Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 29 ianuarie, 2017

Psalmul 96, cf. LXX

1. [Psalmul] lui David, când pământul Lui este făcut. Domnul a împărățit. Să se bucure pământul! Să se veselească insulele cele multe!

2. Nor și întuneric [este] împrejurul Lui, dreptate și judecată, dreptatea tronului Său.

3. Foc va merge înaintea Lui și va arde împrejur pe vrăjmașii Săi.

4. Strălucit-au fulgerele Sale lumea. A văzut și s-a clătinat pământul.

5. Munții s-au topit ca ceara de la fața Domnului, de la fața Domnului a tot pământul.

6. Vestit-au cerurile dreptatea Lui și au văzut toate popoarele slava Lui.

7. Să se rușineze cei care se închină celor cioplite, cei care se laudă în idolii lor! Închinați-vă Lui toți Îngerii Săi!

8. A auzit și s-a veselit Sionul și s-au bucurat fiicele Iudeii pentru judecățile Tale, Doamne.

9. Că Tu ești Domnul Cel Preaînalt peste tot pământul [și] foarte Te-ai preaînălțat peste toți dumnezeii.

10. Cei care iubiți pe Domnul, urâți răul! Domnul păzește sufletele Cuvioșilor Săi. Din mâna celor păcătoși îl [îi] va izbăvi pe ei.

11. Lumină a răsărit celui Drept și veselie celor drepți [cu] inima.

12. Veseliți-vă, Drepților, în[tru] Domnul și mărturisiți-vă [cu] pomenire sfințeniei Lui!

Reîntoarcere la Nichita [67]

Poezia e o caleașcă pentru fluturi – ceva diafan, grațios, imaterial, pe care cu greu poți să o prinzi în cuvinte – dar care se scrie cu sânge:

Avem prea puține osii
pentru roata de carne a trupului nostru.
– Unde te duci tu, caleașcă pentru fluturi?
Unde te duci tu?
…Caleașca trece prin piața cea mare.
Plângând, eu alerg în urma ei.
Iarba o întreb: A trecut pe aicea caleașca?
Iarba nu-mi răspunde nimica.
Copacii îi întreb: Au ați văzut vreun fluture în  caleașcă?
Copacii tac și le cad galbene frunze pe jos.
– Doamne, a fost înaintea mea o caleașcă?
Cum, Doamne, s-o ajung din urmă?
– Ia-te după dâra de sânge, prostule,
îmi răspunse cerșetorul orb.

Dâra de sânge sau mirosul suferinței duc la caleașca de fluturi, care te poate purta la Dumnezeu. Pentru că nu există frumusețe fără suferință, nu există ajungere la sublim fără a trece prin durere și martiriu. Și aceasta este tot o concepție ortodoxă. Frumusețea nu se poate concepe în afara suferinței. Dimpotrivă, ideea „clasică” (păgână) de frumusețe exclude suferința.

Aproximativ în același sens se poate înțelege și poemul A cumpăra un câine:

A venit îngerul și mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aș fi putut striga
erau lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine? –
m-a întrebat îngerul, ținând în brațe
inima mea
lătrătoare,
dând din sânge ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

De ceva vreme, poetul ar vrea, mai degrabă, să schimbe cuvintele pe lătrat și pe urlet de lup. Faptul în sine vorbește destul de grăitor despre starea sa sufletească. Și dacă ne spune că își simte inima ca pe un câine „dând din sânge ca dintr-o coadă”, imaginea e destul de puternică pentru ca să nu mai lase loc de îndoială cu privire la semnificația sa.

Îngerul îi cere să o cumpere…pentru că numai astfel poate să ajungă din urmă caleașca pentru fluturi, poezia inefabilă.

Și înțelegem că în acele zile, poetul și-a cumpărat cu o grea suferință poezia, că poate mai ușor i-ar fi fost, cum zicea odinioară Eminescu, „Ca să spânzur lira-n cui/ Și un capăt poeziei/ Și pustiului să pui!” (Singurătate). De aceea, el singur se ruga lui Dumnezeu în neputință: „Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,/ din mine, mănușa ta oloagă” (Mănușa)[1].

Însă Nichita Stănescu e un caz unic de poet modern atent la…inimă. Ca să ne dăm mai bine seama de acest lucru, o să reamintesc unele versuri din opera lui:

Inimă mai mare decât trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conținut mai mare decât forma, iată
cunoașterea de sine, iată
de ce materia-n dureri ia naștere din ea însăși,
ca să poată muri.
Moare numai cel care se știe pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor[2].

(A unsprezecea elegie, vol. 11 elegii)

*

Inima mea își alege culoarea.
Ea își alege propria ei culoare,
culoarea pe care-o avea încă
de dinainte de a ști că o are.

Inima mea își alege culoarea
cea fără de umbră, cea nemișcătoare. /…/
Inima mea își alege culoarea
roșie, își alege
roșu vertical,
roșul pe care l-a pulsat
necontenit, roșul pur
hrană a gândurilor… [3]
(Alegerea culorii, vol. Roșu vertical)

*

O, tu, viteză,
inimă în balans,
împingând migrația popoarelor de celule
roșii și albe.

Inimă, tu, cea mai repede,
inimă, tu, zeitate a magneților[4]!

(Arta scrisului, vol. Oul și sfera)

*

Deplasare spre roșu, mereu aceeași deplasare
spre roșu
o, linii spectrale ale vieții mele,
îndepărtare secretă și perpetuă
a insului de sine însuși /…/

Vai mie, și mai ales – vai,
neîntreruptei deplasări spre roșu
a tot ceea ce făcea ființă
continuându-mi creierul obosit. /…/

Și totuși, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.

(Axios, axios!, vol. Laus Ptolemaei)

*

Tragem la sorți
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur și simplu.
Inimă pe toate fețele?
Inimă pe toate fețele!
Și unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageți la sorți cu inima lui
unde vreți să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

(Tragere la sorți, vol. Belgradul în cinci prieteni)

Etc. Poemul din urmă privește aluziv spre tragerea la sorți a soldaților romani, pentru haina Domnului, când Acesta era răstignit. Însă aici, în scenariul nichitian, cei ce trag la sorți au o monedă care nu mai e moneda obișnuită romană, cu chipul împăratului pe o parte și cu pajura pe alta, ci o alta care are inimă pe ambele fețe. Sugerând iubirea Celui care S-a făcut Om pentru noi și a făcut ca moartea noastră să fie „cu m mic”.

Convergente din punct de vedere semantic sunt și versurile: „Urlă în mine inima/ ca pasagerul lucid/ într-un avion ce se prăbușește/ în flăcări. /…/ Fă-mi Doamne un pat/ din trupul rechinului /…/ O, trup în trup, moarte mea/ este o floare/ în mâna unei morți cu mult/ mai mare(După întoarcere). Însă Omul care a murit pe Cruce a desființat moartea cea mare.

Un asemenea interes pentru inimă (ca și pentru suflet, de altfel) e rar de găsit printre poeții moderni și el, alături de multe alte lucruri, ar trebui să dea de gândit celor care au susținut și susțin faptul că la Nichita nu e vorba decât despre o imaginație fabuloasă.

Nu sunt de acord cu această perspectivă reducționistă. Dimpotrivă, consider că am găsit în opera lirică a lui Nichita un univers întreg de cugetări și de sentimente gândite, care trebuie parcurs cu mare atenție pentru a fi înțeles.

Bineînțeles, atunci când ți-e greu să te muncești ca să înțelegi semnificațiile…le expediezi cu ușurință în zona imaginației debordante sau în categoria elucubrațiilor, acolo unde au ajuns nu o dată atât metaforele poetice, cât și precizările teoretice (cele atât de neobișnuite pentru critici) ale lui Nichita Stănescu…


[1] După cum am văzut puțin mai sus. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/22/reintoarcere-la-nichita-65/.

[2] A se vedea comentariul meu undeva mai sus, sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/23/reintoarcere-la-nichita-25/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/20/reintoarcere-la-nichita-40/.

[4] De asemenea, am explicat undeva mai sus ce înseamnă ca inima să fie „zeitate a magneților”. Se poate revedea comentariul meu la A treia elegie sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/07/reintoarcere-la-nichita-16/.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [128]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a.

***

Uneori, structura predicilor poate fi asemănătoare, în sensul în care se respectă elaborarea omiliilor conform cu prescripţiile retoricii sacre, dar nici acest fapt nu poate fi un punct de sprijin în susţinerea tezei filiaţioniste.

Cunoscând prea bine pe clasicii oratoriei creştine – Sfinţii Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Teofilact de Ohrida, etc. – mitropolitul nostru, la curent, în mod evident, şi cu modul de a predica al secolului său, nu avea de ce să aştepte consultarea omiliilor unui contemporan, oricât de mare teolog şi orator ar fi fost, pentru a-şi elabora propriile didahii.

