Băiat de gașcă

„Pe vremea mea”, băieții de gașcă erau…cei care mergeau și la fotbal și la băut și la bătut pe cineva și la dans…împreună, fără să fie mari prieteni unii cu alții. Și ei credeau că sunt „uniți” și că sunt „împreună”, dacă le făceau pe toate acestea împreună.

Însă, în adevăratul sens al cuvântului, gașca era formată din egali și din unii…„neegali”. Iar „neegalii” erau „proștii” găștii, cei de care râdeau ceilalți. Și când doreau să le spună altora că cineva e „băiat de gașcă”, îl arătau pe cel de care ei își băteau joc.

De ce? Pentru că doreau să scape de el. Căci a-l recomanda pe cineva altora ca „băiat de gașcă” înseamna: „eu am încredere în el”. Iar dacă tu te împrieteneai cu băiatul de gașcă, înțelegeai în scurt timp că el era un golan, un pierde vară și nu un macho man.

Acum, cum or mai sta lucrurile? S-or fi schimbat? Mai sunt găști sau acum sunt bande? Trebuie însă să reținem: prieteniile rele schimbă moravurile bune.

Calcă a Preot

Zicerea „calcă a Preot” e una ortodoxă. E o zicere din popor. A poporului credincios.  Și când cineva o zice despre un tânăr care vrea să devină Preot sau despre un Preot…spune prin ea că până și prin modul cum merge pe stradă, acest om arată a Preot. Pentru că el calcă cuviincios, demn, apăsat, cu bărbăție, arătând că este un om echilibrat, că e integru, că e activ în viața lui personală.

În concluzie: e o sintagmă profund apreciativă.

Mai bine ridicol decât plictisitor?

Sofia Vergara, pe contul ei Stalkmy.com, a afișat o zisă a lui Marilyn Monroe, care spunea că „este mai bine să fii absolut ridicol decât absolut plictisitor”.

Ce înseamnă să fii ridicol? Să spui lucruri aiurea, să faci gesturi excentrice, să te îmbraci extravagant (cum au făcut multe cântărețe și actrițe de top)…dar să faci „senzație”, adică să vorbească lumea despre tine, decât să nu ieși cu nimic în evidență. Căci neieșirea în evidență e…boringul/ plictisitorul detestat de Monroe.

Cu alte cuvinte, spusa e pentru vedete. Pentru cei care vor să facă senzație.

Căci, pentru omul normal, nu e bine să pară ridicol în fața comunității, fiindcă prin aceasta este vorbit de rău de toți, dar, a fi plictisitor, nu e o mare problemă pentru societate. E o mare problemă doar dacă îți plictisești soția, copiii, părinții, rudele, eventualii prieteni. Dar dacă ești ursuz și plictisitor ești ca…mulți dintre cei de azi.

Eu, pe stradă, văd mulți plictisiți, multe fețe acre, mulți care trăiesc în lumi paralele, făcând abstracție de modul cum merg și pe cine au pe lângă ei. Așa că plictiseala și plictisitorii formează cotidianitatea noastră. Cei care se dau în spectacol, care ies în evidență, sunt luați imediat la ochi, nu numai de oamenii de rând, dar și de organele de poliție.

Privind lucrurile în mod realist, deci, societatea noastră e de acord cu boring, dar nu și cu ridiculous. Ea merge mână în mână cu triștii și cu plictisitorii, dar nu simpatizează cu cei care se fac de râs la tot pasul. Pentru că, încă, suntem o societate conservatoare.

Săracul invidios

Săracul invidios se consideră „nedreptățit” de cei care au. Și gândul lui marcant e acela de a parveni. Pentru că el caută mereu omul, crăpătura, ușița pe care să intre pentru a-i fi mai bine. Și când ajunge la un anume bine, el nu se poate stăpâni și dorește, mereu, lucruri care nu îi fac bine și nici nu le merită.

Săracul invidios e adesea și un om neinstruit. Neinstruit nu pentru că sistemul de învățământ e restrictiv sau pentru că nu există mijloace de instruire în vremea noastră, ci pentru că el nu învață…dacă nu are și ceva bani. Și când învață, învață pentru ca să aibă și mai mulți bani și nu pentru ca să fie om.

Că a fi om e lucru mare…iar săracul parvenit preferă banii, preferă confortul, nu lasă pe nimeni să strălucească în jurul lui, căci el se știe cu musca pe căciulă. Pentru că el a ajuns acolo datorită „unui concurs de împrejurări” și nu pentru merite. Merite personale. Adică nu e bun de nimic…dar e acolo. Și dacă a ajuns acolo târâș-grăpiș, după ce a făcut multe temenele, atunci se teme să își piardă culcușul.

Săracul invidios e bun informator. Orice regim politic preferă săraci și turnători, decât bogați și delatori. Pentru că ei o fac pentru bani și nu pentru faimă. Bogatul urmărește întotdeauna mai multul. Săracul invidios se mulțumește cu cât pică, până când și el și-o ia în cap. Adică până și el cere mai mult. Mai mult decât merită.

Pentru că există oameni, nu contează de ce etnie și unde trăiesc, cărora nu le place să își facă prieteni…ci să profite de eventualele relații cu alții. Și când „își fac treaba cu tine” se mută la alt om ca să îl căpușeze.

Tot mai mulți megafoniști

tot mai multi megafonisti

Asta e „soluția” baptistă pentru România: tot mai mulți „evanghelizatori”, cu megafonul la ei, care să ne enerveze zilnic la câte un colț de stradă, în câte o piață! Câte un poluator fonic la fiecare bloc. Câte un megafonist la fiecare intrare în magazin. Câte un recitator de versete prost traduse de Cornilescu lângă fiecare școală.

Și în documentarul de aici, de producție proprie, un astfel de megafonist baptist ne învață ce e acela un „evanghelizator” baptist pentru România.

Cel din fața noastră se numește Adrian Martin, e student anul întâi la facultatea baptistă din Oradea, și are drept scop…apostazierea a cât mai mulți ortodocși de la dreapta credință pentru a deveni baptiști.

Dacă îl vedeți pe undeva, zâmbiți-i…și căutați un polițist de proximitate ca să oprească poluarea fonică! Pentru că e o mare diferență între a evangheliza și a enerva. Căci evanghelizarea trebuie să se facă cu acordul oamenilor și nu tulburând liniștea lor.

Profesorii săi l-au încurajat în înfumurarea lui „evanghelică” în loc să îl oprească. Dar dacă dumneavoastră îl întâlniți, cu toate că îl veți face să se creadă „prigonit”, anunțați poliția să termine nesimțirea stradală pe care și-o permit baptiștii pe seama noastră!

Leana, mama lui Sia

Calia Fane

Noi, la Scrioaștea, îi spuneam „Leana țiganca”. Leana care ghicea cu ghiocul. Ghioc care se vede, în mod parțial, în stânga, pe scaun. Și ea este mama lui Sia, despre care am scris un poem, la moartea lui, inclus în ultima mea carte publicată online: p. 201-203.

Ieri am găsit-o în gară la Roșiori și am vorbit cu ea. Și mi-a spus că pe Sia l-a îngropat în fundul cimitirului de la Scrioaștea. Iar din cardul ei de sănătate i-am cunoscut pentru prima dată numele: o cheamă Calia Fane. N-am mai auzit până acum numele Calia dat unei femei.

Mi-a cerut haine. A fost bucuroasă că cineva a recunoscut-o, că a vorbit cu ea și că a omenit-o cu ceva. Fiul ei semăna la ochi cu ea. Eu l-am cunoscut toată viața ca cerșetor. Sunt 18-19 ani de când a murit, dacă eu am scris despre el în 1998.

Însă, în același timp, am ajuns să îmi public poezia din 1998…abia acum. Și mai am multe de transcris pentru ca „să termin” cu trecutul meu de scriitor. De scriitor până la hirotonia întru Preot.

Predică la Duminica a 17-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

trăim într-un secol al minții leneșe. Într-un timp în care ne ținem mintea în nelucrare, în băltire, în lucruri ușurele și ușuratice.

Fapt pentru care nu ne interesează lucrurile care ne cer prea mult efort. Iar oamenii specializați, nu mai vorbesc despre cei ultraspecializați într-un domeniu sau în mai multe, sunt „tumorile necesare” ale societății.

Căci admitem faptul că avem nevoie de un avocat bun când e să câștigăm la proces, că avem nevoie de un profesor bun, pentru meditații, ca să ne intre băiatul la facultate, dar nu apreciem învățătura multă, multa specializare, mintea multă, ci, dimpotrivă: o caricaturizăm și ne lepădăm de ea.

Pentru că nu ovaționăm prea mult și nici nu căutăm să cunoaștem cu febrilitate ce au mai scris, ce au mai inventat, ce au mai făcut marii oameni ai României și ai lumii, ci batem din palme la divertisment ieftin, la filme de duzină, la meciuri de fotbal aranjate sau prea bine plătite pentru ca să merite.

Și dacă mănânci înțelegeri mici, mintea nu îți crește, nu se specializează, nu se dezvoltă.

Iar dacă nu ai mintea fină, nu ai mintea brici, dacă nu știi să faci operații grele de abstractizare, dacă nu ești în stare să sintetizezi în puține cuvinte lucrurile auzite și citite, ci le povestești ca bătrânii fără școală, ești inapt pentru înțelegerile grele ale teologiei. Nu poți să înțelegi ce spune Biserica.

Pentru că teologia Bisericii e duhovnicească, e sfântă, e mare, e coborâtă din cer și ea are nevoie de o minte mare, înțelegătoare, profundă, pentru ca să o înțeleagă și să o primească și să se schimbe continuu după ea.

Tocmai de aceea, marii Sfinți Părinți ai Bisericii nu au fost doar oameni cu școală…ci cu foarte multă școală. Și, pe lângă studiile lor științifice și teologice, ei au fost niște autodidacți redutabili. Căci, pe cât ei se nevoiau…să înțeleagă Scriptura, să cuprindă istoria și teologia Bisericii, să îi înțeleagă pe oameni și creația lui Dumnezeu, pe atât Dumnezeu îi umplea de luminări și de vederi dumnezeiești, prin care ei înțelegeau cele de taină ale lui Dumnezeu.

Căci, mai întâi, omul trebuie să depună efort, efort mult de înțelegere, pentru ca mintea lui să pornească din loc, să se urnească spre munca minții. Care e multă, e grea și te sleiește de puteri toată viața. Însă, odată mintea urnită din loc…ea nu se mai poate opri. Da, asta e marea problemă a minții: că e o mișcare interioară, care începe la un moment dat, dar pe ea nu o mai poți opri niciodată!  Căci atunci când se pune în mișcare, când mintea începe să caute, să gândească, să observe, să analizeze, să despice firul de păr în patru, să abstractizeze, să creeze, când începe să înțeleagă anumite lucruri, ea dorește mai mult și mai mult.

Mintea pusă în mișcare e ca un stomac continuu înfometat. După cum sufletul nostru, dacă e aprins de focul slavei dumnezeiești, e o continuă ardere care nu ne mistuie, ci ne transfigurează persoana noastră. Și noi avem nevoie, deopotrivă, de o minte înfometată de cunoașterea lui Dumnezeu și de a fi plini de slava lui Dumnezeu, care ne incendiază inima dumnezeiește, căci ne aprinde spre viața veșnică.

Așa stând lucrurile, când predica Bisericii ajunge la minți leneșe și nu la minți flămânde după Dumnezeu, mințile leneșe își spun: „E prea mult! Să schimbăm canalul pe Capatos sau pe WOWBiz! Ce ne trebuie nouă multul Bisericii, care ne cere o mie de lucruri?!”.

Însă, pentru ca să știm de ce lumea a ajuns la situația catastrofală de azi, aceasta în care nu gândește decât utilitarist, cât are ea nevoie, ne trebuie puțină istorie reală și esențială.

Cineva, într-un comentariu, probabil un adventist, mi-a spus că el știe faptul că „Biserica mamă, [Biserica Cincizecimii], este Biserica catolică, celelalte fiind „fi[i]cele [ei] apostate””[2].

Și lui i-am răspuns astfel: „Lucrurile stau tocmai invers, domnule Liviu!

Până la 1054, Biserica Cincizecimii a fost una și ea era formată ierarhic din 5 mari Patriarhii: a Romei, a Constantinopolului, a Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului.

La 1054, Patriarhia Romei a apostaziat și ea a devenit Biserica Romano Catolică de azi. Celelalte 4 Patriarhii au rămas până azi în comuniune și formează Biserica Ortodoxă de azi”[3]. Însă, când Apusul ortodox a apostaziat de la învățătura Bisericii în puncte explicite, despre care am scris în cartea mea de aici[4], și pe care le păstrează până azi, gândind altfel decât Biserica și situându-se în afara Bisericii, el a început și să trăiască altfel decât Biserica.

Și cine dorește istoria reală a Bisericii, poate urmări schimbările de mentalitate și de viețuire petrecute în lumea romano-catolică, după 1054, în comparație cu viața și teologia Bisericii una, cea ortodoxă.

Cum poate urmări aceste schimbări? Simplu! Îi poate compara pe marii „mistici” și „sfinți” romano-catolici, începând cu sec. al 11-lea și până azi, cu Sfinții Bisericii una, cu Sfinții ortodocși. Îl poate compara, spre exemplu, pe Juan de la Cruz[5] cu Sfântul Simeon Noul Teolog[6], pe Tommaso d’Aquino[7] cu Sfântul Grigorios Palamas[8], poate citi toate hotărârile „dogmatice” ale Bisericii Romano Catolice de după 1054 și până azi și poate constata ceva foarte evident…după ce citești lucrurile în paralel (lucru pe care eu l-am făcut și îl poate face orice credincios, din orice confesiune, dacă vrea să vadă diferența dintre Biserică…și o ramură căzută de la Biserică): că teologia Bisericii e mistică, e duhovnicească, e profundă și în perfectă continuitate cu teologia mileniului 1, pe când teologia romano-catolică e din ce în ce mai raționalistă și secătuită de perspectiva duhovnicească a teologiei, eliminând paradoxurile și antinomiile teologiei Bisericii, renunțând tot mai mult la moștenirea ei din primul mileniu și încercând continuu să se „adapteze” la spiritul vremii, adică la viața seculară.

De acea, teologia grea, mistică, paradoxală, la care ajungi pe cale ascetico-mistico-liturgică, în Biserică, a rămas în Biserică, pe când teologia romano-catolică a început să cerebralizeze taina, să „o explice” și chiar să o înlăture, în favoarea unui centralism papal, care poate să promulge „dogme” cu sau fără acordul bisericii.

Când Martin Luther a reacționat împotriva dominației papale din Occident, prin cele 95 de teze ale sale[9], el i-a spus Papei de la Roma că nu poate să dea „indulgențe”/ să dea „iertări” (t. 6) și că, dacă vrea să își construiască catedrala Sfântului Petros de la Roma, să o facă din banii lui și nu din banii celor săraci (t. 86)[10].

Și când Luther s-a centrat pe Scriptură și a negat toate celelalte lucruri ale Bisericii, așa cum le vedea el în romano-catolicism, el s-a dezis de o biserică apostată, căzută de la Biserică și de la teologia ei, și a dus…depărtarea de Biserică la cote înfricoșătoare.

Pentru că „marea reformă” a lui Martin Luther, în fapt, a constat în desfigurarea totală, înspăimântătoare, a formei eclesiale romano-catolice, el renunțând, în mod unilateral, la istoria, cultul, Tradiția, Sfinții, teologia Bisericii una, atât cât mai erau ele cinstite și înțelese în romano-catolicism. Și a făcut din ideea de Biserică…una profund lumească, seculară, literalistă, unde totul înseamnă numai 2 + 2 = 4 și nu se accesează matematici superioare.

Și astfel, raționalismul romano-catolic, care „explică” sau „înlătură” taina și resemantizează, în mod eretic, înțelegea dogmelor Bisericii una, a născut literalismul protestant, care neagă Biserica, neagă Tainele ei, neagă Preoția Bisericii, neagă Sfinții Bisericii, neagă tot ce înseamnă Biserică…dar păstrează, în mod ironic, Scriptura Bisericii, așa după cum a fost stabilită ea, în mod sinodal și canonic, de Biserică.

Căci „reformatorul” Luther nu e, în fapt, decât cel mai mare luptător împotriva ideii de Biserică, întrecând pe toți ereticii de până la el în virulența împotriva Bisericii. Ereticii anteriori negaseră ba o învățătură, ba o alta a Bisericii. Unora nu le plăceau Sfintele Icoane, altora nu le plăcea Hristos, altora Maica Domnului, altora Sfintele Taine ale Bisericii. Însă, prin Luther, ideea de Biserică a fost desființată aproape total, rămânând din ea numai Scriptura.

Însă ce să facă Scriptura, sărmana, în mâna unor oameni care o interpretează împotriva Bisericii și în afara ei? Pentru că Scriptura e preamare, e preasfântă și înfricoșătoare prin bogăția de înțelegeri dumnezeiești cuprinsă în ea. Dar dacă tu o înțelegi literalist, atradițional și aeclesial, cum să te mai ducă Scriptura la Biserica Lui și la Dumnezeu? Bineînțeles că nu te poate duce!

Și, din eclesiomahul Luther, din luptătorul împotriva Bisericii, s-au născut noi și noi organizații religioase, care au în mare măsură amprenta lui și care, cu toatele, învață oamenii să gândească leneș, liniar, interesat, secular.

Pentru că lumea protestantă și neoprotestantă, din secolul al 16-lea și până azi, a devenit o lume tot mai goală de Scriptură și de sens. Romano-catolicismul și protestantismul seamănă tot mai mult cu niște orașe părăsite de locuitori, care te înspăimântă prin singurătatea și părăginirea lor, prin transformarea lor într-o pustie. Pentru că oamenii Apusului au simțit tot mai mult și mai mult lipsa de viață duhovnicească, lipsa de bucurie, lipsa de sfințenie, lipsa Bisericii…și mulți au înțeles că „nu mai avem ce căuta, că Dumnezeu ne-a părăsit, că suntem singuri”.

Și când Nietzsche[11] vorbea despre „moartea” lui Dumnezeu, el simțea ceea ce acum e evident: că oamenii se vor singulariza și mai mult, se vor în- străina, nu vor mai avea nevoie de Biserică, pentru că vor căuta „o eternizare” a lor în lume.

Și mintea leneșă a momentului e mintea care caută facilul, puținul, ușorul, dar, în același timp, divertismentul, relaxarea, tunul financiar în locul muncii grele, de zi cu zi.

Pentru că e mintea „educată” de lumea fără Biserică a Apusului, adică de lumea falimentară din punct de vedere teologic și al vieții duhovnicești.

Iar când neoprotestanții, de orice culoare, descind în țările ortodoxe, ei iau contact cu Biserica și se lovesc ca de un zid…Pentru că Biserica arată cu totul altfel decât ei.

Dacă la adunarea neoprotestantă se cântă din instrumente, se fac rugăciuni ad hoc, inventate pe loc, și se predică ideologic în mod excesiv, cultul ortodox e tradițional, se cântă cu gura, cu evlavie, și el e plin de teologie grea, de teologia Bisericii lui Hristos.

Adunările neoprotestante, în mod regular, sunt de două ori pe săptămână. Odată duminica sau sâmbăta (în cazul adventiștilor) și într-o altă zi pe săptămână. Dacă vor să facă tam-tam mai mare fac „zile de evanghelizare”, legale sau cel mai adesea ilegale, și îi au în vizor pe ortodocși.

Însă Biserica are slujbe aproape pe fiecare zi în Mănăstiri și, în Bisericile de parohie, sâmbătă și duminica în mod regular, dar, în funcție de evlavia parohienilor, și în alte zile ale săptămânii, cât și în zilele de prăznuire indicate în calendarul ortodox.

Slujbele ortodocșilor sunt lungi, grele și ascetice. Sunt pline de teologie, încât numai teologi foarte experimentați pot explica, în mare, istoria și teologia cultului Bisericii.

Programele religioase ale neoprotestanților sunt formate din cântece cu un mesaj banal, acompaniate cu instrumente, rugăciunile sunt pe măsura celui care le rostește, iar predicile, adesea bătând spre o oră, sunt în mod frecvent moralizatoare, pe baza Scripturii…după sute de predici neoprotestante ascultate online, aproape că nu știu dacă am ascultat câteva „teologice”, adică cu idei identitare.

Căci dacă ascult un predicator baptist, un altul penticostal și un altul iehovist într-o zi, cu toții se vor învârti în jurul cozii, în mod literalist, pe paginile Scripturii, și nu îmi vor spune aproape nimic despre ce crede secta/ gruparea/ organizația lui religioasă. Încât îți vine să crezi că baptiștii, penticostalii și iehoviștii sunt aceeași „ciorbă”. Nu, nu sunt aceeași „mâncare de pește”! Ci ei sunt…în concurență pentru același lucru: pentru a-i determina pe cât mai mulți ortodocși să apostazieze/ să cadă/ să renunțe la credința Bisericii.

Tocmai de aceea, în locul greului teologic al Bisericii, neoprotestanții români le propun ușorul lor anti-eclesial.

Iar dacă „îi evanghelizează” pe rromi și îi conving să devină penticostali, noii „convertiți” schimbă maneaua „clasică” cu „un cântec despre Isus”. Și când asculți pe surorile de la Toflea, care sunt în număr mare, frumos îmbrăcate, cântând un cântec ca acesta[12], el îți pătrunde la inimă, îți place, îți dau lacrimile, te simți la concert…dar nu avem de-a face cu un cântec teologic, ci cu o cântare „religioasă” emoțională, cântată în ritmuri actuale.

Și dacă eu am mintea înceată, că nu mi-a plăcut cartea și școala, și învăț doar lucrurile de care am nevoie, voi aplauda un cântec cu refrenul repetat de 5 ori, un cântec lumesc părut „religios”, și nu voi vrea un cult al Bisericii, care e plin de teologia marilor Sfinți Părinți ai Bisericii și de hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

Și când îl ascult pe predicatorul român, care îmi spune că „Bisericile tradiționale” (deși el are în vizor numai Ortodoxia) sunt „ritualiste, anchilozate, depășite”, dar baptismul e „biserica” pentru minți leneșe, căci îți cere să citești numai o carte și pe ea să o interpretezi cum vrei și nu mii de cărți, atunci îmbrățișez cu toată inima ceea ce mă lasă în lenea mea și nu mă scoate de acolo.

Căci dacă, la început de drum, sunt întrebat numai dacă vreau să Îi urmez lui Hristos și eu zic „da”, și mă lasă pe spate pastorul, în apă, și „m-am botezat” și „convertirea” mea e „arătată” în botezul cu apă, iar „convertirea mea” e totuna cu „mântuirea mea”, ce rost mai are să postesc, să fac metanii, să citesc multă teologie, să mă spovedesc și să mă împărtășesc des, când „mântuirea” neoprotestantă e „atât de rapidă”?

Și cei cu minte leneșă și iubitori de confort, preferă un stat pe bancă, de o oră, la predică, încă două rugăciuni din public și 3 cântări pe duminică, decât o Utrenie și o Liturghie de la 8 la 12 pline de teologie de îți bubuie capul.

Însă, când preferi literalismul și non-eclesialitatea, când preferi ușorul și nu asceza, atunci preferi moartea, moartea veșnică. Pentru că preferi să nu trăiești în ritmul Bisericii și să fii viu, ci preferi o „biserică” ca lumea de azi, unde totul e „ușor”, „fad” și „fără mustrări de conștiință”.

Așadar, lumea noastră e decadentă datorită unor teologii eterodoxe, eretice, din afara Bisericii, care au infuzat la nivel larg mentalul oamenilor. Care au deformat oamenii, care le-au cerut oamenilor numai lucruri mici și nu să devină oameni duhovnicești, oameni cu mintea lui Hristos.

Pericolul cel mai mare nu este însă…în afara Bisericii, ci în Biserică. Căci datorită ateismului comunist și, mai apoi, după revoluția din decembrie 1989, din cauza „emancipării” oamenilor, a alinierii lor voite la standardele planetare, tot mai mulți ortodocși trăiesc catolic, protestant, neoprotestant sau indiferent religios în Biserică, nu dau pe la Biserică sau, deși trăiesc „în lumea lor”, apoi vin ca să îi înmormântăm ortodox și să le facem pomeniri liturgice.

Ce vreau să spun? Că mulți ortodocși, neștiindu-și propria lor teologie, cred și fac lucruri improprii Bisericii și teologiei ei, crezând idei de pe la toți și însușindu-și practici religioase care nu ne caracterizează.

Tocmai de aceea sunt greu de găsit ortodocși care știu teologie ortodoxă și, în același timp, au o viață duhovnicească reală în Biserica lui Dumnezeu. Fapt pentru care, din mulțimea de ortodocși dată de recensământ, numărul lor, al ortodocșilor români conștienți de credința și de viața lor e îngrijorător de mic.

Și toți lupii anti-eclesiali, văzând și știind acest lucru, adică „situația din teren”, din „terenul de evanghelizare numit România”, acționează la modul singular, în haită sau programat la…imbecilizarea religioasă a românilor. Adică la îngustarea perspectivei teologice a românilor, la transformarea lor în agenți ideologici ai unor grupări religioase paraeclesiale.

Căci atunci când ai mintea pe umeri, gândești cu capul tău. Dar când ai mintea ideologizată, gândești așa după cum a gândit inițiatorul sectei și orice discuție cu tine e o discuție cu vântul…iernii…

De ce o așa lungă introducere? Pentru că mie îmi place cum sună adevărul. Și când ești îndrăgostit de adevăr, îți vine să îl mărturisești cu toată gura. Însă, e adevărat, pentru mulți adevărul e „marele lor dușman”, pentru că le face de rușine înșelările demonice.

Ce Evanghelie am avut la Dumnezeiasca Liturghie? Mt. 15, 21-28. În care Domnul a vorbit dincolo de cuvinte, nu literalist, cu o femeie. A vorbit metaforico-realist.

Căci eu, ca poet, știu că există metafore realiste și metafore imaginare. Și când poeții creează metafore imaginare, ei te duc la idei, la ideile lor, care și ele au de-a face cu viața lor. Dar când fac metafore realiste, ei trimit la oameni și la fapte de viață, indicând ceva profund despre un om sau despre o situație existențială, dar într-un mod poetic, frumos, prețios.

Femeia era „femeie hananea [γυνὴ χαναναία]”, ne spune Sfântul Matteos la 15, 22, cf. BYZ. Femeia cu care a vorbit Domnul era dintre hananei [χαναναῖοι], din neamul hananeilor, adică din neamul lui Hanaan [Χανάαν]. Și evreii îi disprețuiau pe hananei, pentru că ei erau păgâni.

Iar când Domnul îi spune femeii că „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci cățeilor [Οὐκ ἔστιν καλὸν λαβεῖν τὸν ἄρτον τῶν τέκνων, καὶ βαλεῖν τοῖς κυναρίοις]” [Mt. 15, 26], Domnul a vorbit cu ea metaforic, dincolo de cuvinte, dincolo de literalitatea lor. Căci pâinea era propovăduirea și minunile Lui. Iar copiii sau fiii erau Israilul, cel ales de Domnul ca să îi fie popor iubit. Și cine erau cățeii? Erau păgânii. Pe care evreii îi considerau niște câini, niște păcătoși, niște necurați.

Și Domnul a vorbit cu femeia aceasta în argoul zilei, într-un mod cifrat, ca să nu Îl înțeleagă toți…iar ea a înțeles mesajul Lui și i-a răspuns tot argotic, tot cifrat. Și I-a spus: „Da, Doamne [Ναί, Κύριε]! Dar și cățeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor [καὶ γὰρ τὰ κυνάρια ἐσθίει ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τῶν κυρίων αὐτῶν]” [Mt. 15, 27, BYZ].

Însă despre câini au vorbit ei doi? Despre fărâmiturile pe care le mănâncă câinii pe sub masă? Nu! Ci ei doi au vorbit despre asumarea identității. Căci Domnul i-a spus ei încifrat ceea ce evreii spuneau pe față, cu toată gura. Evreii, ca și azi, se bucură să îți spună că ei sunt „aleși” și tu ești goi [גוי][13], adică „necredincios” sau „păgân”.

Și evreii spuneau despre păgâni că sunt niște câini. De aceea și Domnul îl îndulcește pe câini, îl diminutivează și vorbește despre căței [κυναρίοι]. Femeia acceptă injuria vehiculată de evrei, e de acord cu ea, pentru că știe că Domnul a folosit-o tocmai pentru ca să arate opinia generală a evreilor asupra păgânilor, dar ea Îl cinstește ca Domn al ei. Pentru că era convinsă că El e Domnul și numai El o poate milui [Mt. 15, 22]. Adică o poate vindeca pe fiica ei de demonizare [Ibidem].

De unde știa o păgână…că Iisus este Domnul și fiul lui David? Și cum de a înțeles imediat o păgână…limbajul metaforic al Domnului față de ea și a știut să Îi răspundă în același fel? De unde atâta credință în această femeie, dacă ea nu cunoștea pe Dumnezeu potrivit Scripturii?

Că nouă, azi, ni se pare că cei din afara Bisericii nu cunosc învățătura Bisericii. Însă putem avea surprize mari, la tot pasul, adică să vedem oameni din diverse credințe și religii cunoscând multe lucruri despre istoria și credința Bisericii. Uneori mai multe decât noi. Pentru că Dumnezeu îi pregătește prin toate acestea spre o tot mai mare apropiere de Biserica Lui.

După cum, tot nouă, azi, ni se pare că femeile sunt mai puțin „mintoase” în comparație cu bărbații și desconsiderăm femeile în inima noastră, lucru pe care Domnul nu l-a făcut niciodată.

Pentru că El nu a exclus-o de la vorbirea cu Sine pe motiv că era păgână și nici pe motiv că era femeie. Ci El a fost condescendent față de ea, S-a aplecat până la puterea ei de înțelegere și până la necazul ei, pentru a o milui pe ea și pe fiica ei.

Căci fiica ei era demonizată și ea trăia în casă cu dracul, care era parazitul din fiica ei. Și, cu toate acestea, Domnul spune despre ea: „O, femeie, mare [este] credința ta [Ὦ γύναι, μεγάλη σου ἡ πίστις]!”.

Însă ce înseamnă să ai credință? Dar o mare credință?

Pentru că femeia nu a dat un test grilă de dogmatică ebraică, ca Domnul să vadă dacă știe sau nu știe cele ale legii.

Satanas, spre exemplu, I-a vorbit în Mt. 4 numai din Scriptură. Dar Domnul n-a spus despre Satanas că are…„o credință mare” și nici că „are credință”, ci, dimpotrivă, i-a spus: „Pleacă înapoia Mea, Satanas [Ὕπαγε ὀπίσω Μου, Σατανᾶ]!” [Mt. 4, 10, BYZ].

De ce? Pentru că el a folosit Scriptura pe post de tun…ca să lovească în Domnul. El a lovit cu versete scripturale…întorcându-le împotriva Celui care a dat Scriptura.

Însă femeia a citat Scriptura numai de două ori: când L-a numit Domn și fiu al lui David. Iar Domnul i-a vorbit metaforic femeii și nu scriptural, pentru că vorbirea Lui nu înseamnă autocitare, ci vorbire vie și mereu personală, El revelând mereu taine mari și necuprinse de mintea omenească.

De ce însă, cu ea, cu această femeie, Domnul a ales să vorbească argotic, încifrat, metaforic? Pentru că așa a vrut El! Dar și pentru ca să ne arate nouă, celor care predicăm, că trebuie să vorbim când explicit, când abscons, când argotic, când neologic, când cu imagini, când cu cifre, când în povești, când în reliefări despre lumea noastră. Pentru că predica nu e un scop în sine, după cum nici rugăciunea nu e un scop în sine.

Ci predica e pentru ca eu să ajung la conștiința și la inima omului și să Îi vorbesc despre Dumnezeu, după cum rugăciunea e pentru ca noi să Îi vorbim lui Dumnezeu despre noi și despre cum ne raportăm noi la relația cu El.

Și după cum rugăciunea nu trebuie să fie fixistă, nici predica nu trebuie să fie un robot care abia se mișcă. Ci ea trebuie să fie îmbietoare pentru cât mai mulți, atractivă, întăritoare, luminătoare, trebuie să te învețe să simți, să gândești, să vrei ceea ce vrea și Dumnezeu, să faci din tine un rai.

Dar ce înseamnă să ai credință? Scurta întrevedere cu Domnul a femeii hananee ne arată că a avea credință…înseamnă a te încredere în Dumnezeu cu adevărat, a nu întrerupe niciodată rugăciunea, pentru că de la El aștepți vindecarea ta și a altora pentru care tu te rogi. A te încrede cu totul în El, a aștepta totul de la El, a dori ceea ce dorește și El.

Pentru că ajungem să avem credință, dacă ne încredințăm, prin tot ceea ce citim și înțelegem în Biserică, că Dumnezeu e viu și adevărat și El e viața noastră. Și, de aici, a avea o mare credință înseamnă a avea o încredere atât de mare în El, încât preferăm să murim pentru El, decât să trăim vreo clipă fără El.

Căci femeia a răbdat toate pentru vindecarea fiicei ei. Nu s-a lăsat intimidată nici de tăcerea Lui și nici de cuvintele Sale părut aspre. Ea a trecut cu brio toate testele, toate greutățile. Și când a rămas în credință, în marea ei credință în Domnul, atunci El, Cel care părea „dur” cu ea, i-a răspuns cu cea mai mare delicatețe și i-a spus mari adevăruri despre ea și a primit de la El vindecarea fiicei ei.

Pentru că așa arată o mare credință: nu se smintește de păcatele oamenilor, nu se uită dacă e lăudată sau apreciată de oameni, nu face lucruri și nu e credincioasă de ochii lumii, ci pentru El și prin puterea Lui.

De aceea, la final de ianuarie 2017, în avanpremiera praznicului de mâine, al Sfinților 3 Ierarhi ai Bisericii, Evanghelia de azi ne spune că frumusețea sfințeniei trebuie să existe în noi, cunoașterea teologică trebuie să fie în noi și marile fapte ale credinței să fie vii în viața noastră. Pentru că Biserica ne vrea pe toți mici biserici sfinte, vrea să ne asumăm viața și teologia ei și să nu fim o povară nimănui pe calea mântuirii, ci să fim o lumină pentru toți.

Așadar, Dumnezeu să ne facă pe toți lumini vii prin slava Lui și prin teologia Sa cea sfântă! Dumnezeu să ne facă pe toți oameni profunzi, aprinși de dragostea Lui! Pentru ca El să dinamizeze prin noi lumea, să o scoată la lumină și să o facă moștenitoare a Împărăției Sale. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 25 ianuarie 2017, zi de miercuri, înnorată, – 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/21/cum-ne-adresam-unii-altora-daca-suntem-de-confesiuni-diferite/#comment-92146.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/21/cum-ne-adresam-unii-altora-daca-suntem-de-confesiuni-diferite/#comment-92147.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/24/care-este-actul-sinodal-prin-care-s-a-declarat-schisma-de-la-1054/.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/John_of_the_Cross.

[6] Idem: http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/search&keyword=Simeon Noul Teolog.

[7] Idem: https://it.wikipedia.org/wiki/Tommaso_d’Aquino.

[8] Idem: http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/search&keyword=Grigorie Palama.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_95_de_teze.

[10] Ibidem.

[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[12] A se vedea și asculta: https://www.youtube.com/watch?v=fwG3SXcWUyI.

[13] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Goy.