Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 1 februarie, 2017

Poezia Scripturii

Am vorbit ieri despre „greșelile” Scripturii, așa cum se observă ele din traducerile scripturale ale Părintelui Dorin (aici și aici).

Dar, totodată, m-a frapat poezia ingenuă a  Scripturii – așa cum spuneam și altădată[1] –, pe care simpla traducere corectă o scoate în evidență cu prisosință. Pentru că această poezie îi este inerentă.

Și am ajuns la concluzia inevitabilă că Ioan Alexandru sau ÎPS Bartolomeu au greșit încercând să…repoetizeze Sfânta Scriptură.

Pentru că, în sinea lor, au disprețuit simplitatea și modul părut „necioplit” de a vorbi al Scripturii și de aceea au vrut să o literaturizeze, să îi dea aerul că ar fi fost lucrată cu meșteșug literar.

Însă poezia Sfintei Scripturi stă în adevărul ei imens, spus frust (chiar dacă ascuns în pilde și simboluri, de multe ori), în cuvinte tari, necizelate, pentru ca nu cumva arta să atragă mai mult decât adevărul.

Însă eu cred că tocmai frumusețea ingenuă a acestei exprimări au descoperit-o pionierii poeziei moderne (mă gândesc la Baudelaire și la simboliști) și ei au făcut ca poezia să nu mai însemne, ca până atunci, un mesaj logic, rațional, să nu mai presupună discursivitate sau retorică, să devină o exprimare scurtă, brută, a unor gânduri sau sentimente ascunse în simboluri și mărturisite voalat. Chiar și atunci când au închis-o într-un sipet prozodic intens șlefuit…

Și cred că Arghezi acest lucru l-a avut în vedere când a spus că simbolismul a existat dintotdeauna. Anume faptul că tiparul poeziei moderne se află, în esență, în Scriptură.

Iar Nichita Stănescu, căutând necuvântul – adică „cuvântul ce exprimă adevărul” – căuta, de fapt, modul scriptural de a vorbi natural și în același timp poetic. Și tocmai de aceea se întorcea mereu și mereu la Scriptură[2].


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/08/cantarea-cantarilor-si-poezia-moderna/.

[2] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/reintoarcere-la-nichita/.

Predică la Întâmpinarea Domnului [2 februarie 2017]

Intampinarea Domnului

Iubiții mei[1],

praznicul de azi ne învață o profundă virtute creștină și anume pe aceea de a ieși în întâmpinarea oamenilor. De a ieși spre oameni, de a ieși spre ajutorul oamenilor, spre nevoile lor reale, care sunt deopotrivă materiale și spirituale.

Pentru că fiecare dintre noi știm de ce suntem în stare. Cei de lângă noi știu mai puțin sau nu observă deloc potențele noastre. Dar noi știm că putem să facem un anume lucru, că putem să îi ajutăm pe oameni printr-o anume specializare sau îndemânare sau virtute a noastră.

De aceea, adesea auzim, că la câte o Biserică, cineva dă meditații gratuite la Română sau la Matematică sau la Engleză sau îi învață pe elevi să umble cu computerul. La altă Biserică cineva se nevoiește să formeze un cor bisericesc. Iar la o altă Biserică, comunitatea creștină de acolo hrănește în mod constant anumite persoane defavorizate sau a creat un mic cabinet medical, prin intermediul căruia sunt tratați oamenii fără posibilități materiale.

Și exemplele pot continua: spitale, case pentru copii abandonați, case pentru bătrâni, case de ajutor social…diverse proiecte mari, în folosul oamenilor, la care sunt auxiliați mai mulți oameni.

Iar toate acestea apar și funcționează în Biserică, pentru că credincioșii noștri ies din anonimat și din confortul lor pentru a-și ajuta semenii. Pentru că știu că pot, știu că sunt capabili să-i ajute într-un fel anume și o și fac în mod efectiv.

Căci profesorul creștin care îi învață pe elevi, în Biserică, o anume știință, îi învață pentru că crede în cunoaștere și în binele pe care cunoașterea îl aduce omului. Crede în copiii care se dezvoltă acum și pot ajunge oameni mari pe viitor. Iar medicul creștin care vine să aline durerile, în Biserică, celor bolnavi, vine pentru că el crede în om, în ceea ce poate să facă omul dacă e sănătos și capabil de muncă.

Și fac amândoi acest lucru fără bani, dar ca un aport real, evident, la viața comunitară a Bisericii.

Zidarii creștini ai comunității pot ajuta Biserica la nevoile ei ctitoricești. Agenții comerciali ai comunității pot ajuta Biserica prin milosteniile lor. Toți creștinii, care știu un anume meșteșug sau au o anumită specializare profesională pot ajuta Biserica. Numai să ajungă la concluzia fericită, binecuvântată de Dumnezeu, că pot să se pună la dispoziția Bisericii și vor să ajute în mod efectiv comunitatea.

Pentru că calitatea noastră de creștini, într-o anume comunitate ortodoxă, unde trăim și participăm la Slujbe, e o calitate reală și nu prin reprezentare. Noi facem parte din Biserică, suntem ai Bisericii și putem să ne manifestăm ca mădulare vii și active ale Bisericii. Nu e nevoie să delegăm pe altcineva să ne reprezinte, ci noi înșine, așa cum venim la Biserică pentru a participa la Slujbe, pentru a ne spovedi și împărtăși, tot la fel putem munci și ajuta comunitatea în modul în care ne-o permitem.

Iar banii noștri pot ajuta comunitatea, dacă noi avem alte îndatoriri, în altă parte, dar dacă avem timp mai mult și decidem să-l împărțim cu Biserica, putem să facem acest lucru în persoană, muncind, ajutând, predând altora informații și înțelepciunea noastră profesională și umană.

Pentru că toți putem să dăruim câte ceva. Toți putem să ieșim în întâmpinarea altor confrați ai noștri și să facem ceva concret pentru ei.

Avem cărți sau Sfinte Icoane de dăruit, haine sau jucării, mâncare sau bani? Le putem împărți când venim la Slujbe. Vrem să dăruim și altora din înțelepciunea noastră și din experiența noastră de viață și profesională? Putem să ne facem un blog la nivel online, să scriem pe el și să publicităm acest lucru în comunitatea noastră sau putem să scriem anumite texte la computer și să le împărțim, scoase la imprimantă, în comunitatea bisericească pe care o frecventăm.

Îmi aduc aminte de un tânăr, cu care m-am întâlnit pe stradă, care nu mă cunoștea și pe care nu îl cunoșteam, și care mi-a dăruit două CDuri. Mi le-a dăruit pentru că și-a dat seama că sunt Preot. Și pe ele erau fotografii, predici, muzică bisericească, cărți de tot felul…iar eu m-am bucurat mult de gestul lui, chiar dacă majoritatea lucrurilor pe care el mi le-a dăruit îmi erau cunoscute. M-am bucurat pentru că a făcut un gest de conștiință, un gest profund creștinesc, o milostenie sufletească. Însă gestul său, pentru cineva care nu ar fi avut toate acestea, ar fi fost unul capital. Pentru că îl ajuta în mod fundamental în viața sa creștină prin acest dar.

Așadar, vrem să ajutăm sau doar ne lamentăm că lucrurile nu merg bine în țara noastră și în Biserica noastră? Vrem să facem ceva anume, ceva concret pentru un anume număr de oameni sau, pierzându-ne încrederea în schimbarea oamenilor, nu mai dăruim nimic și nu mai facem nimic, îngropându-ne talantul personal?

Pentru că ne așteaptă confrați ai noștri de toate vârstele care au nevoie de noi. Ne așteaptă copii orfani, copii ai nimănui. Ne așteaptă tineri doritori de cunoaștere, dar care nu au bani pentru cărți. Ne așteaptă oameni fără locuri de muncă. Ne așteaptă oameni cu diverse întrebări, cu diverse nelămuriri, cu diverse probleme. Mulți sunt cei care au nevoie de sfat, de mângâiere, de prietenia noastră. Mulți au nevoie de bunătatea și de rugăciunea noastră.

Spre cine ne îndreaptă Dumnezeu? Ce simțim în inima noastră să facem? Pe cine credeți că trebuie să îi ajutăm prima oară? Și răspunsurile sunt personale. Pentru că Dumnezeu, dacă ne rugăm Lui să ne trimită în lucrarea Sa, ne învață pe fiecare ceva anume. Și ceea ce ne învață Dumnezeu, ceea ce El ne luminează, aceea trebuie să facem.

Și trebuie să știm că e la fel de important ajutorul material, cât și cel duhovnicesc, pentru că omul e și trup și e și suflet. Și când are nevoie de bani, bani trebuie să îi dăm, iar când are nevoie de sfat, sfat să îi dăm. Adică să îi dăm ceea ce el ne cere și nu ceea ce ni se pare nouă că îi trebuie.

Pentru că praznicul dumnezeiesc de astăzi ne învață că Sfinții Simeon și Anna au venit la Templu din descoperire dumnezeiască. Căci Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]” [Lc. 2, 27, BYZ]” și era „drept și evlavios [δίκαιος καὶ εὐλαβής], așteptând Mângâierea  lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ], și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν]” [Lc. 2, 25, BYZ]. Iar Sfânta Anna „apropiindu-se [în] acel ceas, mulțumea Domnului [αὐτῇ τῇ ὥρᾳ ἐπιστᾶσα ἀνθωμολογεῖτο τῷ Κυρίῳ] și vorbea despre El tuturor celor care așteaptă răscumpărare în Ierusalim [καὶ ἐλάλει περὶ Αὐτοῦ πᾶσιν τοῖς προσδεχομένοις λύτρωσιν ἐν Ἱερουσαλήμ]” [Lc. 2, 38, BYZ].

Pentru că Duhul lui Dumnezeu locuiește în cei care trăiesc drept și evlavios înaintea lui Dumnezeu. Întreaga Preasfântă Treime, prin harul Ei, locuiește în omul cel drept și evlavios, în cel care e cu adevărat credincios. Și tocmai de aceea, cel care locuiește cu Dumnezeu sau în care Dumnezeu locuiește, e învățat de Dumnezeu ce să facă.

Căci multora, azi, li se pare că profețiile Scripturii și ale Sfinților Lui se pot înțelege doar literalist. Adică ei citesc textul profeției, își dau cu părerea despre mesajul ei, iar ceea ce ei concluzionează „așa și este”.

Numai că Vechiul Testament e plin de profeții hristologice, de profeții despre Hristos, dar pe care noi le-am înțeles după ce a venit Domnul și după ce Sfinții Lui au comentat Scriptura. Multe dintre ele poate ne sunt necunoscute până și azi.

Și vedem că la întruparea Domnului nimeni nu a cunoscut cum s-a petrecut aceasta, în afară de Născătoarea de Dumnezeu, care L-a simțit în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sfântul Iosif își dă seama la un moment dat de starea ei de graviditate [Mt. 1, 19]…dar nu înțelege minunea decât după ce e învățat în vedenia visului [Mt. 1, 20-21]. Magii sunt aduși la Ierusalim de Îngerul sub formă de stea [Mt. 2, 1-2]. Păstorii sunt trimiși să Îl cunoască pe Domnul de Îngerul Domnului, apoi de Oastea cerească a lui Dumnezeu [Lc. 2, 9-14]. Domnul Însuși le profețește mai multe lucruri Sfinților Apostoli…dar ei le înțeleg după ce ele se petrec și când au fost luminați de slava lui Dumnezeu.

Pentru că profețiile au nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru ca să le înțelegem.

Căci nu e de ajuns să știm că „se va arăta semnul Fiului omului în cer [φανήσεται τὸ σημεῖον τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῷ οὐρανω]” [Mt. 24, 30, BYZ], pentru ca să știm că va veni Domnul, căci, în istoria Bisericii, a apărut de mai multe ori Crucea Domnului în cer. Și nu e de ajuns să citim cap. al 13-lea din Apocalipsis ca să știm cine e fiara [Apoc. 13, 1] și care e numărul fiarei [Apoc. 13, 18], ci trebuie să fim luminați de Dumnezeu ca să înțelegem când se vor petrece și cum se vor petrece lucrurile profețite de Dumnezeu în Apocalipsis [Ἀποκάλυψις].

Dar ca să fim luminați de Dumnezeu nu trebuie să stăm toată ziua în luptă cu Biserica sau în afara ei, ci trăind evlavios și în multă smerenie în Biserica Dumnezeului nostru treimic.

Căci Dumnezeu îi luminează pe robii Lui cei credincioși. Îi luminează pe cei vrednici de tainele Lui.

Și vă spuneam anul trecut că Sfântul Simeon avea 360 de ani, atunci când L-a întâmpinat pe Domnul, iar Sfânta Anna avea 84 de ani[2]. Că amândoi erau niște Bătrâni duhovnicești, care L-au primit duhovnicește, cu multă evlavie, pe Domnul, înțelegând cine este și că Domnul a fost adus la Templu pentru ca să fie răscumpărat potrivit Num. 3, 47[3].

Însă câți erau atunci în Israil și nu L-au simțit printre ei pe Dumnezeu întrupat? De ce numai două persoane înțeleg acest lucru din sutele sau miile care erau atunci în Ierusalim? Pentru că Dumnezeu îi luminează pe cei care vor să fie luminați de El. El îi sfințește pe cei care se lasă sfințiți de către El.

Și istoria Bisericii e plină de astfel de persoane unice, dumnezeiești, care doar ele au înțeles sau au simțit sau au știut sau li s-a descoperit ceva pentru o întreagă lume. De ce? Pentru că doar ele așteptau cu adevărat voia lui Dumnezeu. Doar ele erau interesate cu adevărat de ce vrea Dumnezeu cu lumea.

Căci nouă, în general, ne place să credem că „ne pasă” de lume, că „ne pasă” de ceea ce se întâmplă cu societatea noastră, cu drepturile și cu libertățile ei, dar, în fapt, ne îngrijim doar de noi.

Sunt puțini sunt cei care fac ceva concret pentru alții, care îi ajută pe alții în mod substanțial. Cei mai mulți își arogă fapte pe care nu le fac, merite pe care nu le au, responsabilități care nu le revin.

Însă Dumnezeu nu luminează istoria și viitorul omenirii decât în Sfinții Lui. Prezicătorii de tot felul, care nu sunt luminați de Duhul Sfânt, vorbesc în numele minciunii și al demonilor care îi învață ce să mintă. Așa cum i-a spus un demon Sfântului Mucenic Trifon, atunci când el l-a întrebat pe demon: „Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?”[4]. Cine v-a dat putere ca să faceți rău oamenilor? Și demonul i-a răspuns, „fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu”[5], și i-a spus:

„Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos Fiul, Unul-născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici[, la Roma]. De aceea[,] noi cu frică fugim afară, [și venim și ispitim pe cineva] numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia, uciderea și mândria. Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurându-se oamenii ca în niște lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni nouă și împreună cu noi vor lua chinurile [cele] veșnice”[6].

Așadar, demonilor le plac păcatele, le plac viciile noastre și ei iau stăpânire peste noi când noi păcătuim fără să ne pocăim. Când noi păcătuim fără să ne pară rău. Și ei ne duc în Iad, împreună cu ei, și nu ne scapă de nicio nevoie sau necaz.

