Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a.
***
Mai zăbovim puţin în acest orizont al evaluărilor morale asupra clasei dominante a societăţii, numai pentru a puncta încă un aspect, reliefat în repetate rânduri de Antim, şi anume cel al delaţiunii, pe care el o amendează ca pe un păcat extrem de grav. Vom da numai câteva exemple:
Şi zic: dară cum voiu să iubesc pre vecinul mieu, că-m iaste vrăjmaş? De vreme ce zici că-ţ iaste vrăjmaş, nu te numi creştin; ce zi că eşti păgân şi un om fărădelege şi făr’ de obraz. Că Stăpânu-tău Hristos îţ porunceşte să iubeşti pre vrăjmaşii tăi şi să le faci bine şi tu Îi stai împotrivă şi nu vei să-L asculţi. Dară nu-ţ dai seama că tu eşti om şi mâine, poimâine vei să mori şi va să te mănânce pământul şi viermii. (…)
Dară tu, căci urăşti pre fratele tău atâta cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci-i porţi pizmă şi-l zavistuieşti pre la unii şi pre la alţii, ca să-i faci pagubă şi să-l supui, să-l sărăceşti, tu, adevărat nu eşti creştin, nici om pe pământ, ce eşti singur Satana, carele au pârât pre Dumnezeu la Adam. Şi care preot iaste acela de te ispoveduiaşte şi te lasă pre tine, acela ce pârăşti, de te cumineci? Acela, adevărat, nu iaste preot, ci iaste singur Iuda şi vânzător lui Hristos şi nu i va erta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face câte alte bunătăţ [1]. (…)
Şi când ne postim trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtos să ne postim de rele; căci ne vătămăm sufleteşte, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârăle ce aveţi obiciaiu ce vă pârâţi unul pre altul, ca să vă sărăciţi, care lucru îl face numai singur diavolul, că el iaste vrăjmaş neamului omenesc; şi cine are acel obiciaiu de pâraşte pre fratele său, creştinul, pentru ca să-l păgubească şi să-l sărăcească, să se lase de acel lucru; că toate păcatele câte va face după ce să va ispovedui şi-ş va face canonul ce-i va da duhovnicul, i să vor erta, iar acel păcat, al pârei, nu i să va erta nici cu un mijloc, că iaste mai mare decât uciderea [2].
Probabil că această „pâră” de care vorbeşte Antim era un mijloc foarte frecvent prin care se eliminau adversarii politici sau cei a căror avere devenise obiectul interesului pentru alţii, atât de frecvent încât mitropolitul se vede pus în situaţia de a ameninţa cu anatema pe practicanţii acestui obicei, pentru a putea măcar limita întrucâtva acest fenomen contagios, poruncind preoţilor ca să ierte pe cel ce va renunţa la această practică şi se va pocăi, iar de nu va avea să se părăsească, să-l lipsiţ nu numai de la Sfânta Taină (a Cuminecării – n.n.), ce şi de la Beserică, pentru căci stă împotriva lui Dumnezeu şi să asamână diavolului[3].
Mitropolitul recomandă şi chiar porunceşte preoţilor, sub ameninţarea aceluiaşi blestem, nu numai afurisirea delatorilor şi a calomniatorilor, şi chiar anatematizarea lor, ceea ce nu se întâmplă în cazul niciunui alt păcat, dovedind gravitatea fenomenului în societatea românească.
Delaţiunea devenise, se pare, o modalitate de răzbunare sau de îmbogăţire, alături de alte mijloace oneroase, şi un mod de descotorosire de persoane devenite incomode sau nedigerabile pentru orgoliul şi interesele meschine ale altora.
Facem o paranteză aici, pentru a spune că postul de „răutate”, de care amintea Antim puţin mai devreme, este recomandat şi în cazania la Duminica lăsatului de brânză, în care autorul îndeamnă ca cei ce sunt credincioşi încailea să ne postim de răutăţ [4], căci, spune el, ce folos iaste trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate [5] şi sfătuieşte ca postul să fie însoţit de rugăciune, că precum nu sunt dulci bucatele făr’ de sare, aşa nici postul făr’ de rugăciuni [6].
Am amintit acestea pentru a evidenţia o interesantă similitudine cu Varlaam, care face acelaşi apel, (şi tot la Duminica lăsatului brânzei): …că postul nu iaste numai de bucate, ce şi de clevete, şi de fâţârii, şi de zavistii, şi de alte pohte rele de toate. Şi mainte de toate să pâzim Svănta Beserecă şi să avem rugă în vremea postului nostru. Că cumu-i pâinea fârâ de sare, aşe-i şi postul fârâ de rugâ [7]. Sursa acestei recomandări este însă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Revenind însă la discuţia noastră, trebuie să menţionăm că nu numai segmentul aristocratic al societăţii primeşte admonestări verbale din partea lui Antim Ivireanul.
Acesta nu concepe să absolve de responsabilităţi morale şi religioase nici pe cei săraci, neacordându-le circumstanţa atenuantă a pauperităţii şi considerându-se pe sine însuşi în aceeaşi treaptă şi efort al slujirii, cu cei simpli:
Încăş poate să zică fieştecine din voi, în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră şi nu putem să facem aceste ce zici; ci eu încă zic că iaste aşa şi crez. Numai [că] la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţ voi, trag şi eu; dară n-am putere să zic, nici să gândesc aşa (cum gândiţi şi ziceţi voi – n.n.), căci că precum cere împăratul dăjdi de la noi, aşa ne cere şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune.
Că zice Hristos la „Evanghelie”: „Daţ ale chesariului, chesariului şi ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu.” Să nu socotiţ că-I va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru căci avem nevoi, deaca nu vom face după putinţă şi poruncile Lui, ce ne va băga de unde nu vom putea să mai eşim (în temniţa Iadului, adică – n.n.). Ci să lăsăm năravurile cele rele şi obiceele necuvioase, că doară S-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte şi să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată…[8].
Antim este foarte vehement împotriva derogărilor de la canoanele ecleziastice şi, după cum nu acceptă ipocrizia celor bogaţi şi motivaţiile lor puerile, la fel se opune şi disculpării celor săraci, pe motive sociale şi pecuniare, indignându-se chiar împotriva orgoliului uman cu nuanţe luciferice, pe care nici măcar nefericirea nu îl înăbuşă:
Dară ce voiu să zic de nesimţirea cea mare a oamenilor acestui veac? Toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină sub jugul cel greu al nevoei. Dară iaste cineva să zică, împreună cu David: „Cătră Domnul, când m-am necăjit, am strigat”? Sau zice cineva, vreodată, lui Dumnezeu, întru supărările lui: „miluieşte-mă, Doamne şi mă ascultă”?
Noi pohtim să ne ajute Dumnezeu şi să ne facă milă, făr’ de a-L ruga. (…) „Sărac trufaş au urât sufletul Mieu”, zice Domnul, la 25 de capete ale lui Sirah. Nu poate răbda Dumnezeu, nici cu un mijloc, pre acei ce sunt lipsiţi, ticăloş, nenorociţ şi apoi să înalţă şi stau îngânfaţ întru ale sale şi nu vor să se arate cum că au trebuinţă.
Şi cine socotiţ să fie aceştea? Noi suntem, cu toţii, carii pătimim atâta scârbe nesuferite şi stăm în cumpănă să perim de nevoi, de nenorociri şi cu toate acestia nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, nu ne plecăm cerbicea de trufiia cea multă ce avem, nu alergăm cu suspinuri şi cu lacrămi să cerem ajutoriu de la Dumnezeu.
Şi cum dară să va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de ţară sarcina cea grea a relelor ce o supără? Noi socotim numai cu puterea noastră şi cu înţelepciunea noastră, care iaste nebunie înaintea lui Dumnezeu, să chivernisim norodul şi să-l apărăm de rele? (…)
Să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistiia şi atunce să ne rugăm, pentru căci atunce vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu [9].
Se vede, din aceste secvenţe omiletice, că oratorul eclesiastic nu este părtinitor cu nicio clasă socială şi nu protejează pe nimeni. Din acest punct de vedere, Antim Ivireanul a recurs la o amplă diatribă împotriva moravurilor rele încă de la începutul păstoririi sale ca mitropolit, în predica intitulată La dumineca vameşului, cuvânt de învăţătură, a treia în ordinea didahiilor – excepţie făcând cuvântarea rostită la întronizarea sa.
Aici indignarea şi virulenţa imputărilor se revarsă peste cei vinovaţi cu viteza unei avalanşe, în cascade retorice neiertătoare, de o forţă nemaiîntâlnită până la el, denotând ceea ce se va confirma tot mai mult pe parcurs, şi anume că intransigenţa ierarhului era, cu adevărat, una exemplară.
Vom cita şi noi din acest fragment, pentru a oferi un model de oratorie pedagogică şi morală, a cărei pasiune a rostirii este fulminantă şi trebuie să fi încremenit, la acea dată, asistenţa prezentă la Mitropolie, neobişnuită cu asemenea izbucniri înflăcărate din partea unui predicator:
Iar noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoş decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţ cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate Tainele Sfintei Biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legia?!
Cine din păgâni face aceasta, sau cine-ş măscăreşte legia ca noi? Oare nu înjurăm cu acestia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocărâm cu acestia poruncile Lui? Că El singur ne-au arătat şi ne-au învăţat aceste Taini, ca prin mijlocul lor, ca prin mijlocul lor să ne curăţim de păcate şi să-L îmblânzim asupra noastră la scârbe şi la nevoi.
Dară noi, deaca auzim pre cineva că înjură [în jurăminte] de cele ce am zis, în loc de a-l certa şi a-l înfrunta, ca pre un om făr’ de socoteală, noao ne pare bine şi râdem [[10]]. De sunt acestia lucruri creştineşti, zică cine are Dumnezeu.
Încăş, pe lângă acestia toate, mai adaogem cu răutatea, că pre părinţii noştri îi ocărâm şi-i batem, pre bătrâni îi necinstim, pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre arhierei îi ţinem într-o nimic, pre călugări îi clevetim, pre preoţ îi ocărâm, besericile le ţinem ca nişte grajduri şi când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile şi praznicele nu le ţinem, ca o nimic, ci atunci facem cele mai rele, de bucurăm pre dracul şi atunce vindem şi cumpărăm.
Şi, în scurte vorbe, ne-am abătut cu toţii din calea dreptăţii şi împreună ne-am netrebuit, după cum zice David şi nu suntem până la unul a cunoaşte şi a cerca pre Domnul. Căci fiind orbiţ de deşertăciunile cele lumeşti, nu ne bucurăm la altceva făr’ numai la lucrurile întunericului veacului acestuia; şi suntem porniţ cu toţii spre răutăţ, ca o roată când dă de vale şi nu să poate opri şi suntem toţ, cu totul, ca nişte dobitoace necurate, tăvălindu-ne în răsfăciunile cele spurcate şi de nimic.
Şi acestia toate nu să trag dintr-alta, fără numai din necredinţa noastră; că ni s-au împietrit inimile întru răutăţ, ca a lui faraon, şi umblăm, ca nişte cai sirepi, făr’ de zăbală şi făr’ de ruşine, până vom cădea într-o vreo prăpastie şi vom peri. Cu aceste fapte ne lăudăm că suntem creştini! O, vai de capetele noastre! Şi cu creştinătatea ce avem poate că vom fi socotind că numai căci ne numim creştini ne vom spăsi! Ba! Ci mai mare osândă vom să luom, de nu ne vom pocăi şi de nu ne vom lăsa de răutăţile noastre.
Că zice Hristos: „Nu cei ce-Mi zic Mie Doamne, Doamne, vor întra întru Împărăţia ceriului, ci cei ce fac voia Mea”. Spuneţi-mi, rogu-vă, că eu poate că-m voiu fi eşit din fire, care voe a lui Hristos facem, sau care poruncă ţinem? Eu nu poci cunoaşte altceva, făr’ numai un nume uscat şi sec, ce avem făr’ de nicio faptă bună.
Şi încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dumnezeu pe voia noastră pentru căci ne numim creştini! Ba încă bine că nu ne prăpădeşte ca pe sodomiteni, că vedem depărtarea lui Dumnezeu cu ochii noştri şi cunoaştem că din răutăţile noastre ne vin atâta feliuri de boli şi atâta feliuri de morţi şi alte nevoi şi scârbe şi nicidecum nu ne venim în fire, ca să ne părăsim de răutăţile noastre. (…)
Şi vă poruncesc tuturor, cîţ sunteţ cu meşterşug şi cu neguţătorii, veri de ce breaslă, ca de acum înainte, duminecile şi sărbătorile cele mari ce să numesc domneşti şi ale Maicăi Precistii şi a unora din Sfinţii cei numiţ, să vă închideţ prăvăliile şi nici să vindeţ, nici să cumpăraţ, nu numai de la creştini, ce nici de la turci, nici de la alţii, nici să lucraţ şi precum zic să faceţ, că nefăcând să ştiţ bine că vă voiu pedepsi besericeşte, cu pravila şi pre dreptate, nefăcându-vă nicio năpaste. Şi încăş, pre carii să vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii şi poruncii besericeşti, îi vom pedepsi şi cu domniia [11].
„Literar, diatriba aceasta vehementă, cu exclamaţiile şi interogaţiile ei, este o izbândă absolută. Teologic, ea este o învinovăţire, o culpabilizare (pluralul incluziunii este unul retoric), o ameninţare cu moartea veşnică, unică «răsplată» şi «rod» de neocolit al păcatului (Romani 6, 21-23). Ieşirea din acest creştinism declarativ, uscat şi sec, gol şi formal, o asigură doar pocăinţa, reală fireşte, taina prin care «spiritul se schimbă» (metanoia) primind un «al doilea har», o «a doua iluminare» din partea unui Dumnezeu iertător şi generos…”[12].
Nu este de mirare, în aceste condiţii, de ce Antim Ivireanul a fost asemănat cu unii dintre cei mai mari Sfinţi ai Bisericii, precum Ioan Gură de Aur[13], Nifon, Patriarhul Constantinopolului[14], Iezechiel[15], etc., având în vedere redutabila sa opoziţie împotriva nedreptăţilor şi ignorarea pericolelor ce puteau surveni – după cum au şi survenit, de altfel – din partea mai marilor vremii.
[1] Opere, p. 54-55. [2] Idem, p. 102-103. [3] Idem, p. 103. [4] Idem, p. 38. [5] Idem, p. 39. [6] Idem, p. 37.
[7] Varlaam, op. cit., p. 29-30.
[8] Opere, p. 28-29. [9] Idem, p. 160-163.
[10] Anton Maria del Chiaro nota: „De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti”, cf. Revoluţiile Valahiei, op. cit., p. 12.
Se pare însă că românii nu erau chiar unicat în Europa, la capitolul „înjurături”. În Franţa, spre exemplu, la sfârşitul Evului Mediu, „toţi se întrec în înjurături suculente şi noi; cine ştie să hulească în chipul cel mai ordinar, este cinstit ca maestru. (…) Şi, într-adevăr, în 1397 a apărut o ordonanţă regală, care reînnoia ordonanţele vechi, din 1269 şi 1347, împotriva înjurăturilor (deci problema era veche – n.n.); dar nu cu pedepse uşoare şi aplicabile, ci cu vechile ameninţări: crăparea buzelor şi tăierea limbii. Ordonanţa dovedea sfânta indignare împotriva cuvintelor de hulă. În catastiful în care fusese înregistrată ordonanţa, e notat pe margine: « Toate aceste blasfemii sunt în ziua de azi, 1411, foarte răspândite în tot regatul, fără nicio pedeapsă »”. Mai mult decât atât, adulţii preţuiau la copii „o mutră obraznică, vorbe murdare şi înjurături, indecenţa în privire şi în gesturi”, cf. Johan Huizinga, Amurgul evului mediu, traducere de H. R. Radian, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 258 şi 259.
[11] Opere, p. 25-28.
[12] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 500.
[13] N. Iorga: „De la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea împăratului şi mai ales a împărătesei de la Constantinopol, nimeni nu s-a mai adresat unei societăţi cu asprimea lui Antim”, cf. Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 53.
[14] G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 230.
[15] G. Ştrempel, op. cit., p. 56.
