Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a.
***
Un ultim exemplu, înainte de a trece la o altă discuţie mai amplă, ar fi consemnarea aceluiaşi exerciţiu hermeneutic la Ilie Miniat, ca şi la Antim – deşi cu rezultate diferite –, cu privire la numele Maria. Recurge din nou la memoria cititorilor, pentru a-şi aminti pasajul în care Antim a întreprins, cu menţiunea originalităţii, această hermeneutică[1] şi adăugăm aici reproducerea exerciţiului similar la care a recurs Miniat, oferind însă o cu totul altă interpretare:
Deci cu tâlc şi cu multă înţelegere i s-a dat acest nume tainic şi plin de daruri, „Maria”, care este compus din cinci slove, „Maria”, în care se cuprind cinci mari şi minunate femei din Sfânta Scriptură. M. este Mariam, sora lui Moise şi Aaron. A. este Avighea, femeia lui Naval. R. este Rahila, femeia lui Iacov. I. Este Iudit, văduva cea sfântă, A. este Ana, femeia lui Elcanan. Prin acestea se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dumnezeiască fiică, Maria [2].
Din cele ce am afirmat până acum iese în evidenţă, credem, cu prisosinţă, faptul că originalitatea fiecăruia dintre cei doi mari luceferi ai oratoriei sacre nu poate fi pusă la îndoială şi că presupusa dependenţă a lui Antim faţă de Ilie Miniat este un fapt ce nu poate fi demonstrat cu argumente forte şi care nu poate trece de examenul unui studiu atent.
În altă ordine de idei, dacă cercetăm izvoarele bibliografice ale lui Miniat, observăm imediat că ele sunt aproximativ identice cu cele ale lui Antim şi în această privinţă ne este mai de folos ediţia tradusă în româneşte de Pr. Dumitru Fecioru, întrucât în notele de subsol se fac trimiteri directe şi complete la sursele autorului.
Descoperim astfel, între izvoarele marelui predicator, în afară de Sfânta Scriptură – apelată intens, ca şi în cazul lui Antim – pe Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teofilact de Ohrida (al Bulgariei).
Oferind însă exemple extinse din didahiile lui Ilie Miniat, considerăm că am atins, între altele, două mari obiective:
1. Am identificat sursa unor posibile alăturări între Antim şi Miniat, care constau, în primul rând, în abordarea unor teme şi subiecte comune şi în lirismul adânc şi frumuseţea poetică în care amândoi aleg să îmbrace discursul omiletic, mai ales când e vorba de panegirice, ambii având o deosebită evlavie la Maica Domnului.
Pe deasupra, sesizăm aceeaşi vervă demolatoare împotriva păcatului şi a nedreptăţilor sociale, prezentă şi la Ilie Miniat, ca şi la Antim, încât credem că este suficient pentru ca o lectură superficială să nască o teorie a dependenţei, cu atât mai mult cu cât apariţia meteorică a lui Antim a stârnit şi continuă să stârnească uimire şi nedumeriri.
Pe de altă parte, nimeni în afară de Melhisedec (ceilalţi au reprodus doar afirmaţia lui) nu a sesizat aşa ceva. Cu toate acestea, am întreprins acest studiu pentru a scoate din circulaţie definitiv această opinie filiaţionistă.
Considerăm acum, în urma acestei cercetări comparative pe texte, că a susţine o asemenea teorie este un lucru fals, care ar fi similar cu a susţine, spre exemplu, o dependenţă majoră între marii scriitori romantici sau simbolişti şi a le contesta, cel puţin unora dintre ei, originalitatea în baza unor repere tematice şi topice comune, ceea ce este o aberaţie.
Împrumuturile în literatură sunt de fapt, un lucru extrem de complex şi de dificil de sistematizat, încât este bine ca acolo unde există, în mod evident, amprenta artei şi a puterii excepţionale de creaţie – după cum este şi cazul mitropolitului nostru – să nu-şi mai afle rostul dubiile.
Comparând operele predicatoriale ale celor doi mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XVIII-lea, nu putem decât să considerăm că existau unele similitudini caracterologice între ei şi că erau teologi extrem de profunzi, dar şi firi sensibile şi poetice, precum şi iubitori ai virtuţilor şi moralişti neîntrecuţi. Aceste calităţi evidente ale personalităţilor lor nu pot însă constitui decât o dovadă în favoarea originalităţii amândurora.
Mai precizăm şi că traducătorul ediţiei din care am citat, Pr. Dumitru Iliescu Palanca, care declara că „Ilie Miniatis este predicatorul care mi-a răscolit sufletul şi de care sunt legat pentru totdeauna”[3] şi care îl aminteşte în prefaţă pe Antim, a cărui operă o cunoştea cu siguranţă, nu vorbeşte în niciun fel despre o posibilă asemănare între cei doi, deşi, ca mare admirator al lui Miniat, ar fi trebuit să menţioneze acest lucru.
2. Făcând această comparaţie între Ilie Miniat şi Antim Ivireanul, am ajuns la concluzia – pe care am argumentat-o deja cu texte – că predicile mitropolitului nostru nu sunt cu nimic mai prejos decât omiliile celui ce este, în speţă, considerat cel mai mare orator bisericesc al secolului al XVIII-lea, Ilie Miniat, şi că Antim a ridicat oratoria românească sacră la cele mai înalte standarde ale vremii, împlinind şi cele mai mari exigenţe teologice, retorice şi literare, care se pretind de la un orator de prestigiu.
Singurul neajuns de care s-a izbit mitropolitul Ungrovlahiei a fost insuficienţa şi imperfecţiunea materialului lingvistic pe care i-l punea la îndemână limba română la acea dată şi pe care a trebuit să îl re-creeze în mare măsură, pentru a ajunge la performanţe literare deosebite.
S-a afirmat, de către unii exegeţi, că Antim s-a slujit de limba populară, care îi oferea un model necontrafăcut, plin de naturaleţe, dar acest fapt nu credem că este în totalitate corect – decât poate, în ce priveşte sintaxa frazei şi improprierea simţului natural al limbii române – în timp ce, dacă este să vorbim de literaturitate, Antim a fost nevoit să creeze o limbă românească cultă, o limbă literară şi poetică, aşa cum nu s-a mai scris până la el, şi o operă care, prin virtuţile sale, poate sta alături de cele mai mari creaţii omiletice ale secolului.
[1] A se vedea Opere, p. 18.
[2] Ilie Miniatis, op. cit., p. 498. Menţionez că acest pasaj face parte dintr-o altă predică La Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, diferită de cea din care am citat anterior.
[3] Idem, p. 19.
