. [17] Idem, p. 184. [18] Idem, p. 148. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 13. [21] Idem, p. 181. [22] Idem, p. 220.
