Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 9 ianuarie, 2017

Psalmul 76, cf. LXX

1. Întru sfârșit, pentru Iditun [Ιδιθουν], psalmul lui Asaf [Ασαφ].

2. [Cu] glasul meu către Domnul am strigat, [cu] glasul meu către Dumnezeu și a luat aminte mie.

3. În ziua necazului meu pe Dumnezeu L-am căutat. [Cu] mâinile mele [am stat] noaptea înaintea Lui și nu m-am înșelat. A părăsit să se mângâie sufletul meu.

4. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am veselit, am cugetat și s-a descurajat duhul meu. [Pauză psalmică].

5. Ochii mei apucat-au mai înaintea străjilor. M-am tulburat și nu am grăit.

6. Cugetat-am [la] zilele cele vechi și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și am cugetat.

7. Noaptea cu inima mea cugetam și se stârnea duhul meu:

8. „Nu întru veci va lepăda Domnul și nu va adăuga încă să binevoiască?

9. Sau întru sfârșit mila Lui o va tăia din neam [și până] întru neam?

10. Sau Dumnezeu va uita să Se milostivească? Sau va opri în urgia Lui îndurările Sale?”. [Pauză psalmică].

11. Și am zis: „Acum am început [νῦν ἠρξάμην] [să înțeleg]. Aceasta [este] schimbarea dreptei Celui Preaînalt [αὕτη ἡ ἀλλοίωσις τῆς δεξιᾶς τοῦ Ὑψίστου]”.

12. Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului, că[ci] îmi voi aduce aminte de minunile Sale [cele] dintru început.

13. Și voi cugeta în toate lucrurile Tale și în toate obiceiurile Tale voi cugeta.

14. Dumnezeu[le], în cel Sfânt [este] calea Ta. Cine [este] Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?

15. Tu ești Dumnezeu, Cel care faci minuni [θαυμάσια]. [Și] ai arătat în[tru] neamuri puterea Ta.

16. Răscumpărat-ai în[tru] brațul Tău pe poporul Tău, pe fiii lui Iacov și ai lui Iosif. [Pauză psalmică].

17. Văzutu-Te-au apele, Dumnezeu[le], văzutu-Te-au apele și s-au înspăimântat și s-au tulburat abisurile, mulțimea sunetului apelor [πλῆθος ἤχους ὑδάτων].

18. Glas au dat norii, căci și săgețile Tale trec.

19. Glasul tunetului Tău în a roții [ἐν τῷ τροχῷ]. Strălucit-au fulgerele Tale lumii. Clătinatu-s-a și s-a îngrozit pământul.

20. În a mării [este] calea Ta și cărările Tale în apele cele multe și urmele Tale nu se vor cunoaște.

21. Ai povățuit ca [pe] oi pe poporul Tău, în mâna lui Moisis și a lui Aaron.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [114]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a.

***

III. 6. 2. Antim Ivireanul și idealul purificării spiritual-morale a omului

 III. 6. 2. 1. Condiţia umană şi lupta cu păcatul

Începutul răului stă în păcat. Iar începutul păcatului stă în răzvrătire şi în dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu, după cum predică Antim, afirmând că: Doao firi mai alese şi mai de cinste au făcut Dumnezeu, adecă cea îngerească şi cea omenească; (…) Deci amândoao firile acelia era căzute, pentru trufiia: îngerul pentru căci au pohtit să fei asemenea lui Dumnezeu, după cum zice la Isaia în 14 capete: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi voiu fi asemene Celui de sus înalt”, şi pentru aceia l-au îmbeznat Dumnezeu întru prăpăstiile Iadului şi omul iară vrea să fie asemene lui Dumnezeu, că auzind din gura şarpelui că în ce zi va mânca din lemnul cunoştiinţii să va face Dumnezeu [a urmat îndemnului aceluia]; şi pentru căci au mâncat, fu izgonit şi el din grădina desfătării şi luă blestem ca să între în pământul din carele s-au luat [1].

Mai spune Antim şi într-o altă predică despre faptul că începutul răutăţii şi al păcatului este mândria, într-un fragment care cu adevărat ar putea fi considerat un mic poem dramatic, ce recapitulează istoria lumii încărcată de tragism, menită să înfioare şi să şocheze prin rememorarea felului în care vidul şi neantul au devenit o stare spirituală şi ontologică pentru unele dintre fiinţele create de Dumnezeu după chipul Său [2]; o istorie a căderii Luceafărului dar şi a mântuirii neamului omenesc:

…păcatul cel dintâi
şi mai mare decât toate păcatele
iaste mândriia,

care o au izvodit
şi au născut
singur Satana,

carele era înger
şi să numiia Luceafăr,

pentru multa lumină ce avea;

care mândrie l-au surpat
şi l-au pogorât,
cu toată ceata lui,

întru cele mai de jos prăpăstii ale Iadului.

Şi dintr-atâta lumină ce avea
s-au făcut decât toate negreţele
şi decât toate întunericile

mai negru
şi mai întunecat

şi iaste să se osândească
în veci nesfârşit,

pentru căci nu are tămăduială,
nici vindecare rana lui,

că fiind duh, nu are pocăinţă.

Şi cu acest păcat al mândriei,
pentru multa lui zavistie,

au înşălat şi pe ticălosul Adam,
de l-au surpat din cinstea lui
şi l-au dus la moarte

şi l-au pogorât şi pre dânsul
în Iad.

Şi precum păcatul mândriei au avut putere
de au pogorât pre Luceafăr,

până la cele mai de jos prăpăstii ale Iadului,
aşa şi bunătatea smereniei
are mai multă putere decât mândriia;

că au făcut pre singur Dumnezeu,
Carele iaste Făcătoriul Luceafărului
şi S-au plecat atâta,
cât au lăsat ceriurile

şi toată slava
şi lauda ce avea

de [la] toate Puterile Cereşti,
de S-au pogorât pre pământ
şi S-au făcut om

şi S-au smerit până la moarte,
după cum zice Fericitul Pavel,

moarte pe Cruce;

şi S-au pogorât şi până la Iad
de au scos pre Adam,
cu tot neamul lui

şi l-au suit împreună cu Dânsul
la ceriu,

unde au fost şi mai înainte.
Iară Luceafărul n-au putut să se mai sue,
căci îl atârna păcatul în jos.

Că păcatul să asamână pietrii
şi-i caută

să meargă la maica ei,
în pământ, de unde şi iaste.

Iar bunătatea să asamână focului
şi iaste să meargă sus,

în văzduh, unde-i iaste matca,
că Dumnezeu iaste foc mistuitoriu
şi pară de foc subţire,
precum L-au văzut Proorocul Ilie
[3].

Antim percepe istoria lumii în evoluţia ei diacronică – dar anticipând sensul vertical al acestei diacronii –‚ expunând-o cu mare talent şi cu nespus de mult dramatism, în atât de puţine cuvinte. Capacitatea lui de comprimare a unui vast spaţiu cronologic şi de recuperare a datelor esenţiale într-un fragment extrem de stilizat, sunt uimitoare în acest text memorabil, care operează selecţii lingvistico-metaforice rafinate şi care curge într-un ritm poetic ce permite vizualizarea gradată a tragediei prin care a trecut lumea, de la crearea sa.

Putem vorbi aici de prezenţa unui altfel de Luceafăr, decât cel pe care îl cunoaştem din literatură, care nu mai este, de data aceasta, Hyperion, şi nici steaua dimineţii, pierzându-şi definitiv lumina spirituală, ce îl făcea să se identifice ca atare.

Acesta nu mai este decât o lumină falsă şi un Eros ambiguu şi iluzoriu, după cum îl etichetează Antim: Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-ţ sfărâm săgeţile, carele fără de rană omor; eu, Luceafărule, voiu să-ţ sparg toate mrejile şi-ţ voiu piiarde tot vicleşugul [4].

Luceafărul sau Satana este cel care a potenţat în mod negativ toate atuurile fiinţei sale. Scriind acestea, Antim trage cu ochiul la contemporani, care sunt destinatarii acestei reactualizări a istoriei. Răul, deşi nu are fiinţă, capătă, în cei ce-l săvârşesc, începând cu Luceafărul, consistenţa pietrei, care nu se mai poate ridica la cer, a cărei emergenţă ontologică este anihilată pentru eternitate. În timp ce, virtuţii, autorul îi atribuie densitatea eterică a focului şi calitatea acestuia de tinde şi de a urca spre înălţimi.

Pe de altă parte, nici Dumnezeu nu este închis în transcendenţă, ci este Creatorul care Îşi asumă firea umană, firea creaţiei Sale, murind pe cruce şi pogorându-Se până la Iad după ea, ca s-o înalţe cu Sine înapoi în cer. Prin această asumare, omul devine dumnezeu, aşa cum şi-a dorit, dar nu prin forţa orgoliului personal, ci prin smerenie, şi anume prin smerenia lui Hristos Cel Răstignit pentru umanitate.

Dumnezeu de ar fi vrut, ar fi putut şi nefăcându-Se om, cu alt mijloc să mântuiască pre om din mâinile diavolului, iar n-au vrut [5], pentru că nu a dorit să rămână impasibil faţă de soarta lumii, în ciuda faptului că a Sa „Cătălină” nu numai că i-a întors spatele – privind mai degrabă spre acea lumină falsă şi spre acel eros amăgitor, care fusese odinioară Luceafărul dimineţii şi înger de lumină –‚ dar I-a pregătit şi o moarte înfiorător de crudă. Însă Cel ce este cu adevărat Lumină din Lumină, Carele iaste născut din Tatăl mai nainte decât Luceafărul [6], Dumnezeu-Cuvântul,

atâta doriia
de păharul acesta a-l bea,

cât acea puţină vreme ce mai era
să treacă până a-l bea

Îi părea
că sunt mii de ani.

Căci cu setia acestui păhar să lucra
mântuirea sufletelor omeneşti,
răscumpărarea lumii,
stricarea puterii diavolului,
înmulţirea credinţii,
ertăciunea păcatelor
şi slobozirea sufletelor.

Şi atâta să bucura
de acestia

cât în locul bucuriei ce era
înaintea Lui

răbda Crucea de-L muncia
şi bătăile de-L căzniia
şi spinii de-L încrunta
şi durorile sufletului de-L chinuia,
de care chinuri asuda
sudorile cele crunte,
negândind nimic de ruşine.

Că de au părut lui Iacov puţin 7 ani
a sluji pentru Rahila,
logodnica lui,

de dragostea ce avea
către dânsa,

dară unui Iubitoriu mare ca Acesta,
cum nu i-ar fi părut puţine
muncile şi caznele,

cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra
şi o curăţiia pre dânsa
cu scăldarea nepreţuitului Său Sânge
şi foarte frumoasă,
făr’ de nicio hulă şi întinăciune o făcea [7].

Este remarcabilă această viziune şi întreg ritmul susţinut al frazelor şi chiar şi rima unora dintre ele, alcătuind un tablou al Răstignirii unic, credem, în literatura noastră, de un profund dramatism, realizat cu un evident simţ pictural, muzical şi poetic, în afară de sensul adânc teologic al întregului fragment.

Frazele sunt impregnate de un suflu poetic ineluctabil, dovedind o certă contaminare cu poezia vremii, atât cu cea savantă, cât şi cu ritmurile populare. Finalitatea acestui tablou, în bună tradiţie ortodoxă, nu este doloristă, ci suferinţa este valorificată în învierea Sa şi în mântuirea întregului neam omenesc.

Ceea ce poate părea insuportabil de dramatic sau traumatizant, se metamorfozează în frumuseţe, moartea rămânând o amintire, iar consecinţele minunate ale acestei morţi mântuitoare desfăşurându-şi faldurile peste întreaga Biserică îmbrăcată în porfira sângelui Său, după cum se spune.

Această Jertfă divină obligă. Ea obligă la reevaluarea vieţii şi la introspecţia în profunzimile sinelui propriu, la recalcularea faptelor şi a consecinţelor lor. Ea este cea care îl îndreptăţeşte pe ierarh să fie intransigent, să ceară atenţie şi conştiinţă făpturilor umane, pentru că şi Hristos „nu pre îngeri cândva au luat, ci sămânţa lui Avraam au luat”, zice Fericitul Pavel în 2 capete către evrei [8], adică nu firea îngerească, ci firea omenească Şi-a impropriat-o. Această Jertfă îl îndreptăţeşte mai mult decât orice pe Antim să predice împotriva păcatului.

Deoarece autorul identifică principiul răului în mândrie – şi toată tradiţia creştină împreună cu el: că aşa zice Ioann în 3 capete: „Acela ce face păcatul de la diavolul iaste, că din început diavolul păcătuiaşte.”[9], – de aceea şi predică, plin de vehemenţă, împotriva trufiei umane, susţinând că pentru multa noastră mândrie ce ne înălţăm şi ne trufim, ca [şi] când am ajunge tocma la ceriu şi ca [şi] cum niciodată nu vom să murim, aşa hrăpim şi lăcomim şi suntem porniţ cu totul spre răutăţ, cât nu ne putem opri. Şi nici cuvintele lui Dumnezeu ne domolesc, nici [cugetarea la] munca Iadului ne înţelepţeşte [10]; iar în alt loc este şi mai drastic, considerând că numai pre noi înşine, voiu cuteza a zice, ne facem mai înţelepţi şi decât Dumnezeu şi nu ne aducem aminte că înţelepciunea lumii aceştiia iaste nebunie înaintea lui Dumnezeu [11].

„Admiţând, în acord cu o teologie primară, că ispita diabolică este pricinuitoarea păcatului (…) – sigur că nu în absenţa voinţei libere a omului (ne spune un mare pustnic, Sf. Antonie: «Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni…Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie…» şi de aceea şi părere au fost şi Climent din Alexandria şi Origene – şi că, păcatul, odată intrat între oameni (precum zice Fericitul Pavel: «Printr-un om au intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea» [Romani 5, 12]) a dezvoltat consecinţe reparate doar prin jertfa lui Hristos (Iadul, carele iaste plata cea desăvârşită a păcatului, prin pogorârea Lui într-însul l-au desărtat şi l-au sfărâmat. Pre diavolul, ca pre un începător tuturor păcatelor şi muncitoriu sufletelor noastre, l-au legat şi l-au îmbeznat întru prăpăstiile cele mai adânci ale iadului), Antim constată în enoriaşii săi nu «deraieri» temporare, explicabile prin «slăbiciunea» omenească, ci o stare generală de neascultare (provocatoare, fireşte, de dezordine) a Divinităţii, agravată de o sensibilitate vădită spre sugestiile malefice…”[12].


[1]  Opere, p. 119-120. [2] Idem, p. 120. [3] Idem, p. 49. [4] Idem, p. 51-52. [5] Idem, p. 129. [6] Idem, p. 31, cf. Ps. 109, 3. [7] Idem, p. 13-14. [8] Idem, p. 119. [9] Idem, p. 91. [10] Idem, p. 104. [11] Idem, p. 80.

[12] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 500.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén