Reîntoarcere la Nichita [65]

Câteva poeme mi se pare că exprimă tainic un sentiment arghezian, de luptă cu Dumnezeu, dar nu lupta unui nihilist sau a unui revoltat satanic, ci aceea pe care însuși poetul o asemăna întrucâtva cu lupta lui Iacov cu Îngerul.

Altfel spus: lupta neînțelegerii și a neputinței omenești cu Dumnezeu, dar nu pentru a-L nega, ci mai degrabă pentru a-I reproșa zbuciumul interior uriaș, omenește insuportabil:

Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,
din mine, mănușa ta oloagă,
și lasă-mi fierăria nervilor de boală
zălog ființei să îmi fie neîntreagă.

Prea mișc cum mișcă degetul tău lung
mai arătând un adevăr,
din ce în ce mai rupt ajung,
mai capră și mai măr.

Ci trage-ți lungă mâna ta,
și las-o
înfrigurată-n verdele nisip
și las-o răcită-n vidul negru
și las-o
până la Canopus
și lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă,
cât timp am umbră
să-ncălzesc o piatră sau
o vale ne-nverzită, sumbră,
să-nconjur cu trupul meu
mâna prezentului mereu.

Ieși din mine, doamne,
nu-mi lua capul sângelui, –
inima –
las-o oarbă, fără ochi, fără vedere
cu un romb într-însa de tăcere.

(Mănușa)

Poezia e subscrisă astfel: „20 februarie, seara”, ceea ce ne indică o stare aparte, întrucât a simțit să noteze momentul.

Poetul se simte „mănușa oloagă” a lui Dumnezeu, în care El Își îmbracă „mâna lungă, siderală”. Se simte mișcându-se după cum „degetul lung” al lui Dumnezeu se mișcă „mai arătând un adevăr”, prin el, prin poezia lui. Cu alte cuvinte, se consideră mișcat de Dumnezeu, ca poet.

Desigur, nu e prima dată când se simte astfel, numai confesiunea e ceva mai explicită, să-i zicem, decât altădată. De obicei, în toată poezia sa, Nichita a vorbit mai mult despre prezența unor Îngeri sau daimoni, neîndrăznind să se raporteze direct la Dumnezeu sau neînțelegând cum ar putea să definească (chiar și poetic) acest raport.

În teologia ortodoxă, prin „degetul lui Dumnezeu” (expresie biblică, prezentă atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, în contexte bine precizate) se înțelege a fi reprezentat Duhul Sfânt. Iar la Nichita a fost explicită întotdeauna credința lui în faptul că are o misiune de îndeplinit.

Acum, Nichita se declară obosit de a mai fi poet, de a mai îndeplini o misiune cerească. De aceea am spus că regăsim aici un sentiment arghezian.

Își simte trupul cedând, ca „fierăria nervilor de boală”, se vede în situația de a fi copleșit, de a nu mai suporta suferințele sufletești și trupești.

De aceea Îi cere lui Dumnezeu să iasă din inima lui, să o lase „oarbă, fără ochi, fără vedere/ cu un romb într-însa de tăcere”. Să-Și retragă mâna Sa și să să îl lase să fie om al prezentului, al experienței mundane („să-nconjur cu trupul meu/ mâna prezentului”), pentru că experiența ca om al spiritului l-a condus la erodarea nervilor.

Însă oricine încearcă să fie om duhovnicesc în această lume ajunge să-și simtă chinuitor „fierăria nervilor de boală”. Dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, nimeni nu ar putea suporta aceste torturi imense.

Dar „Ieși din mine, doamne” ne rememorează cuvintele Sfântului Petros, după minunea prinderii peștilor:

„Iar Simon Petru văzând, a căzut la picioarele lui Iisus, grăind: «ieși dela mine, că om păcătos sunt, Doamne». Că’l cuprinsese pre el spaimă”… (Lc. 5, 8-9, Biblia 1914).

Nu mă îndoiesc de faptul că Nichita a încercat să facă o paralelă cu textul Sfintei Scripturi, pentru cine înțelege.

Tainic se exprimă el și în poemul Scriptură:

Să ieși în afară, să nu mai fii, să nu și nu,
ca și cum nici n-ai fi fost.
Efortul și munca de atunci și de acu,
e pasăre fără zbor, fără rost.

Adică: să mori ca și cum totul ar fi fost în zadar, ceea ce ai făcut, poezia pe care ai creat-o, eforturile pe care le-ai făcut.

Reprezentarea morții e din ce în ce mai obsesivă La Nichita – dar acest lucru este o atitudine întru totul ortodoxă, pentru că ortodocșilor li se cere să-și contemple moartea tot timpul.

Bătrânul doarme-n risipire.
E pescuit de sub pământ
de undițele din nadire
ale copacilor planând.

„Bătrânul” (se contemplă pe sine ca și cum ar fi post-mortem, el care spunea multora: „Bătrâne!”, ca o formă de profund respect și afecțiune) e mort, e sub pământ, se hrănesc cu el sevele copacilor.

Ceva din carnea lui se face sevă,
șarpe și măr,
un fel de-a fi Adam și Evă,
hrană goniților din adevăr.

Dar moartea lui nu e în zadar, pentru că are conștiința că și după moarte va fi „hrană goniților din adevăr”.

Și aici nu se referă decât aparent la procesul de descompunere a trupului, de resorbție a materiei și de intrare a elementelor ei în componența altor lucruri. Pentru că „hrană goniților din adevăr” – adică din Paradis – se face, de fapt, prin poezia sa, prin cuvintele sale pe care, după cum am văzut mai devreme, le-a menit să despartă „între bine și între rău” [1].

Seva lui, tăria lui, a poetului, devine seva unui copac paradisiac. Iar poezia lui oferă și șarpe și măr”, adică poate fi înțeleasă și ca ispită sau invitație la păcat, de către unii, dar oferă și hrană, pentru alții, ca un adevărat pom al vieții, care să aducă înapoi în Paradis pe cei „goniți din adevăr”.


[1] A se vedea mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [124]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a.

***

Între Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, în funcţie de numărul apariţiilor pe parcursul didahiilor, Antim Ivireanul citează din:

Sfântul Ioan Gură de Aur (de 10 ori), numit şi Sfântul Ioan Zlatoust (despre rugăciune[1]), cel cu Gura de Aur (tâlcuire la psalmul 48[2]), cel cu limba şi cu inima de aur (despre Sf. Pavel[3]), dumnezeescul Zlatoust (despre cei trei morţi[4]), Ioan cel cu rostul de aur (despre cel ce se teme de Dumnezeu[5]), din nou Sfântul Ioan Zlatoust (şi din nou despre rugăciune[6]), marele Zlatoust (comentariu la Evanghelia după Matei[7]), cel cu rostul de aur şi iarăşi dumnezeescul Zlatoust (citat de trei ori consecutiv, cu o tâlcuire despre rostul morţii[8]).

Sfântul Teofilact de Ohrida (de 5 ori), numit Sfântul Theofilact (despre cei trei morţi[9]), dar şi dumnezeescul Theofilact, în trei ocazii diferite (despre păcatul neascultării, temă pentru care a fost amintit de 2 ori consecutiv[10]; despre potolirea furtunii pe mare[11] şi despre intrarea Domnului în Ierusalim[12].

Există însă şi alte preluări din Sf. Teofilact, mai cunoscut sub numele de „al Bulgariei”, pe care însă mitropolitul nu le-a menţionat în text şi pe care o să le expunem pe parcurs. Am identificat cel puţin două asemenea interpretări ale textului biblic inspirate de Sf. Teofilact, în cea de-a doua predică la Schimbarea la Faţă.

Sfântul Vasile cel Mare (de 4 ori), amintit ca Sfântul Vasile (cuvânt despre post[13]) şi marele Vasile, în trei rânduri (cuvânt despre moarte[14] şi iarăşi cuvânt despre post, în două predici diferite[15]).

Sfântul Ioan Damaschin (de 3 ori, la care am adăugat un cuvânt din „Dogmatica” Sfântului, pe care Antim Ivireanul nu l-a mai citat ca atare, probabil considerându-l deja bine cunoscut): un tropar al canonului despre Înălţarea cinstitei Cruci [16]; despre cele opt botezuri, la a 4 carte a „Bogosloviei” [17] (adică a „Dogmaticii”); despre Întruparea Mântuitorului[18]; despre faptul că Întruparea Mântuitorului este singurul lucru nou sub soare[19] – fără ca Antim să mai menţioneze că este o preluare din aceeaşi carte a Sf. Ioan Damaschin.

Sfântul Grigorie de Nyssa (de 3 ori), referindu-se la îmbrăcămintea de piei pe care a făcut-o Dumnezeu pentru Sfinții Protopărinţi Adam şi Eva – tâlcuire la Facere[20] – şi a doao carte, la începerea postului, amintită de două ori[21].

Sfântul Efrem Sirul (de 2 ori), numit dumnezeescul Efrem (cuvânt despre ascultare[22]) şi dumnezeescul Efrem Sirianul (cuvânt despre preoţie[23]).

Sfântul Grigorie Teologul (sau Bogoslov, cum îl numeşte Antim) – despre moarte[24].

Sfântul Atanasie cel Mare sau dumnezeescul Athanasie – „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare”[25].

Sfântul Dionisie Areopagitul (Areopaghitul) – despre rugăciunile care se fac la morţi[26].

Sinesiu (Sinesie) de Cirene [27].

Eusebiu de Cezareea (Evsevie) – despre Sfântul Constantin cel Mare[28]. Referiri la istoria bizantină şi poate la aceeaşi carte sunt însă mai numeroase[29].

În afară de aceştia, se inspiră, deşi nu îi citează, şi din următorii autori patristici:

Sfântul Ieronim. Am putea să-l considerăm, ca făcând parte dintre autorii parcurşi de Antim şi solicitaţi la elaborarea didahiilor, şi pe Sf. Ieronim şi vom explica imediat de ce.

Într-un Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor, acesta afirmă următoarele: Când au poruncit Dumnezeu lui Noe să facă corabiia, spun istoricii cum să o fi făcut într-o 100 de ani…[30], şi, deşi Antim nu ne indică exact sursele sale, putem deduce cine este măcar unul dintre aceşti „istorici” la care face referire, întrucât în Chipurile Vechiului şi Noului Testament ne oferă aceeaşi informaţie, cu menţionarea autorului care i-a furnizat-o. Astfel: Noe… apropiindu-să Potopul, au întrat în corabiia ce făcuse din porunca lui Dumnezeu, cu 100 de ani mai nainte, după cum zice Ieronim [31].

Sfântul Asterie al Amasiei, conform identificării făcute de Mihail-Gabriel Popescu. Acesta vorbeşte de prelucrarea, de către Antim, a unui fragment din opera Sfântului Asterie al Amasiei (secolul al IV-lea), pe care l-a folosit în Cuvântul de învăţătură la Duminica lăsatului sec de brânză. Acest text sună astfel la Sf. Asterie:

„Mi-e ruşine de întristarea ce o au cei lacomi la pântece, când se hotărăsc la post. Mereu cască, se culcă puţin, se scoală şi iarăşi sunt siliţi să se culce. Se silesc să-şi petreacă ziua în nesimţire şi se supără că soarele întârzie atât de mult până să apună. Spun că zilele sunt mai lungi ca de obicei. Îşi închipuie că au dureri în stomac, că li s-a tulburat sufletul, că-i doare capul, că li s-a schimbat dispoziţia sufletească, cu toate că acestea sunt simptomele îmbuibării şi nu ale postului.

Vin cu neplăcere la masa aceasta frugală, murmură împotriva verdeţurilor, batjocoresc legumele, ca şi cum ar fi fost create fără niciun rost; căci cei cărora le plac mâncările grase şi îmbelşugate încep să şi filosofeze împotriva mâncărilor ce aduc cumpătarea. Beau apă ţinându-şi respiraţia, ca şi cum ar bea o doctorie dată de doctori. Mulţi oameni, din pricină că în post nu pot bea vin, inventează altfel de vin ca să-şi mângâie pofta de vin prin aceste false născociri”[32].

Ne amintim desigur de fragmentul similar din predica lui Antim[33] – pe care renunţăm să îl mai cităm  – şi nu putem decât să fim de acord cu faptul că mitropolitul s-a inspirat din aceste cuvinte, chiar dacă le-a prelucrat şi le-a adaptat vremii sale. Probabil că asemănările cu vremea sa i s-au părut izbitoare şi, sesizând ironia acidă a Sfântului Asterie, autorul nostru nu s-a dat nici el înapoi de la a-şi apostrofa credincioşii lipsiţi de zel, în acelaşi fel.

Sfântul Augustin. În comentariul său la Predica de pe Munte, acesta spune, la un moment dat:

„Deci noi săvârşim păcatul prin trei trepte – momeala, plăcerea, consimţirea – şi păcatul însuşi este de trei feluri – făcându-se în inimă, prin fapte şi prin obişnuinţe –, aşa cum sunt şi trei feluri de morţi: una, cea din casa noastră, adică pe când noi consimţim plăcerii în inimă; a doua, când suntem scoşi afară pe poartă, când încuviinţarea a devenit acţiune; şi a treia, când mintea este împinsă să cadă prin forţa rea a obişnuinţei, ca într-o groapă a pământului, şi să devină putreziciune, aidoma celei a unui mormânt.

Şi oricine citeşte Sfânta Evanghelie înţelege că Domnul nostru a făcut nelucrătoare în această viaţă aceste trei feluri de morţi. Şi poate că cineva se va gândi ce diferenţă există între cuvintele Lui, prin care a făcut învierile, când a zis la una dintre ele: Fiică, scoală-te (Mt. 5, 41; Lc. 8, 54), altădată: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te (Lc. 7, 14), pe când altădată S-a întristat cu duhul, şi plângând, şi din nou întristându-Se, după aceea, a strigat cu voce tare: „Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43)”[34].

În mod mai detaliat şi mai explicit, pentru a fi mai lesne de înţeles, Antim afirmă şi el exact aceleaşi lucruri, în cea de-a treia predică la Duminica Floriilor. Astfel:

Fata cea moartă a lui Iair, ce au murit în casă, închipuiaşte pre păcătosul acela care păcătuiaşte cu mintea şi cu voinţa, adică carele să află în voinţă ca aceia să păcătuiască, dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul (…) Iar feciorul văduvei, carele să aduce în pat, afară din cetate, închipuiaşte păcătosului aceluia carele au săvârşit cu lucrul păcatul şi s-au îndulcit pre sine (…) Al treilea mort, carele iaste Lazăr, ne adeverează pre cel ce au îmbătrânit în păcat şi s-au obicinuit în răutate (…)

La mortul cel dintâi, carele era fata lui Iair, zice evanghelistul Mathei cum când au mers Hristos să o înviiaze n-au zis un cuvânt, numai au apucat-o de mână şi s-au sculat fata. La al doilea mort, la feciorul văduvei, zice evanghelistul Luca cum că s-au atins de coşciug şi numai atâta zise: „Voinice, ţie zic: scoală! Să şezu mortul”. Iar la al treilea, la Lazăr, ce n-au zis şi ce n-au făcut dulcele Iisus, să-l înviiaze.

Cetiţ la Ioan în 11 capete şi vedeţi. Întâi zice: „Gemu cu duhul şi să turbură pre Sine”. A dooa, din ochii Lui cei dumnezeeşti au curs lacrămi: „Şi lăcrămă Iisus”. A treia: „Au rădicat ochii în sus şi S-au rugat pentru dânsul lui Dumnezeu Tatăl: Părinte, mulţumescu-Ţi că M-ai ascultat”. Şi la cea de pe urmă, cu glas groaznic, cu carele au turburat tot iadul, aduse pre Lazăr dintru întunerecul morţii la lumina vieţii: „Glas mare strigă: Lazăre, eşi afară, Şi eşi mortul” [35].

Antim ne indică drept surse patristice pe dumnezeescul Zlatoust şi Sfântul Theofilact şi toţi tâlcuitorii Sfintei Evanghelii [36], iar noi nu negăm faptul că, în izvoarele indicate, e posibil să se afle interpretări asemănătoare. După cum se vede, vorbeşte şi despre alţi tâlcuitori, fără a mai oferi alte indicaţii precise, însă asemănarea cu Sfântul Augustin este destul de mare şi considerăm că şi acesta ar fi putut fi consultat, alături de Sfinţii Părinţi menţionaţi de autor.


[1] Idem, p. 37. [2] Idem, p. 59. [3] Idem, p. 85. [4] Idem, p. 145. [5] Idem, p. 154, nota 1. [6] Idem, p. 163. [7] Idem, p. 173. [8] Idem, p. 190. [9] Idem, p. 145. [10] Idem, p. 152. [11] Idem, p. 157. [12] Idem, p. 209. [13] Idem, p. 101. [14] Idem, p. 189. [15] Idem, p. 204 şi 218. [16] Idem, p. 69. [17] Idem, p. 70. [18] Idem, p. 130.

[19] Idem, p. 30. În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin se spune: „Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, Se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare (cu trimitere la Eclesiast, 1, 9-10; căci Sf. Solomon spunea că nu este nimic nou sub soare – până la venirea lui Hristos – înaintea lui Heraclit – n.n), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu“, cf. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 96.

[20] Idem, p. 225. [21] Idem, p. 37 şi 101.

[22] Idem, p. 153. A se vedea şi Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, vol. II, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998: Pentru ascultare, p. 83-87.

[23] Idem, p. 165. A se vedea Sfântul Efrem Sirul, op. cit., vol. III, 1996: Cuvânt pentru preoţie, p. 16-21.

[24] Idem, p .224. [25] Idem, p. 170. [26] Idem, p. 193. [27] Idem, p. 138. [28] Idem, p. 87. [29] Idem, p. 86, 114, 115, 116, 117. [30] Idem, p. 93. [31] Idem, p. 251.

[32] Sfântul Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1946, p. 267-268, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 56-57 şi nota 131.

[33] A se vedea Opere, p. 102.

[34] Fericitul Augustin, Predica de pe Munte a Domnului nostru Iisus Hristos, traducere din limba engleză, introducere şi note de Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş, Ed. Agnos, Sibiu, 2006, p. 68-69.

[35] Opere, p. 142-144. [36] Idem, p. 145.