Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a.
***
Responsabil pentru această stare de lucruri, pentru această natură universală şi umană avariată de perspectiva degringoladei haotice şi a morţii, este păcatul omenesc, în care un rol important îl joacă şi diavolul, care îl împinge pe om ca să strice haina Sfântului Botez şi să o zmolească cu zmoala păcatului [1] – minunată aliteraţie şi metaforă sinestezică, dacă privim lucrurile din punct de vedere literar.
Dar omul nu este rău prin creaţie şi nici prin fatalitate, ci prin voinţă liberă, prin care alege asemănarea cu Luceafărul căzut, în locul asemănării cu Dumnezeu, încât arapi negri sunt ticăloşii de păcătoşi pre carii păcatul îi face mai întunecaţi decât dracii [2].
Antim identifică însă păcatele într-un mod foarte concret şi foarte inteligibil pentru orice muritor: Că în trei chipuri greşaşte omul: sau din slăbiciune, sau din neştiinţă, sau din firea cea rea. Deci păcatul din slăbiciune iaste împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci (că) Tatăl să chiamă întru tot puternic.
Păcatul dintru neştiinţă iaste împotriva Fiiului, că Fiiul lui Dumnezeu să chiamă Înţelepciune.
Păcatul din firea cea rea iaste împotriva Duhului Sfânt, căci (că) Duhul Sfânt să chiamă Bun.
Deci care om va greşi din slăbiciune, sau din neştiinţă, îi va erta Domnul mai lesne, de să va pocăi. Că aşa zice David: „Păcatul tinereţelor mele ş-a neştiinţii mele nu-l pomeni”. Iar cine greşaşte din firea cea rea împotriva Duhului Sfânt, omului aceluia nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că aşa zice Domnul Hristos: „Tot păcatul şi hula să va erta oamenilor, iar hula care iaste spre Duhul Sfânt nu să va erta oamenilor”.
Şi sunt păcate de moarte 7, carele sunt şi împotriva Duhului Sfânt, făr’ de nicio greşeală [fără nicio îndoială], de vreme ce sunt neertate, deaca nu să va face la dânsele căzuta [cuvenita] vindecare: păcatul cel dintâi iaste trufiia, dintru carele să naşte semeţiia şi neascultarea; al doilea iaste zavistiia, dintru carele să naşte vrăjmăşiia şi uciderea; al treilea iaste iubirea de argint, carele să numeşte a doua închinare de idoli, dintru carele să nasc toate relele;
al patrulea iaste călcarea de lege, adecă nebăgarea în seamă a celor hotărâte şi aşăzate în legi şi în pravile, dintru carele să naşte necredinţa şi lepădarea de Dumnezeu; al cincilea iaste sămânarea de vrajbă între fraţi şi între priiateni, care păcat l-au aflat singur satana; şi cine are acel nărav iaste asemenea diavolului;
al şaselea iaste nădejdia cea necuvioasă ce are neştine la multă mila lui Dumnezeu şi nu să părăseşte de păcate, socotind că-l va erta, dintru carele să naşte netemerea de Dumnezeu şi toată necurăţiia; al şaptelea, cel mai de pre urmă şi mai mare şi mai rău decât toate iaste oceaania, adecă deznădăjduirea de mila lui Dumnezeu, socotind că nu-l va erta cu niciun mijloc, dintru carele să naşte moartea cea sufletească şi munca cea vecinică a iadului [3].
Aceste păcate îi fac deci pe oameni „mai întunecaţi decât dracii”. Împotriva acestora se luptă mitropolitul cu sabiia Duhului, care iaste graiul lui Dumnezeu [4] şi îşi foloseşte toate darurile şi nemăsuratul talent artistic şi oratoric, precum şi toată puterea de convingere, pentru a eradica, pe cât posibil, păcatul şi consecinţele sale nefaste din sufletul omenesc.
Lista păcatelor de mai sus este înfricoşătoare şi s-ar putea părea că fiinţa umană este prea slabă pentru a putea face faţă ispitei celei cu multe tentacule. Însă toată nădejdea lumii stă în faptul că chipul lui Dumnezeu în om este restaurabil – atunci când omul conştientizează răutatea păcatului şi doreşte o reală disociere de acesta, o renegare interioară, cu toată forţa, a lui – ceea ce reprezintă motivul, motivaţia adâncă a oricărei predici şi îl determină pe Antim să îl apostrofeze pe cel păcătos, într-un pasaj de un mare avânt expresiv şi retoric:
Unde ţi-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeştii puteri, soţiia cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumuseţia aceia a închipuirii cei dumnezeeşti? Unde iaste podoaba, a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sunt frumuseţile lui cele minunate, carele îl arăta mai luminat decât soarele? Aşa, făr’ de socoteală, ai lăsat să îl piarză păcatul şi să-l vânture, ca ţărâna vântul [5].
Extraordinară este, cred, selecţia metaforică din acest text plin de poezie, în care antiteza, reliefată în momentul final, dintre esenţa spirituală şi nobilă a sufletului şi „ţărâna” spulberată, conferă un dramatism suplimentar seriei de interogaţii menite să interpeleze conştiinţa celui adormit în păcate.
După cum se vede, omul este pe deplin conştient şi responsabil de soarta sa veşnică şi nu este predeterminat de nimeni, căci el singur şi-a „îngropat” sufletul. Păcatul „zmoleşte” frumuseţea şi lumina spirituală a omului şi acesta se devalorizează singur până la a avea preţul ţărânii vânturate de vânt – o altă aliteraţie şi metaforă sinestezică.
Nu este nimeni culpabil pentru dezastrul moral şi ontologic al persoanei umane, în viziunea lui Antim, decât ea însăşi, dacă nu se valorizează corect şi nu rămâne în asemănarea cu Dumnezeu, pentru a nu-şi pierde frumuseţea originară, cea mai mare decât a soarelui, după părerea autorului nostru.
Dar nu numai frumuseţea se pierde prin păcat, ci şi viaţa, ca stare spirituală de comuniune cu Dumnezeu şi cu umanitatea restaurată, atunci când se rămâne la condiţia de inacceptare a existenţei altruiste şi pure, nealterate de păcat:
Că după ce face omul păcatul rămâne mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeesc; mort, pentru căci să desparte de Dumnezeu, Carele iaste viaţa cea adevărată şi ca pre un mort patimile lui, pohtele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl duc să-l îngroape. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al Raiului, în groapa vecinicii munci [6].
Într-o altă descriere înfricoşătoare, autorul remarcă: Acest păcătos, nu numai că iaste îngropat în groapa păcatului, făr’ de graiu, făr’ de duh, făr’ de simţire, făr’ de nădejdea mântuirii, ce iaste încă, ca şi Lazăr, legat de mâini şi de picioare, cu făşuri, adecă strâns tare de legăturile păcatelor lui (…) Are şi faţa lui cu giulgiu legată; fiind orbit de păcat nu cunoaşte ticăloasa lui întâmplare, nu vede adâncul întru carele să află; nu socoteşte muncile cele de veci ce-l aşteaptă.
Zace şi deasupra lui piatră grea, carele iaste puteria obiciaiului celui vârtos, care obiciaiu apasă şi îngreuiază sufletul lui atâta, cât nu-l lasă să se scoale din groapa ticăloşiei, nici îl lasă să răsufle. Deci precum pentru Lazăr zicea Martha, „Doamne, iată pute”, aşa mai cu cuviinţă putem să zicem şi noi cum că acest păcătos iaste adevărat împuţit, de vreme ce nu patru zile, ce săptămâni şi luni şi ani şi vremi, să află îngropat în groapa păcatului [7].
Salvarea de păcat nu este decât pocăinţa, pe care o propovăduieşte Antim în fiecare predică, însă nu ne vom opri acum decât la două mici fragmente în care mitropolitul îşi demonstrează forţa de persuasiune şi capacitatea poetică remarcabilă.
În primul dintre acestea se afirmă: Şi când [Dumnezeu] iaste mânios de sudălmile, de necinstirile şi de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoşii, cu faptele lor cele fărdelege, cu strâmbătăţile lor, cu jafurile lor, cu multa a lor trufie, cu zavistia, ce hrănesc în inima lor, cu atâtea necurăţii cu carele spurcă şi trupul şi sufletul, stă gata să facă asupra lor răsplătire, să arunce asupra lor trăsnetele urgiei Sale, să-i piarză de pe toată faţa pământului.
Aleargă atunce pocăinţa şi cu o cuciarnică îndrăzneală, cu doao lacrăme ce varsă din ochi, cu un suspin ce înalţă la ceriu dintru adâncul inimii (cutez a zice), că leagă mâinile lui Dumnezeu, Îi ia armele a dreptei Lui răsplătire, preface urgiia Lui spre ertăciune, Îl face blând, ertătoriu, îndelung răbdătoriu, milostiv, iubitoriu asupra celui păcătos, carele atâta l-au necinstit şi nu L-au băgat în seama [8].
Personificarea pocăinţei se suprapune cu imaginea penitentului: acesta se identifică el însuşi cu pocăinţa, ca stare de automistuire în sine şi de comprimare a distanţei care îl desparte de Dumnezeu, prin efortul a „doao lacrăme ce varsă din ochi” şi al unui „suspin ce înalţă la ceriu dintru adâncul inimii”.
Efectul nu este de diminuare, ci de augmentare a sensului ascetic interior, pentru că cele „doao lacrăme”, precum şi „suspinul” din adâncul fiinţei, sunt metonimii sublime pentru o stare existenţială, pentru confundarea cu plânsul însuşi, a celui ce îşi reevaluează viaţa.
„Antim ameninţă, fără îndoială, îi ameninţă pe culpabili cu urgia pedepsei divine. Dar pune în celălalt talger al balanţei putinţa de salvare, pocăinţa, cu condiţia ca ea să fie «adevărată, iar nu mincinoasă», «curată, iar nu vicleană», «a inimii, iar nu a gurii». Un astfel de act, depus cu sinceritate, poate înfăptui miracolul, poate preface păcatele de moarte, şapte, în virtuţile care li se opun, tot şapte, adecă să prefacă trufiia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curăţie, zavistiia în dragoste, lăcomiia în post, mâniia în blândeţe şi lenea în rugăciune şi într-alte fapte bune. În Didahii, pocăinţa este una dintre temele predilecte, aplecare ce nu poate mira la un înalt ierarh ortodox”[9].
[1] Idem, p. 91. [2] Idem, p. 166-167. [3] Idem, p. 122-123. [4] Idem, p. 36. [5] Idem, p. 146. [6] Idem, p. 213-214. [7] Idem, p. 143. [8] Idem, p. 215.
[9] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 504.
