Câți ani a suferit Sfântul Profet Iov?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

73. Câți ani a suferit Sfântul Profet Iov?

În Viața Sfintei Cuvioase Singlitichi [Συγκλητικὴ], scrisă de Sfântul Atanasios cel Mare[1], ni se spune că Sfântul Iov a suferit timp de 35 de ani [πέμπτον καὶ τριακοστὸν ἔτος/ quinque et triginta annos][2].

Sfântul Iov e pomenit pe 6 mai[3]. Iar în Sinaxarul grecesc al Sfântului Iov găsim că el a suferit 7 ani, numiți aici „7 ani de răbdare [ἑπταετὴ ὑπομονὴ]”, după care a mai trăit 140 de ani și a adormit la vârsta de 240 de ani, pe la anul 1.650 înainte de Hristos Domnul, adormind în pace[4].

În Viața românească a Sfântului Iov ni se spune: „șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov”[5]. Adică atâția ani a suferit. Și când Dumnezeu l-a vindecat de boală, el era „sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel”[6], după care a mai trăit încă 140 de ani și a adormit la vârsta de 248 de ani[7].

În Orthodox Wiki ni se confirmă două din cele 3 date oferite de Viața românească: încă 140 de ani de viață după perioada de suferință și a adormit la 248 de ani, spunându-ni-se faptul că suferințele sale au început la vârsta de 79 de ani[8]. Pe cale de consecință, adunând 79 cu 140 rezultă 219 ani. Și dacă scădem 219 din 248 rezultă 29 de ani de suferință.

Și în Viața americană a Sfântului Iov găsim cei 140 de ani și că a adormit la vârsta de 248 de ani[9], dar nu ni se vorbește despre perioada de suferință.


[1] Este cuprinsă în PG 28, col. 1485-1558.

[2] Cf. PG 28, col. 1551-1552/ Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 117.

[3] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3036/sxsaintinfo.aspx. [4] Ibidem.

[5] Viețile Sfinților pe luna mai, ed. BOR 1996, p. 130. [6] Idem, p. 131. [7] Idem, p. 132.

[8] Cf. https://orthodoxwiki.org/Job_the_Long-suffering.

[9] Cf. http://www.holy-transfiguration.org/library_en/saints_much.html.

Psalmul 90, cf. LXX

1. Lauda cântării lui David. Cel care locuiește în ajutorul Celui Preaînalt în umbra [ἐν σκέπῃ] Dumnezeului cerului va petrece [αὐλισθήσεται].

2. Va zice Domnului: „Apărătorul meu ești și scăparea mea, Dumnezeul meu [și] voi nădăjdui în El.

3. Că El mă va izbăvi din cursa vânătorilor [ὅτι αὐτὸς ῥύσεταί με ἐκ παγίδος θηρευτῶν] și din cuvântul cel tulburător [καὶ ἀπὸ λόγου ταραχώδους]”.

4. În cele ale spatelui Său îți va umbri ție [ἐν τοῖς μεταφρένοις Αὐτοῦ ἐπισκιάσει σοι] și sub aripile Lui vei nădăjdui [și cu] armă te va înconjura adevărul Lui.

5. Nu te vei teme de frica cea de noapte, de săgeata zburând ziua,

6. de lucrul umblând în[tru] întuneric, de întâmplarea cea rea [ἀπὸ συμπτώματος] [și] de demonul cel de la amiază [καὶ δαιμονίου μεσημβρινοῦ].

7. Va [vor] cădea din partea ta o mie și zece mii din cele de-a dreapta ta, dar către tine nu se va [vor] apropia.

8. Însă [cu] ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor vei vedea.

9. Că Tu, Doamne, [ești] nădejdea mea [și] pe Cel Preaînalt L-ai pus scăparea ta.

10. Nu vor veni către tine cele rele și biciul nu se va apropia [în] locașul tău.

11. Că Îngerilor Lui va porunci pentru tine [ca] să te păzească în toate căile tale,

12. pe mâini te vor ridica, [pentru] ca nu cumva să îți împiedici de piatră piciorul tău.

13. Peste aspidă [ἀσπίδα][1] și vasilisc [καὶ βασιλίσκον][2] vei pune piciorul [ἐπιβήσῃ] și vei călca în picioare pe leu și pe balaur [καὶ καταπατήσεις λέοντα καὶ δράκοντα[3]].

14. „Că în Mine a nădăjduit și îl voi izbăvi pe el, îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu.

15. Mă va chema pe Mine și îl voi asculta pe el, cu el sunt în necaz și îl voi scoate și îl voi slăvi pe el.

16. [Cu] lungimea zilelor îl voi umple pe el și îi voi arăta lui mântuirea Mea”.


[1] A se vedea:https://en.wikipedia.org/wiki/Asp_(reptile).

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Basilisk.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Dragon.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [115]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a.

***

Oratorul ecleziastic are conştiinţa că această mândrie este generatoarea infatuării şi a egoismului uman, devenit o a doua natură pentru omul egocentrist, despre care afirmă că: omul iaste dobitoc, iubitor de sine. Că de ce nu să apucă? Şi ce nu să osteneşte? Şi cu ce nu să sileşte?, pentru odihna, liniştea şi paza sănătăţii lui? Că fiind sănătos, ce nu face, pentru ca să [o] apere şi să depărteze cele ce supără sănătatea? Câtă cheltuială face, pentru ca să stea împotriva gerului ernii, împotriva arşiţei verii?

Fiind bolnav, cât să cheltuiaşte, cât pătimeşte, cât rabdă, pentru ca să-şi câştige ce-au pierdut? Nu bagă în seamă a-ş cheltui averia, a gusta doftorii amară, a să adăpa cu băuturi greţoase, a-ş vărsa sângele; şi nu iaste niciun lucru ca să nu-l facă pentru sănătatea lui şi pentru mântuirea cea trupească. De pe acestia poate să priceapă fieştecarele cât iaste de dulce sănătatea şi cât iaste de iubitor pre sine omul [1].

O caracterizare psihologică atât de atentă a naturii umane nu este o noutate în literatura religioasă, dar ar putea fi, dacă privim numai literatura în limba română. Egoismul şi individualismul exacerbat au devenit unele din caracteristicile esenţiale ale societăţii umane, ale unei umanităţi disjunctive faţă de starea sa primordială de iubire şi de comuniune. Constatarea autorului, că „omul iaste dobitoc”, ar putea părea caragialesc-satirică, dacă nu ar fi tragică.

Antim nu vizează însă, în acest caz, un registru comico-satiric – deşi, vom vedea mai târziu, nici repertoriul satiric nu îi este străin –‚ ci unul mai degrabă dramatic, ce pune la index caracterul uman degradat de indolenţa iubirii de sine, de autocompătimirea exagerată până la indiferenţă şi intoleranţă faţă de restul lumii.

Din cauza răzvrătirii faţă de Creatorul său şi a egoismului desăvârşit manifestat împotriva aproapelui, omul a decăzut din rangul lui de fiinţă înnobilată de asemănarea cu Dumnezeu, la o stare ontologică şi morală foarte precară, în care îngerii sunt stele iar omul iaste putrejune. Că aşa zice în cartea lui Iov în 25 de capete: „Stelele sunt necurate înaintea Lui, dară cu cât mai vârtos omul, fiind putrejune şi feciorul lui viiarme” [2], iar Dumnezeu-omul a pătimit nu pentru Sine, ci pentru noi, viermii cei lepădaţ…[3].

Pentru ierarhul ortodox, deprecierea condiţiei umane face ca starea în care se află în prezent omul să fie caracterizabilă mai degrabă ca subumană decât ca umană (nu în sens ontologic, ci în sens moral).

Condiţia naturală, firească, a fiinţei umane este cea harică, cea comunională, în care a fost creat. În situaţia în care se află acum, omul stă în întunerecul şi tina trupului ca într-o puşcărie întunecată [4], iar acest pământ pe care îl locuieşte este un tărâm de exil, după exodul din Rai al Protopărinţilor, adevărata lui patrie fiind moşiia [5] cerească.

Lumea aceasta este, ca urmare, numită de către Antim Ivireanul, valea plângerii [6], oraşul lacrămilor [7], patimile Eghipetului [8], robiia lumii [9], oraşul celor pământeşti [10].

Descrierile autorului cu privire la această lume alterată de vicii, sunt cât se poate de expresive şi impresionante:

Eghipetul [[11]] iaste lumea aceasta, neascultătoare şi vicleană, întru care iaste întins întunerecul păcatului, unde să omor toate întâi născute, adică sufletele cele cuvântătoare, unde se prefac apele în sânge, adică faptele omeneşti în sudălmi şi în batjocură lui Dumnezeu, unde stăpâneşte lăcusta şi omida, adică apucăturile, strâmbătăţile, ura, zavistiia şi vrajba [12].

Observăm că registrul poetic s-a schimbat, de la sublim la tragic, şi că lumea nu mai apare, cum am văzut în capitolul anterior, înveşmântată în frumuseţe şi armonie, ci în durere şi suferinţă aproape fără margini. Antim face o paralelă cu episodul biblic al robiei egiptene a poporului evreu, atunci când vrea să evidenţieze nefericirea neamului omenesc.

În toată tradiţia Bisericii, robia egipteană este interpretată alegoric, în sens duhovnicesc, ca simbolizând robia sufletului în ţara păcatelor, în Egiptul patimilor, de unde nu poate ieşi decât dacă îneacă în marea lacrimilor de pocăinţă pe „faraonul cel gândit”, cu toată oastea lui, adică pe diavol şi păcatele.

Dacă cercetăm fiecare sintagmă de mai sus, este evident că ele au o rezonanţă adâncă şi că nu sunt doar simple metafore, ci au conotaţii care pot fi revelatorii: „valea plângerii” (sau valea lui Iosafat) reprezintă locul unde va fi, conform învăţăturii creştine, Judecata de Apoi, care îi va osândi veşnic pe cei păcătoşi.

„Patimile Eghipetului” şi „robiia lumii” se referă la rămânerea omului în păcat şi în poftele trupeşti, degradante pentru el, fiind o aluzie la captivitatea egipteană a poporului ales, corelată cu exilul pământesc al omului căzut, întors la obârşia lui inferioară, la pământul acesta, carele iaste maica tuturor oamenilor [13].

„Oraşul lacrămilor” relevă tot un sens al suferinţei, care este o urmare inevitabilă a peregrinărilor prin păcate ale omului; iar „oraşul celor pământeşti” îi vizează atât pe cei pământeşti, în sensul de muritori, cât mai ales pe cei care privesc numai spre pământ, şi niciodată spre cer, spre cerul spiritual.

Ultimele două splendide metafore sunt parafraze originale, cred, ale unui verset biblic de la Apocalipsă 21, 4, în care se vorbeşte despre faptul că în Ierusalimul ceresc, Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi”. În opoziţie cu acest Ierusalim veşnic şi sfânt, Antim configurează stilistic lumea aceasta ca pe o cetate a lacrimilor şi a morţii, în care fericirea este amânată, chiar şi pentru cei drepţi, până la momentul adevărului, până la depăşirea acestui stadiu pământesc al existenţei umane.

Într-o altă didahie, Antim descrie lumea, cu aceeaşi impresionantă plasticitate şi forţă alegorică, astfel (într-un fragment citat deja, cu altă ocazie, dar pe care îl reiau, dată fiind importanţa sa şi în acest context):

Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele.

Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea [14].

Am văzut, într-un capitol anterior, că lumea nu este considerată rea prin esenţa ei, ci dimpotrivă, foarte frumoasă şi strălucitoare, fiind creată ca o lumină şi ca o podoabă dumnezeiască, pe care Ziditorul şi Arhitectul său a conceput-o cu multă artă.

Când doreşte să scoată în evidenţă aspectele negative ale acestei lumi, Antim se referă, de fapt, la condiţia umană decăzută, la acea lume care constituie mediul existenţial omenesc, orizontul uman contaminat de virusul păcatului şi al imoralităţii.

Condamnarea la un sens dezintegrator şi perisabil a lumii s-a făcut datorită omului, căruia mare folos şi mare dar şi milostivnică vindecare s-au dat (…) de la Dumnezeu, ca să moară şi să se strice acest trup al păcatului[15], din care cauză şi toată firea celor create şi materiale a urmat aceleaşi legi a dezintegrării ca şi omul.

În ordinea şi în armonia lumii a pătruns morbul haosului şi al morţii, care este generatorul tuturor „furtunilor” ce zdruncină existenţa umană. Societatea omenească este ca o mare învolburată, ca o capcană pentru proprii săi membri.

Antim descrie, cu o puternică tentă psihologizantă, aceste fenomene deprimante care marchează viaţa omului. Mai ales atunci când se referă la „fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează” are în vedere reacţia psihicului uman la stimulii destabilizatori care îl solicită în mod intempestiv şi neaşteptat.

Amândouă motivele, atât cel al lumii ca „Egipt” al patimilor, cât şi ca mare înviforată, sunt de sorginte biblică, după cum am avut prilejul să observăm, până acum, în acest capitol şi în cel anterior în care am vorbit despre motivul mării în Didahii. Acest lucru nu este însă, câtuşi de puţin, o piedică în calea originalităţii literare a lui Antim, a cărui forţă peisagistică şi plasticizantă rămâne uluitoare pentru literatura noastră din acele timpuri.


[1] Opere, p. 114-115.[2] Idem, p. 124. [3] Idem, p. 14. [4] Idem, p. 223.

[5] Cf. Idem, p. 13, 181, 220. A se vedea şi finalul capitolului imediat anterior.

[6] Idem, p. 63. Cf. Ps. 83, 7.

[7] Idem, p. 190. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 114.

[11] „Eghipetul” este, pentru literaţi, un alt cuvânt cu rezonanţe eminesciene, pentru noi, astăzi, deşi Eminescu l-a împrumutat din literatura veche. De remarcat însă că şi Eminescu descrie „Eghipetul” ca pe unul dintre lucrurile care fac parte, în istoria omenească, din „panorama deşertăciunilor”, în poemul „Memento mori”.

[12] Opere, p. 207-208.[13] Idem, p. 176. [14] Idem, p. 158. [15] Idem, p. 224.