Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a.
***
Uneori, structura predicilor poate fi asemănătoare, în sensul în care se respectă elaborarea omiliilor conform cu prescripţiile retoricii sacre, dar nici acest fapt nu poate fi un punct de sprijin în susţinerea tezei filiaţioniste.
Cunoscând prea bine pe clasicii oratoriei creştine – Sfinţii Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Teofilact de Ohrida, etc. – mitropolitul nostru, la curent, în mod evident, şi cu modul de a predica al secolului său, nu avea de ce să aştepte consultarea omiliilor unui contemporan, oricât de mare teolog şi orator ar fi fost, pentru a-şi elabora propriile didahii.
În mod evident, Antim nu şi-a format şi nici nu şi-a dezvoltat stilul omiletic după 1710, când probabil ar fi putut să ia contact cu predica lui Ilie Miniat. Şi, chiar dacă admitem circumstanţe favorabile acestei întâlniri, anterioare anului 1710, studierea operelor lor nu permite susţinerea vreunei filiaţii, ba chiar o neagă în mod hotărât.
Pentru a face lumină şi mai mult în această privinţă însă, vom privi mai departe cu obiectivitate şi discernământ, alte câteva fragmente din opera lui Ilie Miniat, care pot da impresia unui ecou, deşi evanescent, în didahiile lui Antim, cu toate că, personal – anticipăm – ni se pare că este vorba, în expunerile omiletice la care vom face referire, mai degrabă de un ecou receptat de ambii oratori din opere ca Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare sau din alte comentarii patristice la Facere.
Unul dintre aceste fragmente face parte dintr-un panegiric La Praznicul Bunei Vestiri a Născătoarei de Dumnezeu [1], în care Miniat descrie ivirea zorilor cu un suflu poetic răscolitor: Crepusculul se iveşte la Răsărit. Frumosul răsărit al soarelui este aproape. Zorile pline de lumină încep să se răspândească pe întinsul cerului şi stelele nopţii, una câte una, se sting în depărtările infinitului. Apolon, cu razele lui de aur şi argint, apare maiestos şi goneşte cu lumina lui întunericul de beznă al nopţii întunecoase.
Luna, ca o nălucă nestatornică, neputând suferi strălucirea luminii, se ascunde şi-şi acoperă faţa de ruşine.
Prin dumbrăvi şi zăvoaie, concertul păsărelelor, armonios şi dulce, îşi începe fermecătoarea uvertură. Oamenii se trezesc din somnul nopţii şi pleacă la muncă sau după alte nevoi ale vieţii.
Între cele patru părţi ale lumii, o armonie de cer veselă şi voioasă vesteşte lumina plină de farmec: „Iată, ziua s-a apropiat, iată, lumina străluceşte”.
Aşa şi astăzi se iveşte din poarta de argint a cerului plin de soare, Fericitul Gavriil şi cu închinăciuni se apropie: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de daruri, Domnul este cu tine”[2].
Primul paragraf din acest fragment poate fi socotit, cu extrem de multă îngăduinţă, o parafrază largă a metaforei antimiene în care se vorbea despre soarele care stinge cu lumina lui toate celialalte lumini [3]. Însă, după cum am afirmat deja, undeva mai sus, sursa acestei imagini este Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare şi, de altfel, ea se regăseşte şi la Dimitrie Cantemir, în paginile Istoriei ieroglifice.
Această observaţie ne determină ca, acolo unde se pot descoperi asemănări, în loc să ne orientăm spre ideea unei filiaţii, să ne îndemne mai degrabă să căutăm explicaţii în izvoarele comune, patristice, ale celor doi şi în exegeze teologice abisale, din care se pot dezvolta oricând muguri literari şi poetici, care să servească unei cauze omiletice, spre a face predica explicită şi atractivă.
Însă fragmentul de mai sus – am citat mai mult decât paragraful care mă interesa, pentru a observa cu atenţie punerea lui în context şi a nu judeca eronat lucrurile – ne oferă posibilitatea de a face observaţii pertinente asupra stilului lui Miniat şi, mai ales, de a sesiza diferenţele clare faţă de expozeul antimian.
Spre exemplu, nu ne putem abţine să nu notăm existenţa unor valenţe metaforice selenare niciodată întâlnite în opera lui Antim, precum şi plăcerea autorului grec de a prelungi aceste descrieri graţioase, mai înainte de a intra în explicarea simbolurilor, în timp ce, la Antim, însăşi concentrarea expresiei este vectorul care orientează privirea minţii spre adâncuri abisale de sens.
Din contră, la Ilie Miniat, reveria contemplativă este mai susţinută, spre a fi apoi canalizată în acelaşi scop teologic. Considerăm că aceste amănunte nu sunt nesemnificative în încercarea de stabilire a adevărului.
Şi, ca să ne explicăm asupra afirmaţiei pe care am făcut-o despre influenţa Sfântului Vasile cel Mare şi a altor autori patristici, vom oferi încă un exemplu din opera lui Miniat, de filiaţie a învăţăturii ortodoxe, a dogmei creaţioniste, în particular, pe care am regăsit-o expusă şi la Antim:
Dumnezeu, înţeleptul lucrător al întregii zidiri, după ce a creat cetele cele fără de trup ale Îngerilor, a pus de jur împrejurul cerului mai multe feluri de sfere şi a pus lumină strălucitoare în stelele dinaintea feţei Lui. După ce a făcut pământul, punându-i legi ca să nu se prăbuşească în Haos, l-a semănat cu flori mirositoare, l-a îmbogăţit cu roade pentru hrană şi l-a adăpat cu ape limpezi şi frumoase şi cu izvoare ca cristalul. După ce a pus în aer zefirul şi boarea răcoritoare, a albit cu lumină ziua şi a vopsit cu întuneric noaptea.
În sfârşit, după ce a făcut cerul şi pământul, cele văzute şi nevăzute, întocmind totul cu rânduială şi mândreţe, a luat ţărână din pământ, a creat şi a înfrumuseţat pe cel dintâi om, Adam. (…) În felul acesta fiind creată cea dintâi pereche de oameni, luminau ca luna şi ca soarele printre cele mai neîntrecute frumuseţi ale Raiului [4].
Am regăsit pasaje cât de cât asemănătoare nu numai la Antim, care ne-au uimit prin încântătoarea lor poezie, ci şi la Coresi şi la Varlaam, iar sursa lor, din punct de vedere teologic, este cu certitudine tradiţională şi patristică, putându-se lua ca reper fie Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, fie Omiliile la Facere ale Sfântului Ioan Gură de Aur, fie alte texte omiletice care au tratat, în cele şaptesprezece secole de creştinism, acest subiect.
Pentru a ilustra încă şi mai convingător teza noastră, nu vom sfârşi acest capitol înainte de a oferi şi alte câteva exemple.
Am făcut referire, anterior, la unele trimiteri comune, către aceleaşi versete biblice, la care adăugăm unele îndemnuri sau interpretări de aceeaşi factură. Spre exemplu, în două didahii la Duminica Floriilor, aparţinând lui Miniat şi, respectiv, lui Antim, primul spune: Unii merg înainte, alţii vin după ei, alţii rup ramuri, alţii le fâlfîie în vânt, alţii îşi aştern hainele înaintea Lui şi cu toţii, într-un glas, până şi copiii, strigă: „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”[5]; iar Antim afirmă:
Unii aştern hainele lor pre pământ ca să treacă şi alţii cu frunzele copacilor Îi împodobesc calea. Alţii merg înainte cu stâlpări şi alţii Îi urma cu ramuri. Alţii Îl slăvesc, ca pre un Fiiu al lui David: „Osana, Fiiul lui David” şi alţii Îl propovăduiesc Împărat al lui Israil: „Blagoslovit Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israil”. Şi pentru ca să fie bucuriia mai cu mult minunată, până şi pruncii cei făr’ de răotate, cu ramuri în mâini şi cu laude striga: „Osana, Celui dintru înălţime”[6].
Similitudinea constă numai în referirea la acelaşi pasaj scripturistic – deşi, cu consultarea mai multor Evanghelii, din partea lui Antim – ce descrie intrarea Domnului Hristos în Ierusalim, dar diferenţele între cele două fragmente sunt, credem, la fel de evidente, încât nici nu se cade să mai insistăm.
În afară de aceasta, predica lui Miniat a fost rostită în 1714[7], iar cea a lui Antim, a treia cu această temă din Didahii, este cel mai probabil anterioară acestei date – dacă nu punem la socoteală şi faptul că mulţi exegeţi s-au pus de acord în a considera că mitropolitul nici nu a mai predicat începând cu acest an.
În aceeaşi omilie, Miniat vorbeşte despre necesitatea ca să ne dezbrăcăm de hainele păcatelor pe care le-am purtat atâta vreme, să părăsim vechile şi relele obiceiuri, dezbrăcându-ne de omul cel vechi şi de faptele lui [8], în timp ce, în a patra didahie la Florii, Antim susţine, în acelaşi spirit, că trebue să lepădăm veşmintele omului celui vechiu, adecă să zdrobim şi să sfărâmăm obiceaiurile şi pohtele noastre cele vechi şi aşa Îi vom face întâmpinare priimită şi cinstită [lui Hristos][9].
Dar şi această didahie a lui Antim nu poate fi rostită decât cel mai probabil anterior sau, cu îngăduinţă maximă, în acelaşi timp cu cea a lui Miniat. De ce am insistat, atunci, în a pune în evidenţă aparente similitudini, care nu pot fi în niciun caz demonstrate ca reale?
Tocmai pentru a arăta cu claritate că aceste mesaje, precum cele transmise în fragmentele citate, nu sunt nicidecum novisime pentru omileţii ortodocşi! În acelaşi sens putem cita şi apelul făcut de Miniat ca postul să fie nu numai post de bucate, ci şi post de la păcat[10], apel pe care, dacă ne aducem aminte, l-am regăsit nu numai la Antim Ivireanul, dar şi la Varlaam, avându-şi izvorul în opera Sfântului Ioan Hrisostom.
Asemenea similitudini pot fi detectate între oricare dintre predicatorii ortodocşi, mai vechi sau mai noi. Nici păcatele şi nici virtuţile umane nu se înnoiesc odată cu trecerea timpului, ci numai veşmântul omiletic are nevoie de primeneală, are nevoie să-şi schimbe forma pentru a fi mereu viu şi percutant, fără a se modifica în esenţă, pentru că mesajul este divin.
[1] Idem, p. 359. [2] Ibidem.
[3] Opere, p. 19. E vorba de aceeaşi Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
[4] Idem, p. 360-361. [5] Idem, p. 230.
[6] Opere, p. 140.
[7] Cf. Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, op. cit., p. 350, nota 16.
[8] Ilie Miniatis, Predici la Postul Mare…, op. cit., p. 230.
[9] Opere, p. 188.
[10] Ilie Miniatis, op. cit., p. 312.