Pentru că demonii ne îndeamnă să mergem la vrăjitoare, pentru ca să ne pierdem credința în Dumnezeu, ei ne îndeamnă să credem în horoscop sau în destin, pentru ca să nu ne încredem în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi, ei ne îndeamnă să nu ascultăm de învățătura Bisericii, dar să ascultăm tot felul de pseudo-cunoscători de religii și practici religioase, care ne promit „o viață ușoară”.

Însă viața cu Dumnezeu e plină de greutăți și necazuri, e plină de asceză, e plină de ispite, dar Dumnezeu ne ușurează greutățile prin harul Său și ne dă putere să biruim patimile și pe demoni și pe cei care ni se împotrivesc.

Căci atunci când Domnul ne-a spus că „jugul Meu [este] bun și povara Mea este ușoară [ζυγός Μου χρηστός, καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ], nu ne-a spus că nu vom avea parte de jugul și de povara Lui, ci că El ni le va ușura, pentru că vom afla în El odihnă [ἀνάπαυσιν] sufletelor noastre [Mt. 11, 29].

Și odihna Lui e slava Lui, care se coboară acolo unde se lucrează continuu poruncile Lui. Tocmai de aceea, cei credincioși sunt cei în care Se odihnește Dumnezeu și nu sunt cei care pretind ei înșiși că sunt „credincioși”.

Pentru că mulți pretind acest lucru, mulți se pretind și se propun ca oameni „credincioși”, dar în ei nu se văd lucrurile frumoase ale lui Dumnezeu, ci minciunile demonilor.

– Ce vreți să spuneți prin faptul că minciunile demonilor se văd în oameni?

– Vreau să spun că înșelările demonilor se văd peste tot în oameni și în istoria lumii. Iar în Viețile Sfinților și în istoria Bisericii sunt cuprinse multe astfel de înșelări, de la închinarea la idoli până la confundarea demonilor cu Îngeri dumnezeiești, de la toată necurăția până la falsa închinare și evlavie.

În ultima zi a lunii ianuarie a fost pomenit Sfântul Ierarh Nichita al Marelui Novgorod[7]. Care, la început, a fost Monah zăvorât la Mănăstirea Pecerska din Kiev, în Ucraina de azi[8]. Și pentru că nu și-a ascultat igumenul[9] și s-a zăvorât în propria sa chilie, Sfântul Nichita a avut parte de o mare înșelare demonică. Căci diavolul, mințindu-l că e Îngerul lui Dumnezeu, a venit și l-a povățuit să citească cărți și să nu se mai roage, pentru că el se va ruga în locul lui. Și demonul se prefăcea că „se roagă neîncetat”, l-a făcut „să cunoască” Scriptura, l-a făcut „să prorocească”…încât „se făcuse slăvit [în fața oamenilor], încât toți se mirau de împlinirea cuvintelor lui”[10].

Adică era un „sfânt” fără asceză, unul protestant, care nu se ruga, dar citea, care începuse „să prorocească”, dar el, în fapt, trăia cu demonul în chilia lui, care poza în „Îngerul lui Dumnezeu”. Pentru că de la demonul acela primea toată „înțelepciunea” și „știința” lui.

Cum și-au dat seama Părinții Mănăstirii că el e „înșelat de vrăjmașul”[11]? Prin aceea că știa Vechiul Testament, dar de Noul Testament nu dorea să audă[12]. Și când au început să se roage pentru el și când l-au scos cu forța din zăvorârea lui, Sfântul Nichita „se jura că niciodată n-a citit acele cărți [ale Scripturii], pe care mai înainte le știa pe de rost. Ba încă niciun cuvânt nu știa, încât abia l-au învățat pe el slovele”[13]. Pentru că demonii vorbeau prin el oamenilor și îi vătămaseră și mintea, încât nu mai știa nici literele alfabetului. Fapt pentru care a trebuit să învețe literele și limba.

Însă Sfântul Nichita s-a pocăit cu amar, cu multă durere pentru faptul că s-a lăsat înșelat de demoni. Și mai apoi a primit darul facerii de minuni și a fost hirotonit Episcop[14].

Căci a fi înșelați de demoni într-un anume fel nu e un lucru extraordinar, ci comun, pentru că toți suntem păcătoși și ușor de manipulat de demoni. Și suntem îmbrobodiți de ei din neștiință, din râvnă păcătoasă, din iubire de sine și din mândrie. Și înșelările demonice, cel mai adesea, sunt din îngăduința lui Dumnezeu, spre smerirea și umilirea noastră, pentru ca să ne temem de ispitele demonilor și să fim priveghetori și nu indiferenți și relaxați.

Însă lucrul rău e când nu ascultăm de învățătura Bisericii și când nu cerem sfat duhovnicesc, de la oameni experimentați, și când nu luăm aminte la cei care ne mustră pentru ele. Căci rămânem în robia demonilor, deși venim la Biserică și părem a fi „credincioși”, dar noi suntem afectați profund de minciunile lor, de gândurile lor rele, pe care noi le credem „bune” și ne ghidăm după ele.

De aceea, minciunile demonilor se văd în noi și în viața noastră, pentru că, pe lângă lucrurile bune, avem și lucrurile neconforme cu viața și învățătura Bisericii, avem soneriile noastre și la ele nu vrem să renunțăm.

Și pot da exemple multiple! Venim la Biserică, dar drăcuim și înjurăm. Venim la Biserică, dar credem în ghicitori și în vrăjitori, și umblăm să facem farmece și rău altora. Cunoaștem învățătura Bisericii în mare, dar împrumutăm erezii din alte confesiuni și religii, moduri de a ne ruga de la ei sau ținem „sărbători” ale lor.

Ne batem și ne îmbătăm, curvim și ne place, instigăm la ură și la violență, mințim și înșelăm, promitem mincinos și jurăm în mod mincinos, ne batem joc de Biserică și de ierarhia ei, credem învățătura Bisericii numai când ne convine, nu ajutăm decât foarte rar pe cineva, nu știm să ne spovedim gândurile rele și păcatele, pentru că nu știm care sunt, nu luptăm cu patimile din noi, deși ne credem „ortodocși”, orice ajutor pentru Biserică e „o mare povară”, dar dăm banii pe tot felul de nimicuri, pe care le cumpărăm doar din orgoliu și ca să fim „în rând cu alții”, dar nu le folosim.

Nu ar avea cum să existe extremism religios și dușmănie și intoleranță și violență în Biserică, dacă oamenii nu ar fi înșelați de demoni și pătimași.

Nu am mai avea oameni care să cerșească, dacă am fi milostivi. Nu ar exista atâtea certuri pentru avere, dacă oamenii s-ar simți împreună-frați și oameni responsabili. Și Dumnezeu nu ne-ar pedepsi atât de dureros, dacă noi ne-am pocăi mereu de păcatele pe care le facem.

Pentru că El ne lovește întru urgia Lui, când ne vede că noi facem pe „indiferenții” și pe „sfinții”, deși noi nu ne oprim din păcătuire. Dacă pocăința ar urma imediat păcatului, Dumnezeu nu ar avea de ce să ne pedepsească, pentru că El dorește întoarcerea și nu moartea celui care păcătuiește. Dar pentru că nu ne simțim…tocmai de aceea El ne aduce cu picioarele pe pământ.

Iubiții mei, praznicul de azi se numește „Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos [Ἡ Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου καὶ Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ]”[15] și în el Îl vedem pe Domnul ca Prunc de 40 de zile. Căci de pe 25 decembrie până pe 1 ianuarie sunt 8 zile, plus 30, pentru că ianuarie are 31 de zile, fac 38, plus două zile ale lui februarie…și ne dă 40 de zile. Adică azi s-au împlinit 40 de zile de la nașterea Domnului și El e adus la Templu pentru ca să fie răscumpărat cu bani și ca „să stea înaintea Domnului [παραστῆσαι τῷ Κυρίῳ]” [Lc. 2, 22, BYZ].

Pentru că răscumpărarea cu bani și starea copilului înaintea Domnului prefigurau Botezul Bisericii. Căci noi am fost răscumpărați din robia Satanei cu preț de sânge, prin sângele Domnului, și noi suntem puși înaintea Lui prin Botez și prin Mirungere, ca oameni plini de harul Treimii, pentru ca să ne împărtășim cu Hristosul mântuirii noastre.

– Și de ce Biserica botează pruncii, dar botează și adulții convertiți la dreapta credință?

– Pentru ca să îl pună pe prunc, din primul an al vieții lui, în relație cu Dumnezeu. Pentru ca să îl facă din primele zile ale vieții lui un locaș viu al lui Dumnezeu. Pentru ca să îl facă, din locaș al Satanei, un locaș viu al lui Dumnezeu.

Și Botezul din pruncie e cel mai mare bine făcut omului. Pentru că Dumnezeu îl scoate pe prunc din mâinile Satanei și îl umple de slava Lui, îl face un om sfânt și fără păcat, îl facem rob al Său.

Dacă copilul nostru are vreo boală, vreo boală gravă, oare îl operăm din prima zi de viață? Cu siguranță că da, dacă suntem oameni responsabili! Dacă are vreo tumoare, dacă are vreun organ intern ieșit afară, dacă are vreo malformație gravă la cap sau la membre, noi suntem de acord cu operarea lui.

De ce? Pentru că îl iubim și pentru că vrem ca el să fie sănătos și nu bolnav. Dacă știm că acea boală se poate îndrepta sau ameliora și putem să-i facem operație, atunci nu mai stăm pe gânduri. Și dăm bani grei la medici și pe medicamente pentru ca să îl aducem cât de cât la o viață normală.

Însă dacă copilul nostru, sufletește, se naște și este în robia diavolului, noi ce facem? Așteptăm ca el să împlinească majoratul ca să îl vindecăm de boala demonizării, când știm că Dumnezeu îl vindecă în dar, prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie și prin întreaga viață a Bisericii? Cum să așteptăm o creștere reală și normală a unui om, dacă îl ținem departe de Dumnezeu? Sau dacă e de altă confesiune și înțelege, prin harul lui Dumnezeu, că Biserica lui Dumnezeu e Biserica Ortodoxă, pentru că ea a fost dintotdeauna, ce să facem, să îl ținem la ușă, să aștepte, pentru că nu e copil?

Nu! Ci îl botezăm sau îl mirungem, depinde din ce confesiune vine, și considerăm, prin iconomie, prin pogorământ, că slujbele primite în alte confesiuni se împlinesc prin harul lui Dumnezeu și prin intrarea în Biserica Lui. Căci acelea erau forme fără fond, dar acum, odată intrat în Biserică, formele liturgice primite în fosta lui confesiune se umplu/ se împlinesc/ se desăvârșesc în Biserică, prin slava lui Dumnezeu.

Căci Biserica dorește mântuirea tuturor. Și îi botează pe prunci pentru ca ei să trăiască și să se dezvolte duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, ca un copac care are și lumină și apă și căldură și spațiu, dar îi botează și pe cei care vin din alte confesiuni, și se convertesc la învățătura și la viața Bisericii, pentru că El dorește ca omul să înceapă de oricând viața duhovnicească, viața cu El, dacă nu a început-o în pruncie, din varii motive.

Și astfel, Biserica ne cheamă și ne întâmpină în fiecare zi, pentru că și Dumnezeu face același lucru. El ne cheamă și ne întâmpină în Biserica Lui și fără El nu putem face nimic mântuitor, pentru că mântuirea se realizează împreună cu El în noi înșine.

Mântuirea nu este exterioară nouă, ci ea se realizează în noi înșine și datorită ei ne sfințim și ne înduhovnicim în mod real prin slava Lui. Căci toate Slujbele Bisericii ne coboară slava Lui în noi înșine și prin asta Dumnezeu locuiește în noi și cu noi. Și dacă vrem să trăim cu Dumnezeu, atunci trebuie să trăim eclesial, să trăim în Biserica Lui, și El ne va lumina asupra a ceea ce trebuie să facem.

Iubesc nespus cuvântul întâmpinare. El reprezintă toată inima și deschiderea noastră față de semenii noștri. Și când faci recenzii de întâmpinare unui om, atunci arăți că îl înțelegi și îl apreciezi. Iar când ieși în fața oamenilor, când vrei să îi cunoști și să îi iubești, întreaga ta viață e o întâmpinare frumoasă, duhovnicească.

Așadar, iubiții mei, dacă ne place Dumnezeu, atunci ne plac și oamenii Lui! Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu și, în același timp, să ne vină să le dăm în cap la oameni. Ci, dacă Îl iubim pe El, atunci suntem delicați și față de ei, față de semenii noștri. Căci El este Cel mai delicat și Cel mai atent și Cel mai binevoitor cu fiecare dintre noi și ne dorește la toți numai binele. El nu ne invidiază, El nu ne urăște, ci urăște păcatul și indiferența noastră față de El și față de semenii noștri. Lucruri pe care și noi le detestăm la alții.

Căci cine dintre noi dorește ca părinții lui să fie „indiferenți” față de el? Cine dorește ca soția noastră să fie „indiferentă” față de iubirea noastră? Cine dorește copii proști, urâți, răi, cruzi? Cine dorește boala în locul sănătății și răul în locul binelui? Nimeni! Pentru că toți ne dorim să fim alintați, apreciați, înțeleși, iubiți, ajutați. Nu vrea nimeni să sufere, să piardă, să moară, să se chinuie veșnic în Iad. În adâncul lui, nu vrea nimeni aceste lucruri, chiar dacă le poate susține toată ziua. Pentru că atunci când vine suferința în viața celui hulitor, a disprețuitorului lui Dumnezeu și al Bisericii Sale, nu mai știe cum să scape de ea. Când vine moartea, nu mai știe pe unde să se ascundă.

Pentru că toți dorim să fim întâmpinați cu bucurie de ceilalți și să fim frumoși cu adevărat.

De aceea, iubiții mei, dacă suntem frumoși duhovnicește, atunci să-i întâmpinăm duhovnicește pe oameni! Și vă doresc multă bucurie și pace și să ne pregătim cu toții pentru începerea Triodului! Pentru că duminică, 5 februarie 2017, începe Triodul, adică perioada din anul bisericesc în care noi începem să ne urcăm spre Paști, spre Învierea Domnului.

Iar Triodul conține Postul cel Mare al Bisericii, postul pocăinței și al înțelepțirii, când ne pune pe toți să strigăm, întru pocăință, către Dumnezeul nostru treimic, către bucuria noastră.

Să ne pregătim și să ne primenim în mod deplin pentru calea pocăinței! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 1 februarie 2017, zi de miercuri, cu soare, – 9 grade. Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://ro.pinterest.com/pin/329044316505983747/.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/01/predica-la-intampinarea-domnului-2016/. [3] Ibidem.

[4] Viețile Sfinților pe luna februarie, ed. BOR 1992, p. 8. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 8-9.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Veliky_Novgorod.

[8] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Kiev_Pechersk_Lavra.

[9] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 583. [10] Idem, p. 584. [11] Idem, p. 585. [12] Idem, p. 584-585. [13] Idem, p. 585. [14] Ibidem.

[15] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1987/sxsaintinfo.aspx.

Psalmul 60, cf. LXX

1. Întru sfârșit, în[tre] imnuri, [psalmul] lui David.

2. Auzi, Dumnezeu[le], rugăciunea mea! Ia aminte rugăciunii mele!

3. De la marginile pământului către Tine am strigat. Când s-a istovit inima mea [ἐν τῷ ἀκηδιάσαι τὴν καρδίαν μου], în piatră m-ai înălțat [ἐν πέτρᾳ ὕψωσάς με].

4. Povățuitu-m-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie [πύργος ἰσχύος] de la fața vrăjmașului.

5. Voi pribegi în locașul Tău întru veci, mă voi acoperi în umbra aripilor Tale. [Pauză psalmică].

6. Că Tu, Dumnezeu[le], ai auzit rugăciunile mele, dat-ai moștenire celor care se tem de numele Tău.

7. Zile peste zile împăratului vei adăuga, anii lui până la zile, [din] neam și [până în] neam.

8. Va rămâne întru veac înaintea lui Dumnezeu. [Iar] mila și adevărul Lui cine le va căuta?

9. Astfel voi cânta numelui Tău întru veacul veacului, [ca] să-mi împlinesc făgăduințele mele zi de zi.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [131]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a, a 130-a.

***

Am citat din Sfinţii Părinţi, pentru a putea observa, cu uşurinţă, cât de mult Antim urmează învăţăturilor patristice şi dogmelor bisericeşti. Noi nu putem vedea fiinţa lui Dumnezeu cea mai presus de fiinţă, dar putem vedea harul Său necreat, energiile Sale necreate, slava Sa, care îi va cuprinde şi pe cei ce îşi vor sfinţi viaţa, şi ei vor lumina în veci, ca şi Soarele Hristos, primind lumina de la El.

Observăm că Antim explică această înaltă şi sublimă teologie, mai mult prin metafore şi parafraze, şi de aceea am ales să o expunem mai pe larg – sprijinindu-ne pe texte – pentru că altfel nu putem să intrăm în taina limbajului său.

Adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu şi a tuturor lucrurilor din univers – materiale sau spirituale – nu se primeşte decât în această lumină, dar numai după puterea fiecăruia de a primi, căci „cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfârşit al slavei lui Dumnezeu şi să-l vadă în chip înţelegător, îl vede nu atât cât este, ci cât e cu putinţă ochilor înţelegători ai sufletului său”[1].

În acest fel au văzut şi Sfinții Apostoli pe Tabor, ceea ce îl face pe Antim să exclame, neputând să exprime altfel o teologie apofatică: O, fericiţ ochii Apostolilor carii s-au învrednicit de au văzut mărirea aceştii înfricoşate înfrumuseţări! Că ce taine nu să închiiae întru acest lucru preaslăvit, sau ce învăţături sufleteşti şi mântuitoare nu ne dă această înfrumuseţare a Mântuitoriului! Nu ajunge cunoştinţa omenească să le priceapă, nici minte îngerească să le cuprinză [2].

Mitropolitul Antim introduce, în predică, dintre cele mai grele şi mai subtile învăţături şi dogme ale Bisericii Ortodoxe, pe care puţini ierarhi îndrăznesc să le rostească, având în vedere teama că ar putea fi înţelese greşit. În puţine fraze, autorul sintetizează pagini întregi de teologie sublimă şi mistică ortodoxă. Metafora, epitetul, exclamaţia retorică îi vin astfel în ajutor, pentru a putea exprima, în scurte cuvinte şi cât mai mult pe înţelesul tuturor, înaltele învăţături ale spiritualităţii sale.

Antim a încercat să-şi concentreze discursul, pe cât posibil, folosind toate mijloacele care i-au stat la îndemână – inclusiv cele retorice şi stilistice –, pentru a se comunica şi pentru a-şi intensifica mesajul, acolo unde a considerat că este necesar.

Astfel, dogma chenozei Mântuitorului, îşi găseşte o minunată expresie la Antim: El, din buna voia Sa, pentru noi au închis razile strălucirii Sale, ca să poată răbda durori amară pentru noi şi pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire mărirei cei dumnezeeşti. Deci cine va fi acela care va socoti acestia şi nu să va aprinde cu totul de dragostia Mântuitoriului acestuia?

Şi cine nu să va minuna de puterea Lui cea nespusă care totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire? Şi cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care (o, minune!) au gonit de la Sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvârşi mântuirea noastră? Că mai mare minune au fost a închide o mărire ca aceasta, strălucitoare, decât a străluci cu dânsa de-a pururea [3].

Din nou, ierarhul nostru restrânge, în foarte puţine cuvinte, comunicarea a două învăţături esenţiale ale Ortodoxiei, atrăgând atenţia asupra lor numai prin tehnici de limbaj (prin figuri de stil, prin exprimarea metaforică, prin exclamaţii şi întrebări retorice), susţinând cu publicul un dialog bazat numai pe stabilirea unei conexiuni spirituale, a unui flux emoţional, continuu, între sine şi cei prezenţi.

Învăţătura dogmatică, la care face referire Antim, este că Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slavă, pentru a Se putea întrupa şi a putea suferi şi muri pentru umanitate, iar minunea Întrupării Sale, minunea Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, întrece orice altă minune, de oriunde şi de oricând.

Pentru că Dumnezeu – afirmă autorul într-o altă cazanie –, de ar fi vrut ar fi putut şi nefăcându-Se Om, cu alt mijloc să mântuiască pre om din mâinile diavolului, iar n-au vrut [4], pentru aceasta spune Antim că este mai mare minune a Se goli de slava Sa decât a străluci cu ea de-a pururea; căci Dumnezeu ar fi putut să mântuiască pe om şi fără să Se întrupeze, dar mai mare minune este să S-a întrupat, decât dacă nu S-ar fi pogorât pe pământ şi ar fi mântuit lumea prin altcineva sau printr-o altă minune.

În loc să explice aceste învăţături teologice în termeni specifici, Antim a considerat mai eficace, pentru publicul său, procedeul expunerii, sub forma unor metafore duhovniceşti, a acestei realităţi cutremurătoare, care este, în acelaşi timp, şi cea mai mare minune a lumii.

Autorul numeşte Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, vremea înfrumuseţării [5], pentru că este vremea revelării slavei lui Dumnezeu, în care Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat în „chip de rob”, Şi-a descoperit adevărata slavă şi frumuseţe veşnică, dezvăluind, în acelaşi timp, slava în care se vor îmbrăca Sfinţii în eternitate. De aici putem deduce şi faptul că, pentru Sfinţi, veşnicia este „vremea înfrumuseţării”, a înveşmântării cu slava dumnezeirii Lui, cu carea au mărit firea cea omenească şi va să mărească şi pre Sfinţii Lui, la a doua venire [6].

În altă cazanie, într-un Cuvânt de învăţătură la Duminica Florilor, Antim spune că Dumnezeu, după vremi să înfrumuseţează. Drept aceia, cu alt fel de podoabă va veni când va judeca lumea, că va veni pre norii cerului, cu putere şi cu slavă mare; că aşa să cuvine, mai vârtos, Judecătoriului. Iar acum, pentru că nu vine să judece, ci vine pentru ca să răscumpere şi să întoarcă cătră Sine neamul omenesc (…) tocmai pentru aceasta I-au trebuit să vie îmbrăcat cu blândeţe şi cu smerenie…[7].

Dumnezeu însă rămâne imuabil în fiinţa şi în esenţa Sa şi numai atunci când iconomiseşte mântuirea oamenilor, Se revelează, întru smerenie sau întru slavă, după voia Sa.

În a doua şi a treia predică la Schimbarea la Faţă, accentul cade pe câteva idei esenţiale – expuse cu claritate şi mai puţin alegoric – şi anume: importanţa revelării slavei dumnezeieşti pentru întărirea credinţei Ucenicilor; importanţa apariţiei, împreună cu Mântuitorul, a celor doi Sfinţi Proroci, Moise şi Ilie (simbolizând chemare la Judecată a celor vii şi a celor morţi, precum şi mărturisirea dumnezeirii lui Hristos, din Legea Veche şi din Proroci); şi importanţa ascultării de Hristos, pe care Dumnezeu Tatăl a dat-o Sf. Apostoli – şi prin ei, lumii întregi –, pe Tabor. Căci ascultarea de Dumnezeu vindecă în oameni consecinţele neascultării primului Adam.

Revenind însă la prima predică, Antim aşază în centrul discursului său iubirea lui Dumnezeu de oameni, pe care o pune în lumină, între altele, şi cu ajutorul antitezei – antiteză care se realizează nu numai în plan ideatic, ci şi semantic, prin predilecţia pentru termeni care pot fi grupaţi în sfere semantice diferite: cea a iubirii şi a fericirii, pe de o parte, şi cea a suferinţei, pe de altă parte. Comentând pericopa evanghelică, el îşi pune ascultătorii în situaţia inedită de a răspunde – chiar şi mental –‚ la întrebarea: aceşti luminaţ Proroci, ce cuvinte vor fi vorbind cu Domnul? [8].

Tot el oferă răspunsul, însă, scoţând în evidenţă antagonismul între ceea ce ar fi socotit mintea umană un dialog demn de acest eveniment, şi ceea ce a ales Dumnezeu că este vrednic pentru Sine, de a vorbi cu Sf. Proroci:

Că aşa vedem că se face şi la mesele şi ospeţele celor mari, că sunt toate voioase şi vesele, mâncările, băuturile, vorbele, jocurile şi cântările: nimic nu iaste de jale sau de întristăciune, ci toate de bucurie şi de desfătare. (…) Să vedem dară şi vorba cea de veselie ce au fost. Vorbiia, zice Luca la 9 capete, pentru patimile Domnului, carele era să se împlinească în Ierusalim; adecă vorbia pentru patime, pentru moarte, pentru îngropare, pentru cruce, pentru legături, pentru scuipări, pentru palme, pentru ocări şi pentru bătăile, carele era ca să le împlinească în Ierusalim [9].

Şi tot în acest context, Antim aduce o nouă învăţătură teologică şi anume aceea că Taborul, Schimbarea la Faţă de pe Tabor, a reprezentat o icoană a universului întreg, fiind de faţă Dumnezeu Creatorul – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – şi Biserica din toate timpurile, atât cea a Vechiului, cât şi cea a Noului Testament, reprezentată de Sfinții Proroci şi respectiv, de Sfinții Apostoli[10].


[1] Idem, p. 52. Şi acest lucru îl spun, din nou, toţi Sfinții Părinţi.

[2] Opere, p. 150. [3] Idem, p. 10-11. [4] Idem, p. 129. [5] Idem, p. 152. [6] Idem, p. 77. [7] Idem, p. 107. [8] Idem, p. 12. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén