Zi: 21 ianuarie 2017

Cum ne adresăm unii altora dacă suntem de confesiuni diferite?

23 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

75. Cum ne adresăm unii altora dacă suntem de confesiuni diferite?

Credincioșii neoprotestanți, fundamentându-se adesea în mod literalist pe Mt. 23, 8-10, neagă titulaturile ierarhice din Biserica Ortodoxă, cât și din alte confesiuni. Iar în ceea ce ne privește, ei nu sunt de acord cu apelativele de Părinte, Preacucernice Părinte, Preacuvioase Părinte, Preasfințite Părinte, Înaltpreasfințite Părinte, Preafericite Părinte, considerându-le ca „o încălcare” a poruncii Domnului.

Astăzi, 21 ianuarie 2017, pastorul adventist și profesorul de teologie român Florin Lăiu a scris un articol chiar pe această temă[1]. Și m-am bucurat să văd la dumnealui o înțelegere realistă a pasajului evanghelic, care nu are nimic de-a face cu fundamentalismul literalist practicat de alții, și pe care o redau în cele ce urmează: „regulile social-culturale, codul manierelor, protocolul pur și simplu, cere să ne adresăm cu respect, după obicei.

Când folosim aceste forme de adresare, doar ca formule convenționale de respect, sau de prețuire, nu este un păcat. Toți adventiști[i] români vorbesc și acum despre „Taica” Demetrescu, iar în America, expresia Father Miller era cândva în vogă. William Prescott era numit pe scurt „Profesorul”, chiar și de familia White. Aceasta, în ciuda faptului că adresarea obișnuită a fost și a rămas aceea de „frate” și „soră” – o adresare simplă, care este cea mai onorabilă dintre toate. Facem parte din familia imperială.

Credința curată însă nu se asigură prin formule mai pădurețe, de tipul: „tataie”, „popă” sau „măi de la catedră”. Adesea, trebuie să ne adresăm altor conducători religioși, și din lipsă de educație, ne bâlbâim. Unii se sfiesc să spună „frate” unui creștin de altă confesiune (unde se obișnuiește, de asemenea, această adresare!). Altul nu știe cum să se adreseze unui preot. Ne temem să nu călcăm porunca. E mai bine să ne temem, decât să nu ne temem niciodată.

Dar adevărul este că, pentru a convinge pe clericul ortodox sau catolic de simpatia și prietenia noastră (pentru că numai într-o astfel de atmosferă se poate dialoga folositor spiritual), este nevoie să ne adresăm potrivit protocolului și uzanței populare, cu „părinte” sau „sfinția voastră”.

Clericul știe că eu, ca adventist, nu îl voi accepta ca autoritate supremă în domeniu, că nu folosesc aceste titluri cu implicațiile lor mistice tradiționale. Și[,] de obicei[,] nici nu va avea pretenția aceasta. Nu va fi nicio confuzie.

Cât privește expresia „sfinția”/ „preasfinția voastră (a sa)”, acestea nu se referă la pretenția de sfințenie a clericului, ci la faptul că a fost sfințit ca preot (hirotonit), sau sfințit ca episcop (treaptă clericală superioară, de aceea se numește preasfințire).

În mod normal, aceste formule în sine nu ar fi vinovate. Preoții evrei[,] de asemenea[,] erau numiți sfinți, iar în creștinism sunt toți credincioșii numiți sfinți. Prin urmare, sfinția voastră nu ar trebui să se teamă de a se adresa omologilor așa cum cere protocolul”[2].

De ce e realistă opinia Pastorului Florin Lăiu? Pentru că în societatea actuală, creștinii, de oricare confesiune ar fi ei, trebuie să fie și să arate că sunt civilizați. Și nu numai că sunt civilizați, ci că sunt oameni religioși. Iar dacă sunt oameni religioși, atunci trebuie să știe să comunice și să se prețuiască în mod reciproc, chiar dacă confesiunile lor îi despart.

Fundamentalismul literalist al neoprotestanților, în chestiunea modului de adresare față de cei de altă confesiune, se întâlnește cu fundamentalismul dogmatic al ortodocșilor. Dacă credinciosul baptist, adventist sau penticostal se prevalează de textul Scripturii pentru a nu vorbi respectuos față de Preotul ortodox, credinciosul ortodox fundamentalist și cel extremist se prevalează în mod dogmatic de teologia Bisericii pentru a nu fi respectuos.

Ce înseamnă asta? Pe considerentul că Biserica Ortodoxă e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ și pe faptul că numai noi avem preoția adevărată și Tainele adevărate și harul mântuirii, pentru că trăim și suntem în Biserica lui Hristos, în Biserica Cincizecimii, lucruri cu totul și cu totul adevărate, fundamentaliștii și extremiștii noștri nu vor să se adreseze respectuos față de clericii altor confesiuni. De ce? Pentru că ei sunt eretici și eterodocși, adică nu fac parte din Biserica lui Hristos.

Da, așa este! Ei, cei din afara Bisericii, pentru noi, ortodocșii, din punct de vedere teologic și eclesial, sunt eretici și eterodocși. Tocmai de aceea și suntem despărțiți unii de alții. Căci dacă a fi ortodox sau a fi baptist ar fi fost „același lucru”, atunci am fi mers unii la alții fără stinghereală, am fi predicat unii la alții, ne-am fi împărtășit când la unii, când la alții, pentru că „nu ar fi fost nicio diferență” între noi.

Însă confesiunile și religiile din România au fiecare statutul lor de funcționare, au fiecare mărturisirea lor de credință, au fiecare personalul lor clerical, biserici și forme de organizare specifice și nu sunt „una”. Și asta înseamnă că noi trăim într-o lume plurală din punct de vedere religios, iar statul român garantează libertatea și manifestarea pașnică a fiecărei confesiuni în parte.

De aceea, noi trăim într-o lume unde nu ne putem prezenta ca creștini, dacă suntem ireverențioși și lipsiți de delicatețe. Pentru că bădărănia și lipsa de iubire și de respect față de oameni nu sunt „virtuți”, ci vicii, pe care trebuie să le spovedim. Iar dacă îi spunem preotului romano-catolic Părinte, iar predicatorului penticostal îi spunem Frate Pastor, când stăm cu ei de vorbă sau când le scriem un email, prin asta nu spunem că ei sunt „ca noi” sau că „nu e nicio diferență între ei și noi”, ci ne manifestăm normal, printr-o adresare normală.

Căci în mediul său teologic și religios, comunitatea lui așa se adresează față de el. Iar dacă noi vrem să dialogăm cu alții, de altă confesiune, trebuie să le respectăm statutul ierarhic din biserica lor, chiar dacă noi nu suntem de acord cu biserica și cu teologia lor.

Profesorul Lăiu a subliniat faptul că „simpatia și prietenia noastră” față de cei de altă confesiune se manifestă prin minimul respect față de statutul lor confesional. Iar acest minim respect ni-l arătăm printr-o adresare respectuoasă față de cei de altă confesiune decât noi.

Pentru că trebuie să respectăm, mai întâi de toate, omul din fața noastră, oricine ar fi el și de orice confesiune și religie ar fi el, după aceea ajungem la divergențele de opinie și de credință.

Însă extremismul neoprotestant, ca și cel ortodox, ca și cel al altor confesiuni față de noi și față de alții, pune în prim-plan diferențele, lucrurile care ne despart…și nu mai ajunge să vorbească cu oamenii care au o anumită confesiune și religie. Și de aceea nu ajungem să mai comunicăm, pentru că îi excludem din start pe cei care nu sunt ca noi.

Numai că Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, nu trebuie doar să comunice în mod amabil cu cei de altă credință, ci trebuie să le și mărturisească acelora dreapta credință și să-i convingă să se schimbe interior. Însă nu poți să convingi prin nesimțire, prin indiferența la detalii, prin nelăsarea oamenilor să vorbească, prin neprețuirea oamenilor, prin neiubirea lor.

Și oamenii duhovnicești, prin excelență, sunt oameni ai dialogului și ai păcii, ai conviețuirii pașnice și ai respectului reciproc, cu toate că sunt niște profunzi și tradiționaliști teologi ai Bisericii. Însă profunzimea teologică și duhovnicească nu înseamnă și rigiditate în relații, nu înseamnă și excluderea celorlalți, nu înseamnă și minimalizarea celor care nu sunt ca noi, ci profunzimea reală caută profunzimea din toți oamenii, de orice credință ar fi ei, pentru ca să o aducă în Biserica lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, numai adevărații teologi și trăitori ai Bisericii evanghelizează și schimbă cu adevărat lumea. Pentru că ei comunică cu oamenii în mod real, în mod profund, la nivel de conștiință și de viață intimă.

Pe scurt, a fi politicoși cu cei de altă credință și religie și a-i saluta potrivit statutului lor confesional nu înseamnă a admite că „și ei fac parte” din Biserică, ci a ne comporta normal și civilizat în lumea în care trăim. Pentru că, așa cum, față de un polițist, de un judecător sau față de un profesor ne raportăm protocolar, indiferent de cât de credincioși sau de morali sunt, tot la fel trebuie să ne comportăm protocolar și față de membrii ierarhici ai altor culte, spunându-le așa cum le spun credincioșii lor. Și prin aceasta nu admitem că suntem „de acord” cu credința lor, ci ne manifestăm ca oameni bine educați și respectuoși.

[1] Articolul de aici: http://florinlaiu.com/sarut-mana-parinte/. [2] Ibidem.

Marin Beșteliu: Tudor Arghezi – poet religios [4]

Leave a comment

Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Sunt de acord că „între mistică și poezie este o diferență de experiență și trăire spirituală, chiar dacă domeniile, așa cum observa Lucian Blaga, se apropie ca mijloace de exprimare. […] Aspirând spre revelație, poezia rămâne, în esență, pe pământ, iar Arghezi ilustrează înălțarea maximă a trăirii religioase ce se poate exprima prin cuvânt” (p. 124).

„Autorul Psalmilor selectează din instinct [?] acele cărți în care poezia este precumpănitoare: Facerea, Cartea lui Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor, cărțile Profeților, cele patru Evanghelii, Epistolele apostolilor, Apocalipsa, Sfântului Ioan Teologul. Aderențe mai slabe are, justificat [?], la Eclesiast, Pildele lui Solomon sau visele lui Daniel. […] Mai aproape […] au fost, pentru Arghezi, profeții. Isaia, Ieremia, Iezechiel l-au atras ca aleși și mijlocitori prin care Iehova se adresează poporului lui Israel în momentele de cumpănă, de grave abateri de la credință” (p. 126).

„Un poet retoric, cu un limbaj exaltat sau expresiv prin materialitate, dar și un spirit religios care predică îndreptarea morală, aceasta este surpriza pe care ne-o oferă tabletele de inspirație biblică. Arghezi crede în mântuire prin căință și îndreptare morală, deoarece «păcatul de moarte începe atunci când greșeala se face așezământ și adevăr». Când stăruim în greșeală, nimeni nu ne mai poate salva și suntem supuși sancțiunii divine după moarte” (p. 132). Ceea ce reprezintă o perspectivă perfect ortodoxă.

Dintr-o infatuare ridicolă, de critic modern, care e generată de multă neștiință, Beșteliu afirmă că Arghezi nu i-ar fi cunoscut pe „marii mistici”, dar că: „mai sigur este faptul că a intuit ca poet tainele neelucidate de cristologie și teologia dogmatică” (p. 137).

Multor semidocți în probleme de credință și religie li se pare că ei au niște întrebări foarte mari și grele, la care nu știe nimeni să le răspundă, când, în realitate, ei nu s-au preocupat niciodată să afle răspunsuri, ci dimpotrivă, iubesc să se contemple, cu egoul umflat, ca mari descoperitori de nedumeriri, cărora nu ar fi în stare nimeni să le dea replica.

„Biblia a fost prețuită precumpănitor pentru că e «e plină de poezie de la Facere la Apocalipsă»” (p. 149).

Beșteliu greșește profund atunci când consideră că „candoarea infantilă a noii priviri asupra lumii nu este biblică și nici religioasă, de vreme ce nu presupune niciun grăunte de spiritualitate” (p. 154). Ce înțelege el prin spiritualitate?…

Autorul coroborează adesea în mod eronat, în opinia mea, mărturiile lui Arghezi cu versurile lui.

Ca și alți critici literari, Beșteliu e atras și de experiențele oculte, pe lângă psihologismul jungian și explicarea religiozității prin numinosul lui R. Otto, motiv pentru care putem întâlni comentarii aberante de genul: „Cine-știe-Cine exprimă latura demonică a lui Jehova, cea transferată mai apoi prin biserică lui Satan. A intuit Arghezi cvadratura emblemei arhetipale a divinității creatoare cu prezența elementului satanic?” (p. 185).

„În 101 pome s-au concentrat cele mai pure poeme religioase ale lui Tudor Arghezi pe nedrept umbrite de interesul excesiv acordat Psalmilor” (p. 191).

Numește revelația naturală „mistică naturistă” (p. 194), din același motiv, pentru că nu are nici cea mai vagă idee despre terminologia teologică ortodoxă.

Pe urmele lui Crohmălniceanu, îi asumă așa-numita „teologie negativă” a protestanților, însă îi confundă pe teologi cu…poeții: „Ov. S. Crohmălniceanu l-a asociat pe Tudor Arghezi cu generația poeților expresioniști germani – Karl Barth, Paul Tillich, Friederich Gogarten cu care se aseamănă prin «noua sensibilitate religioasă…în spiritul teologiei negative» față de un deus absconditus” (p. 196).

Însă Beșteliu nu știe că cei citați – Karl Barth, Paul Tillich și Friederich Gogarten – nu sunt poeți expresioniști, ci…teologi protestanți.

Am arătat altădată (aici sau aici) că implicarea acestor teologi în înțelegerea poeziei lui Arghezi este complet eronată și conduce, inevitabil, la interpretări aberante ale poeziei sale.

Însă autorul, care nu cunoaște nici ce înseamnă „teologie negativă” și nici cine sunt autorii ei, se avântă irațional să afirme că „stilistica teologiei negative este, în general, săracă și conține inevitabile repetiții. De aceea, poate, Arghezi i-a intuit prozaismul și a frecventat-o rar” (p. 197-198). Și de aici sare apoi la concluzia că „«Adevărul» biblic este denunțat [de poet] ca exterior, superficial” și că „poetul religios modern demistifică reprezentările banale și caută dincolo de ele semnul misterului” (p. 198).

Un asemenea comentariu este urmarea faptului că Beșteliu are idei foarte vagi despre gândirea teologică (atât ortodoxă cât și eterodoxă), dar și a faptului că el nu urmărește cu onestitate semnificația versurilor argheziene, ci se străduiește să le facă să corespundă cu o paradigmă formulată de sine ad hoc, după citiri minimale (și chiar frugale) din Rodolf Otto, Berdiaev, Jung și după alte lecturi din literatura ocultă, pe care însă se sfiește să le recunoască, dar ale căror urme se văd în carte (fără de care nu ne-ar putea spune, spre exemplu, că „șapte este numărul profeților, dar și al duhurilor lui Jehova coborâte în viitorul Mesia sunt tot șapte”, p. 214).

Așa încât Arghezi e forțat să semene cu trăsăturile portretului schițat de Beșteliu în imaginația sa, ale unui poet religios modern.

Astfel, în opinia sa, „Tudor Arghezi este un poet religios ca și David, dar se deosebește radical de acesta ca ființă religioasă. Credincios în esență, el nu mai păstrează – și nici nu avea cum să o facă – naivitatea, simplitatea sau candoarea ființei umane din vremea Vechiului Testament. Rezumând observațiile lui Iuri Berdiaev, comentate în primul capitol, ființa religioasă modernă este radical diferită de imaginea arhetipală impusă prin modelele biblice, prin două elemente de diferențiere: individualismul pronunțat […] și achizițiile culturii laice […]. În cazul lui Arghezi, se poate adăuga fără ezitare și orgoliul sau trufia unei personalități creatoare…” (p. 204-205).

E greu să explici faptul că în Psalmi nu e vorba nici de naivitate, nici de simplitate și nici de candoare – în sensul în care le înțelege autorul –  unui critic excedat de orgoliul că el e gânditor modern și că achizițiile sale culturale au lăsat Biblia cu mult în urmă…

Însă individualismul pronunțat, ca și achizițiile culturale de tot felul sau „încrederea excesivă în luciditatea oricărui act de cunoaștere” (p. 205) au putut și pot constitui, oricând în istorie, un impediment pentru manifestarea credinței. Acestea nu reprezintă descoperiri ale lumii moderne.

Îl apropie pe Arghezi în mod cu totul eronat și „de spiritualitatea gnostică” (p. 206 ș. u.), ca Negoițescu pe Eminescu.

Închiderea ciclului revelației (p. 208), ca și teoria despre „omul natural” (p. 217) reprezintă gândirea de tip protestant și, respectiv, catolico-protestant și sunt complet străine teologiei ortodoxe.

Atât ipotezele de la care pleacă Beșteliu, cât și concluziile la care ajunge sunt adeseori contradictorii.

Autorul s-a aplecat, cu toată ignoranța de care a fost în stare, să judece poezia și trăirile lui Arghezi. Și, deși pare că rezultatul „cercetării” sale a arătat că Arghezi este un poet religios, „exegeza” aceasta este mai mult o jignire la adresa poetului, a sensibilității sale religioase și a operei sale.  Și aceasta în condițiile în care autorul a avut la dispoziție 40 de volume ale operei argheziene și, probabil, mulți ani la dispoziție ca să o cerceteze cu atenție.

Încă o dată sunt obligată să constat că criticii noștri sunt niște semidocți (în materie de teologie și filosofie, de gândire și de experiență religios-filosofică), cu lecturi aleatorii din ce s-a putut publica pe la noi, dar cu aere de „cercetători pasionați”, rămânând cel mai adesea captivii unor citiri preferențiale (cu o neînțeleasă pentru mine descindere în alchimie, gnosticism, ocultism și alte „științe” de genul acesta) și ai unei cunoașteri superficiale, datorate unei mari inapetențe pentru cercetarea sistematică și în profunzime a oricărei materii de studiu.