În mod evident, Antim nu şi-a format şi nici nu  şi-a dezvoltat stilul omiletic după 1710, când probabil ar fi putut să ia contact cu predica lui Ilie Miniat. Şi, chiar dacă admitem circumstanţe favorabile acestei întâlniri, anterioare anului 1710, studierea operelor lor nu permite susţinerea vreunei filiaţii, ba chiar o neagă în mod hotărât.

Pentru a face lumină şi mai mult în această privinţă însă, vom privi mai departe cu obiectivitate şi discernământ, alte câteva fragmente din opera lui Ilie Miniat, care pot da impresia unui ecou, deşi evanescent, în didahiile lui Antim, cu toate că, personal – anticipăm – ni se pare că este vorba, în expunerile omiletice la care vom face referire, mai degrabă de un ecou receptat de ambii oratori din opere ca Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare sau din alte comentarii patristice la Facere.

Unul dintre aceste fragmente face parte dintr-un panegiric La Praznicul Bunei Vestiri a Născătoarei de Dumnezeu [1], în care Miniat descrie ivirea zorilor cu un suflu poetic răscolitor: Crepusculul se iveşte la Răsărit. Frumosul răsărit al soarelui este aproape. Zorile pline de lumină încep să se răspândească pe întinsul cerului şi stelele nopţii, una câte una, se sting în depărtările infinitului. Apolon, cu razele lui de aur şi argint, apare maiestos şi goneşte cu lumina lui întunericul de beznă al nopţii întunecoase.

Luna, ca o nălucă nestatornică, neputând suferi strălucirea luminii, se ascunde şi-şi acoperă faţa de ruşine.

Prin dumbrăvi şi zăvoaie, concertul păsărelelor, armonios şi dulce, îşi începe fermecătoarea uvertură. Oamenii se trezesc din somnul nopţii şi pleacă la muncă sau după alte nevoi ale vieţii.

Între cele patru părţi ale lumii, o armonie de cer veselă şi voioasă vesteşte lumina plină de farmec: „Iată, ziua s-a apropiat, iată, lumina străluceşte”.

Aşa şi astăzi se iveşte din poarta de argint a cerului plin de soare, Fericitul Gavriil şi cu închinăciuni se apropie: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de daruri, Domnul este cu tine”[2].

Primul paragraf din acest fragment poate fi socotit, cu extrem de multă îngăduinţă, o parafrază largă a metaforei antimiene în care se vorbea despre soarele care stinge cu lumina lui toate celialalte lumini [3]. Însă, după cum am afirmat deja, undeva mai sus, sursa acestei imagini este Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare şi, de altfel, ea se regăseşte şi la Dimitrie Cantemir, în paginile Istoriei ieroglifice.

Această observaţie ne determină ca, acolo unde se pot descoperi asemănări, în loc să ne orientăm spre ideea unei filiaţii, să ne îndemne mai degrabă să căutăm explicaţii în izvoarele comune, patristice, ale celor doi şi în exegeze teologice abisale, din care se pot dezvolta oricând muguri literari şi poetici, care să servească unei cauze omiletice, spre a face predica explicită şi atractivă.

Însă fragmentul de mai sus – am citat mai mult decât paragraful care mă interesa, pentru a observa cu atenţie punerea lui în context şi a nu judeca eronat lucrurile – ne oferă posibilitatea  de a face observaţii pertinente asupra stilului lui Miniat şi, mai ales, de a sesiza diferenţele clare faţă de expozeul antimian.

Spre exemplu, nu ne putem abţine să nu notăm existenţa unor valenţe metaforice selenare niciodată întâlnite în opera lui Antim, precum şi plăcerea autorului grec de a prelungi aceste descrieri graţioase, mai înainte de a intra în explicarea simbolurilor, în timp ce, la Antim, însăşi concentrarea expresiei este vectorul care orientează privirea minţii spre adâncuri abisale de sens.

Din contră, la Ilie Miniat, reveria contemplativă este mai susţinută, spre a fi apoi canalizată în acelaşi scop teologic. Considerăm că aceste amănunte nu sunt nesemnificative în încercarea de stabilire a adevărului.

Şi, ca să ne explicăm asupra afirmaţiei pe care am făcut-o despre influenţa Sfântului Vasile cel Mare şi a altor autori patristici, vom oferi încă un exemplu din opera lui Miniat, de filiaţie a învăţăturii ortodoxe, a dogmei creaţioniste, în particular, pe care am regăsit-o expusă şi la Antim:

Dumnezeu, înţeleptul lucrător al întregii zidiri, după ce a creat cetele cele fără de trup ale Îngerilor, a pus de jur împrejurul cerului mai multe feluri de sfere şi a pus lumină strălucitoare în stelele dinaintea feţei Lui. După ce a făcut pământul, punându-i legi ca să nu se prăbuşească în Haos, l-a semănat cu flori mirositoare, l-a îmbogăţit cu roade pentru hrană şi l-a adăpat cu ape limpezi şi frumoase şi cu izvoare ca cristalul. După ce a pus în aer zefirul şi boarea răcoritoare, a albit cu lumină ziua şi a vopsit cu întuneric noaptea.

În sfârşit, după ce a făcut cerul şi pământul, cele văzute şi nevăzute, întocmind totul cu rânduială şi mândreţe, a luat ţărână din pământ, a creat şi a înfrumuseţat pe cel dintâi om, Adam. (…) În felul acesta fiind creată cea dintâi pereche de oameni, luminau ca luna şi ca soarele printre cele mai neîntrecute frumuseţi ale Raiului [4].

Am regăsit pasaje cât de cât asemănătoare nu numai la Antim, care ne-au uimit prin încântătoarea lor poezie, ci şi la Coresi şi la Varlaam, iar sursa lor, din punct de vedere teologic, este cu certitudine tradiţională şi patristică, putându-se lua ca reper fie Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, fie Omiliile la Facere ale Sfântului Ioan Gură de Aur, fie alte texte omiletice care au tratat, în cele şaptesprezece secole de creştinism, acest subiect.

Pentru a ilustra încă şi mai convingător teza noastră, nu vom sfârşi acest capitol înainte de a oferi şi alte câteva exemple.

Am făcut referire, anterior, la unele trimiteri comune, către aceleaşi versete biblice, la care adăugăm unele îndemnuri sau interpretări de aceeaşi factură. Spre exemplu, în două didahii la Duminica Floriilor, aparţinând lui Miniat şi, respectiv, lui Antim, primul spune: Unii merg înainte, alţii vin după ei, alţii rup ramuri, alţii le fâlfîie în vânt, alţii îşi aştern hainele înaintea Lui şi cu toţii,  într-un glas, până şi copiii, strigă: „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”[5]; iar Antim afirmă:

Unii aştern hainele lor pre pământ ca să treacă şi alţii cu frunzele copacilor Îi împodobesc calea. Alţii merg înainte cu stâlpări şi alţii Îi urma cu ramuri. Alţii Îl slăvesc, ca pre un Fiiu al lui David: „Osana, Fiiul lui David” şi alţii Îl propovăduiesc Împărat al lui Israil: „Blagoslovit Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israil”. Şi pentru ca să fie bucuriia mai cu mult minunată, până şi pruncii cei făr’ de răotate, cu ramuri în mâini şi cu laude striga: „Osana, Celui dintru înălţime”[6].

Similitudinea constă numai în referirea la acelaşi pasaj scripturistic – deşi, cu consultarea mai multor Evanghelii, din partea lui Antim – ce descrie intrarea Domnului Hristos în Ierusalim, dar diferenţele între cele două fragmente sunt, credem, la fel de evidente, încât nici nu se cade să mai insistăm.

În afară de aceasta, predica lui Miniat a fost rostită în 1714[7], iar cea a lui Antim, a treia cu această temă din Didahii, este cel mai probabil anterioară acestei date – dacă nu punem la socoteală şi faptul că mulţi exegeţi s-au pus de acord în a considera că mitropolitul nici nu a mai predicat începând cu acest an.

În aceeaşi omilie, Miniat vorbeşte despre necesitatea ca să ne dezbrăcăm de hainele păcatelor pe care le-am purtat atâta vreme, să părăsim vechile şi relele obiceiuri, dezbrăcându-ne de omul cel vechi şi de faptele lui [8], în timp ce, în a patra didahie la Florii, Antim susţine, în acelaşi spirit, că trebue să lepădăm veşmintele omului celui vechiu, adecă să zdrobim şi să sfărâmăm obiceaiurile şi pohtele noastre cele vechi şi aşa Îi vom face întâmpinare priimită şi cinstită [lui Hristos][9].

Dar şi această didahie a lui Antim nu poate fi rostită decât cel mai probabil anterior sau, cu îngăduinţă maximă, în acelaşi timp cu cea a lui Miniat. De ce am insistat, atunci, în a pune în evidenţă aparente similitudini, care nu pot fi în niciun caz demonstrate ca reale?

Tocmai pentru a arăta cu claritate că aceste mesaje, precum cele transmise în fragmentele citate, nu sunt nicidecum novisime pentru omileţii ortodocşi! În acelaşi sens putem cita şi apelul făcut de Miniat ca postul să fie nu numai post de bucate, ci şi post de la păcat[10], apel pe care, dacă ne aducem aminte, l-am regăsit nu numai la Antim Ivireanul, dar şi la Varlaam, avându-şi izvorul în opera Sfântului Ioan Hrisostom.

Asemenea similitudini pot fi detectate între oricare dintre predicatorii ortodocşi, mai vechi sau mai noi. Nici păcatele şi nici virtuţile umane nu se înnoiesc odată cu trecerea timpului, ci numai veşmântul omiletic are nevoie de primeneală, are nevoie să-şi schimbe forma pentru a fi mereu viu şi percutant, fără a se modifica în esenţă, pentru că mesajul este divin.


[1] Idem, p. 359. [2] Ibidem.

[3] Opere, p. 19. E vorba de aceeaşi Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

[4] Idem, p. 360-361. [5] Idem, p. 230.

[6] Opere, p. 140.

[7] Cf. Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, op. cit., p. 350, nota 16.

[8] Ilie Miniatis, Predici la Postul Mare…, op. cit., p. 230.

[9] Opere, p. 188.

[10] Ilie Miniatis, op. cit., p. 312.

Democratizarea tehnologiei

Noi, când eram copii, nu aveam voie să ne jucăm la casetofon sau să ascultăm prea mult o casetă, pentru că s-ar fi putut strica.

Iar tehnologia a evoluat rapid, doar în timpul vieții noastre, de la magnetofon la casetofon, la CD-player și apoi la computer.

Generațiile de copii și adolescenți ale zilelor noastre, pentru prima dată în istorie, folosesc o tehnologie ultraperformantă (laptopuri, telefoane mobile, iPaduri/ tablete), la care noi, la vârsta lor, nici n-am fi putut visa. Dar cu care ei s-au trezit și nu știu prea bine ce să facă și o folosesc în scopuri minimale, postând la nivel online lucruri banale, în limita în care pot ei gândi și crea ceva cu ajutorul ei.

Însă, cu toții suntem pionieri, cei care folosim internetul. Facem parte dintr-o generație de pionieri, care accesăm informații la care noi înșine și alții, altădată, nici nu am fi îndrăznit să visăm că am putea ajunge să le accesăm. Mă gândesc la manuscrise extrem de vechi, la cărți rare, la imagini și documente pentru care, pentru fiecare în parte, cu doar puțin timp în urmă (înainte de 2006), ar fi trebuit să facem călătorii lungi și costisitoare pentru a ajunge la ele. Muzee întregi pot fi „vizitate” în 3D.

Tehnologia a evoluat și evoluează extrem de rapid. Accesul la cultură și la informație este acum cu mult mai ușor decât era odinioară. De aceea, mulți tineri nici nu mai simt nevoia să stocheze mental sau în scris informațiile accesate, pentru că ei consideră că le au oricând la dispoziție. Le copiază și gata! Însă lucrul acesta vine la pachet și cu dezavantaje, din care unul, foarte serios, este al nedezvoltării puterii de discriminare.

Noi trebuia să alegem informația, pentru că nu o puteam copia toată de mână sau reține. Și asta ne ajuta să selectăm, învățam să departajăm între ce e important și ce e mai puțin important și, în definitiv, între ce e adevărat și ce e fals.

Ei iau totul în clic și pleacă, cu toată informația, care poate să fie de la câteva rânduri la zeci sau sute de pagini.

Încă mai e nevoie de biblioteci cu cărți în foaie, dar și acestea pot fi digitalizate în viitor, depinde de cât de repede ne mișcăm. Unii, în străinătate, se mișcă foarte repede. Noi, în România, venim din urmă.

Se mai pot face multe în ceea ce privește organizarea informației și ierarhizarea ei valorică, pentru ca accesul la ceea ce ai nevoie să fie mai simplu și mai direct. Acum e puțin haos, pentru că multe informații sunt oferite de motoarele de căutare în funcție de mediatizarea lor. De aceea cred că o compartimentare mai eficientă a onlineului va trebui gândită în viitor, cu atât mai mult cu cât informația crește enorm de la zi la zi.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén