Soția Părintelui Alexander Schmemann, Preoteasa Juliana Schmemann, a adormit la vârsta de 93 de ani în ziua de duminică, 29 ianuarie 2017.
Un articol scris întru pomenirea ei. O recenzie la memoriile sale am scris aici.
1. Întru sfârșit, psalmul fiilor lui Core.
2. Auziți acestea toate neamurile! Plecați-vă urechea toți cei care locuiți lumea,
3. și pământenii și fiii oamenilor, dimpreună bogatul și sărmanul!
4. [Căci] gura mea va grăi înțelepciune și cugetarea inimii mele înțelegere [καὶ ἡ μελέτη τῆς καρδίας μου σύνεσιν].
5. Voi pleca întru parabolă urechea mea [κλινῶ εἰς παραβολὴν τὸ οὖς μου], voi deschide întru psaltirion pe cea pusă înaintea mea [ἀνοίξω ἐν ψαλτηρίῳ τὸ πρόβλημά μου[1]].
6. Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura [ἡ ἀνομία τῆς πτέρνης μου κυκλώσει με].
7. Cei care s-au încrezut în puterea lor și în mulțimea bogăției lor lăudându-se.
8. Fratele nu [ne] răscumpără. Va răscumpăra omul? Nu va da lui Dumnezeu împăcarea[2] lui [οὐ δώσει τῷ Θεῷ ἐξίλασμα αὐτοῦ]
9. și prețul răscumpărării sufletului său [καὶ τὴν τιμὴν τῆς λυτρώσεως τῆς ψυχῆς αὐτοῦ].
10. Și a încetat întru veac și va trăi întru sfârșit [καὶ ἐκόπασεν εἰς τὸν αἰῶνα καὶ ζήσεται εἰς τέλος]. Că nu va vedea stricăciune [ὅτι οὐκ ὄψεται καταφθοράν], când are să vadă pe cei înțelepți murind [ὅταν ἴδῃ σοφοὺς ἀποθνῄσκοντας].
11. Dimpreună, cel nebun și cel fără de minte vor pieri [ἐπὶ τὸ αὐτὸ ἄφρων καὶ ἄνους ἀπολοῦνται] și vor lăsa celor străini averea lor.
12. Și mormintele lor [vor fi] casele lor întru veac [καὶ οἱ τάφοι αὐτῶν οἰκίαι αὐτῶν εἰς τὸν αἰῶνα] [și] locașurile lor întru neam și [în] neam. Au numit numele lor peste pământurile lor[3].
13. Și omul, în cinste fiind, nu a înțeles [καὶ ἄνθρωπος ἐν τιμῇ ὢν οὐ συνῆκεν], s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte [παρασυνεβλήθη τοῖς κτήνεσιν τοῖς ἀνοήτοις] și s-a asemănat lor [καὶ ὡμοιώθη αὐτοῖς].
14. Această cale a lor [le este] poticnire lor [αὕτη ἡ ὁδὸς αὐτῶν σκάνδαλον αὐτοῖς] și după acestea în gura lor vor binevoi [καὶ μετὰ ταῦτα ἐν τῷ στόματι αὐτῶν εὐδοκήσουσιν]. [Pauză psalmică].
15. Ca oi în Iad au fost puși [ὡς πρόβατα ἐν ᾍδῃ ἔθεντο]. Moartea îi păstorește pe ei [θάνατος ποιμαίνει αὐτούς]. Și îi vor stăpâni pe ei cei Drepți, dimineața, și ajutorul lor [καὶ ἡ βοήθεια αὐτῶν], din slava lor [ἐκ τῆς δόξης αὐτῶν], se va învechi în Iad [παλαιωθήσεται ἐν τῷ ᾍδη].
16. Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din mâna Iadului [πλὴν ὁ Θεὸς λυτρώσεται τὴν ψυχήν μου ἐκ χειρὸς ᾍδου], când are să mă ia. [Pauză psalmică].
17. Nu te teme când are să se îmbogățească omul sau când are să se înmulțească slava casei lui!
18. Că[ci], când a muri [va muri] el, nu va lua toate [ὅτι οὐκ ἐν τῷ ἀποθνῄσκειν αὐτὸν λήμψεται τὰ πάντα] și nici [nu] va coborî împreună cu lui [el] slava sa [οὐδὲ συγκαταβήσεται αὐτῷ ἡ δόξα αὐτοῦ].
19. Că sufletul lui, în viața sa, va fi binecuvântat. Se va mărturisi ție, [atunci] când ai să-i faci lui bine.
20. [Dar] va intra până [în] neam [la] părinții lui, până [în] veac nu va vedea lumină [ἕως αἰῶνος οὐκ ὄψεται φῶς].
21 [Căci] omul, în cinste fiind, nu a înțeles, s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor.
[1] Sarcina sau problema mea teologică de discutat, de înțeles.
[2] Jerta de împăcare [ἐξίλασμα]. Pentru că jertfa de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu a adus-o Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Dumnezeiasca Cruce, răstignindu-Se pentru viața și pentru mântuirea lumii. A adus-o Cel care era Dumnezeu și om și nu „un simplu om”.
[3] Și-au numit proprietățile lor cu numele lor.
În Crește altă iarbă, ideile se intersectează cu cele ale poemului anterior:
„Crește iarba și în timp ce crește/ mie nu mi se pare grozav că ea crește /…/ Zboară pasărea/ tocmai pe deasupra mea./ Dar nu prea tare, dar nu prea ciudat[1]./ Și nici prea cine-știe-ce, nu mi s-a părut/ că zboară”.
Universul e banal dacă oamenii nu mai au iubire între ei, iubire prin care pot să înțeleagă și lucrurile din jur. Pentru că „crește iarba /…/ și numai la un lucru mă gândesc/ în timp ce crește:/ – «Hai să ne strângem în brațe,/ hai, să ne strângem în brațe». / Zboară pasărea /…/ «Hai să ne strângem în brațe, mă gândeam/ sau dacă nu cumva chiar spuneam:/ hai, să ne strângem în brațe»”.
Fenomenele naturii sau întâmplările din viața oamenilor devin banale și nesemnificative atunci când nu mai există iubire. Atunci apare oboseala în sensul de plictis din cauza rutinei, sentimentul absurdului. Atunci omul nu mai poate vedea frumusețea cosmică și existențială, când nu are iubire pentru aproapele său, pentru frații săi:
Uwe între timp a murit. Eu
am făcut parte din echipa,
din îndurerata echipă, din acea echipă
de oameni care
i-au căutat trupul.
Murdarul de mine, în timp ce-l căutam,
părându-mi-se, apărându-mi-se…
strigam, dacă nu cumva chiar gândeam:
„– Hai să ne strângem în brațe,
Hai, să ne strângem în brațe!”
S-a dus și ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
„Ling, cling” sau „Peng, peng”
Toți își potrivesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca și cum nimica nu ar fi,
mă gândeam, sau poate chiar strigam:
„– Hai să ne strângem în brațe,
Hai, să ne strângem în brațe!”
Totodată, întâlnim din nou și acea căutare dureroasă a lui Dumnezeu, de tip arghezian, în poemul Plus unu mai puțin:
Spune-mi poate că tu, secundă, tu,
poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
din dispreț pentru mine că nu știu
nu știu
când ai trecut.
Spune-mi, poate că tu, cuvântule, tu,
poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
și mă disprețuiești pentru că am
limba smulsă.
Spune-mi, poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei, iarbă, să îmi spui
și mă disprețuiești că nu sunt verde
și nenumărat
și nu vrei să-mi spui că tu ești…
Spune-mi, piatră, poate că tu, poate că tu
ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
din dispreț pentru osul și nervii
din care-s înfăptuit.
Spune-mi, poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei, asinule, să-mi spui că tu ești, –
și mă disprețuiești că n-am patru picioare
și nu vrei să-mi spui
Șoarece tu, poate că tu ești,
poate că tu pomule, poate că tu
șarpe, poate că tu
porcule, frânghie,
sânge, roșcovă, poate că tu
nisipule, scoică, cerneală
poate că tu, sticlă,
pasăre, roată, poate că tu
sârmă, urzică, paianjen,
Petru, poate că tu,
cuțit, bufniță, păpădie,
dihor…
Arghezi formulase altfel, dar exprimând aceeași căutare sfâșietoare, aceeași neștiință și nepricepere dureroasă a omului:
Mă uit la flori, mă uit la stele:
Ești chinul dulce al tristeții mele.
Mă uit în mine, ca într-o chilie,
Mă uit în ceruri, în Împărăție,
Mă uit în gol, mă uit în vizuini.
Te caut printre spinii din grădini,
Dau buruienile deoparte, de otravă,
Și pipăi locul urmei Tale cu zăbavă.
Străbat călare șesul, cucuruzul:
Te caut cu vederea, cu auzul.
Mă plec la trandafiri și le miros
Bobocii din tulpinile de jos.
Fuseși în toate și Te-ai dat în lături.
Încerc sulfina: Tu trecuși alături.
Întreb plăpândele verbine.
Ele răspund că știe patlagina mai bine.
Zisei șopârlei: – „A trecut pe-aici?”
Ea m-a trimis la șerpi și licurici.
Și neprimind răspuns nici de la stupi,
Mă iau după vultùri și lupi.
Am colindat Moșia-n lung și lat
Și-am scoborât din leat în leat
Și, ostenit în râvnă și puteri,
N-am dat de Tine nicăieri.
Oriunde-ncep a cerceta
Trecuse albă, chiar atuncea, umbra Ta.
Tăria-i de beteală și salbă lângă salbă.
Mi s-a părut odată că ai fi fost o nalbă.
Dar auzind o șoaptă, m-am întors:
Vorbise vântul într-un lan de orz…
„Omul cu șoimul caută mereu
Răspântia lui Dumnezeu.
Noi o vedem în câmp și în livede.
El singur [, omul,] are ochi și nu o vede”.
Cu jurământul morții, cel fără iertăciune,
Toate Îl știu pe Domnul: niciuna nu mi-L spune.
(Mă uit la flori)[2]
E posibil ca multora să le pară neverosimilă apropierea dintre Nichita și Arghezi, mai ales că poetul a părut că i-ar fi admirat mai mult pe Bacovia și pe Barbu. Însă Nichita a învățat de la toți (Cantemir, Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Botta și alții), rămânând în același timp el însuși, cu totul original, nefalsificat de vreo influență prea puternică.
În același timp, în ce-l privește pe Arghezi, e posibil să fi tăinuit apropieri mai subtile, atât datorită caracterului religios al lucrurilor, cât și cunoscând bine faptul că orice declarație poate fi înțeleasă prost de către critici, care l-ar fi putut transforma repede, din comoditate, pentru a-l explica mai ușor, în „ucenicul” cutărui sau cutărui mare poet. Și când critica începe s-o țină langa cu o idee, mai repede legi gura izvoarelor…
Așa s-a insistat, prea mult, din punctul meu de vedere, pe influența mare pe care ar fi avut-o Ion Barbu asupra lui Nichita, mai ales datorită acelor poeme și volume în care poetul alege să abstractizeze foarte mult. Însă eu consider că s-a exagerat în această direcție…
Durerea lui Nichita nu este o dezolare haotică, despiritualizată:
Prințul căzând de pe cal
strivește-n cădere un înger.
E sentimentul total
pentru care azi sânger.
E steaua cea rea, e steaua cea gri.
e steaua cea verde
marele A și marele I
azi mă vor pierde.
Însă spun totul, astăzi, chiar totul,
șira cea rece de câine,
urâtele labe și botul
lui Astăzi lătrându-l pe Mâine.
(Prințul căzând de pe cal)
Eu înțeleg acest poem ca referindu-se tot la sine însuși. El e prințul căzut, care „strivește-n cădere un înger”. Căderea sa din curăție și ingenuitate a strivit îngerul inocenței lui. Iar poetul ne face o mare mărturisire atunci când ne spune că acesta „e sentimentul total/ pentru care azi sânger”.
Pentru pierderea inocenței contemplației și a curăției sufletești, plângea adesea și Eminescu. Și eu cred că Nichita se regăsește, la nivel experiențial în lirica lui Eminescu, nu estetic, nu căutând să „recicleze” (ce cuvânt urât!) poezia romantică.
Din cauza acestei căderi, face și Nichita cunoștință cu steaua nefericirii („steaua cea rea”, „steaua cea gri”, „steaua cea verde”).
Nu știu ce înseamnă „marele A” și „marele I”, care „azi mă vor pierde”, dar pot să interpretez aceste inițiale care referindu-se la Alfa și la Iisus. Adică știa că Dumnezeu îl poate pierde pentru căderea sa.
„Însă spun totul, astăzi, chiar totul”, zice poetul, pentru că știa, de asemenea, că numai mărturisirea/ spovedania îl poate salva.
„Spun totul”: „șira cea rece de câine,/ urâtele labe și botul/ lui Astăzi lătrându-l pe Mâine”. Spun păcatele de azi care ni-l latră pe mâine, care ne latră viitorul, păcatele de azi care ne latră eternitatea.
Regăsim însă inițialele A și I și în poemul Noe:
A e o literă. I altă literă
pe care nebunul de mine le cântă pe citeră.
Câinele este un animal, iarba o plantă
din care nebuna de tine se saltă.
Ochiul este o pierdere,
cuvântul, derâdere,
pe care pe scândura
orelor, udele,
viețile multele
ni le salvăm.
Cuvântul, deși e luat în „derâdere” de cei mai mulți (după cum și privirea/ contemplația e considerată o „pierdere” de vreme), ar putea fi singura corabie în stare să ne salveze „viețile multele” de la potop, de la pieire.
Foarte semnificativ este faptul că poetul e cel care „cântă pe citeră” literele A și I. Ca odinioară Profetul David. Și așa se poate înțelege mai bine raportarea lui permanentă la Psaltire și putem crede că această raportare nu a fost deloc strict estetică.
Singură vedere e un alt poem care exprimă regretul faptului că verbul său poetic nu îi schimbă pe oameni[3]:
Ei au plesnit, au crăpat, s-au scurs
în aerul acesta infectat
și dus.
Risipă de pene albe și murdărite,
ningea,
ningea fără frig peste semne
și peste podea.
Eu v-am spus vouă să nu zburați –
le-am zis lor,
de ce ați vrut să vreți
și să vă încercați
mai jos, mult mai jos?…
Eu v-am spus vouă să rămâneți
să rămâneți cine sunteți.
De ce ați venit până aici?
Stau, doamne, cu o sabie în mâna dreaptă
și în mâna strângă stau, doamne
cu un bici.
Dar nu mai am ce tăia
și nici ce bate.
S-au sfărâmat prin venire spre mine,
de la stea spre mine,
de la cometă spre mine,
ființele gândite și minunate.
Plouă cu sfărâmături.
Plouă, doamne, peste întregul de mine.
Au făcut explozie acele făpturi
în care m-aș fi întrupat,
poate, mâine.
Oamenii s-au lăsat înecați în „aerul acesta infectat” al lumii, au făcut „risipă de pene albe”, pentru că și-au murdărit penele zburând…în jos: „de ce ați vrut să vreți/ și să vă încercați/ mai jos, mult mai jos?”.
E un zbor cu aripi de plumb, ca la Bacovia.
Ipostaza poetului de justițiar („Stau, doamne, cu o sabie în mâna dreaptă/ și în mâna strângă stau, doamne/ cu un bici”), seamănă cu cea din poemul Obediență[4], din vol. În dulcele stil clasic.
Cuvântul lui poetic îi judecă pe oameni. Și, într-un fel, Nichita are dreptate să pretindă aceasta. Pentru că orice frumusețe sau orice talent pe care Dumnezeu îl dăruiește unora și prin care îi cheamă pe oameni la El, dacă nu li se dă niciun răspuns și oamenii rămân indiferenți și răi, pe mai departe…este o frumusețe sau un talent care îi va condamna pe oameni la Judecată. Pentru că nu pe om l-au ignorat, ci pe Dumnezeu, care vorbea și îi chema prin el.
După cum spune și Domnul prin gura Sfântului Profet David:
„Înstrăinatu-s-au cei păcătoși din pântece, rătăcitu-s-au din pântece, spus-au minciuni. Mânia lor [este] după asemănarea șarpelui. [Este] ca a unei aspide surde și astupându-și urechile ei, care nu va auzi glasul celor care cântă și al vrăjitorului vrăjind de înțelept” (Ps. 57, 4-6, LXX)[5].
Sau El Însuși spune: „V-am cântat din flaut/ fluier și nu ați jucat, v-am cântat de jale și nu v-ați jelit” (Mt. 11, 17)[6].
Sigur, Dumnezeu vorbește aici în mod metaforic/ parabolic despre cuvintele Sale, cât și despre cuvintele profetice și apostolice, care n-au mișcat inimile celor ce sunt ca aspida (un fel de cobră) surdă. Și El aseamănă arta predicării cu a celor care cântă cu meșteșug, care știu să farmece auzul (și cred că Eminescu de aici a luat sensul cuvântului a fermeca, în poezia sa), atât al șerpilor, cât și al oamenilor.
Însă, într-o înțelegere extinsă, am putea interpreta că și prin arta celor dăruiți de Dumnezeu, ca printr-un cântec vrăjit, oamenii se pot apropia de Creatorul lor, pot să simtă chemarea către El.
Însă – revenind la poezia lui Nichita –, „s-au sfărâmat ființele gândite și minunate”, venind „de la stea” sau „de la cometă”, și „plouă cu sfărâmături”.
Pentru că „au făcut explozie acele făpturi/ în care m-aș fi întrupat,/ poate, mâine”, în care s-ar fi putut întrupa poezia sa, cuvintele sale, dacă făpturile respective ar fi acceptat să se schimbe prin înțelegerea sensului înalt al artei sale, al poeziei sale.
Căci Nichita Stănescu nu a făcut artă pentru artă, ci artă pentru oameni, urmărind un scop moral și spiritual superior.
[1] Cred că „ciudat” e folosit aici cu sensul său arhaic: minunat, extraordinar. A se vedea și articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/24/semnificatii-vechi-si-noi-cum-a-ajuns-ciudeasa-la-a-avea-ciuda-pe-cineva-si-despre-adjectivul-cinstit/.
[2] Am mai discutat și aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/.
Articolul a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.
[3] A se vedea ceea ce am spus puțin mai devreme, despre poemul Schimbarea la față. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/30/reintoarcere-la-nichita-68/.
[4] A se vedea mai sus, sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/25/reintoarcere-la-nichita-66/.
[5] În traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/04/psalmul-57-cf-lxx/.
[6] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/30/evanghelia-dupa-matei-cap-11/.
Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a, a 130-a, a 131-a, a 132-a, a 133-a.
***
Într-un Cuvânt de învăţătură la Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, în rugăciunea finală către Maica Domnului, Antim face referire la modul isihast de concentrare a minţii la rugăciunea către Dumnezeu neîncetată, prin tăcerea gândurilor şi sustragerea mentală de la orice imaginaţie sau de la orice delectare iluzorie prin întârziere în realitatea simţurilor, inferioară celei contemplate în spirit:
Şi precum cu dumnezeiasca putere, într-o mică de ceas, au adunat din toată lumea pre Apostoli ca să petreacă preacinstit şi sfânt trupul tău spre îngropare, cu laude şi cu cântări, aşa să adune şi mintea noastră cea împrăştiiată întru deşertăciunile cele lumeşti şi să o lumineze ca de pururea pre Dânsul să-L mărim şi să-L lăudăm [1].
Adunarea Apostolilor, prin minune dumnezeiască, este echivalată cu adunarea puterilor sufleteşti şi duhovniceşti prin har, pentru ca întreaga fiinţă să se concentreze asupra ocupaţiei sale duhovniceşti, asupra rugăciunii neîncetate şi a cugetării la Dumnezeu.
Virtutea rugăciunii este foarte mare şi se cere de la creştini o practicare a ei necurmată, pentru că cela ce face rugăciune, vorbeşte cu Dumnezeu [2], iar acest dialog trebuie să fie neîntrerupt pentru ca omul să îşi recâştige starea primordială de nepătimire şi de fericire prin locuirea în lumina dumnezeiască, în care au fost creaţi şi au trăit, în Eden şi primii părinţi, Adam şi Eva.
În viziunea isihastă, neîncetata rugăciune nu e o asceză exagerată, ci o contrabalansare a răului din noi, din cauza căruia greşim înaintea lui Dumnezeu în tot ceasul [3] şi trebuie să cerem mila Lui în tot ceasul, ca să fim înălţaţi la loc, în har. Iar cei ce ard de iubire pentru Dumnezeu sunt purtaţi să se roage neîncetat şi nu concep să se despartă nici cu gândul de El, niciodată, după cum arată însăşi Scriptura: „Binecuvânta-voi pe Domnul, Cel ce m-a înţelepţit; la aceasta şi noaptea mă îndeamnă inima mea” (Ps. 15, 7); „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cânt. 5, 2). Aceasta întrucât lumina divină nu îl părăseşte pe omul înduhovnicit niciodată, ci străluceşte pururea în inima lui.
Unul dintre ierarhii Bisericii Ortdoxe, analizând omiliile antimiene, s-a pronunţat asupra calităţii de om al rugăciunii a lui Antim, considerându-l întru totul dedicat şi absorbit de această îndeletnicire care îmbină practica şi duhovnicia. În cele ce urmează, vom spicui din prezentarea sa, pentru că noi înşine nu am făcut aceasta şi spaţiul nu ne mai permite să ne angajăm într-o astfel de analiză detaliată a felului în care apare rugăciunea în omiliile lui Antim:
„Cultul divin şi rugăciunea îşi găsesc la Sfântul Antim expresia celei mai perfecte unităţi în viaţa creştină. Sfântul însuşi este un practicant sârguincios al acestor virtuţi creştine şi apoi un propovăduitor înflăcărat a ceea ce el însuşi a experentat. Rugăciunea şi viaţa Bisericii rămân unite în viaţa lui şi se manifestă în exterior o predică vie care are o bază a trăirii intense a relaţiei intime dintre el şi Dumnezeu. (…) Sfântul este un permanent rugător către Dumnezeu. Rugăiunea lui este fierbinte, permanentă şi se prelungeşte peste toată lumea”[4].
„Sfântul mitropolit este un om de rugăciune şi meditaţie adâncă înaintea lui Dumnezeu. Orice lucrare o începe cu o rugăciune către Cel Ceresc…”[5].
„Rugăciunea trebuie să fie curată. Mintea curăţită de gândurile lumeşti, ajunge ca un adevărat Tabor, peste care vine lumina necreată a haruli. Omul se va asemăna astfel cu Moise şi Ilie (…) Omul nu poate trăi fără rugăciune, ne spune Sfântul Antim. (…) Rugăciunea a salvat ceata Sfinţilor Apostoli pe mare. (…) Sfântul spune că însuşi scopul acestei minuni n-a fost decât acela de a pune în lumină taina rugăciunii…”[6].
„Rugăciunea trebuie să cuprindă pe toată lumea. Sfântul se roagă pentru toţi, pentru credincioşii săi, pentru boieri şi pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu”[7].
„Sfântul Antim se roagă în chip deosebit Maicii Domnului, faţă de care el are o dragoste desebită”[8].
„Pentru Sfântul Antim, Sfânta Biserică este locul unde credinciosul întâlneşte pe Dumnezeu şi stă de vorbă cu El în intimitatea inimii. (…) Pentru Marele Ierarh, sărbătorile creştine sunt popasuri duhovniceşti, care adună pe credincioşi în Biserică, pentru a prăznui Tainele cele mari…”[9].
„Rugăciunea ne îmbracă pe toţi într-o comuniune perfectă. Ea cuprinde întreaga Biserică de pe pământ şi din ceruri. Acolo sus, Sfinţii, într-o slujbă negrăită, se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Sfântul Antim solicită stăruitor”[10] pe Sfinţi, care au multă îndrăzneală către Dumnezeu, să se roage pentru noi cei nevrednici şi neascultători de poruncile Lui [11].
„A te ruga lui Dumnezeu, după Marele Ierarh, este a fi o persoană adevărată, care se cunoaşte pe sine şi îşi cunoaşte menirea pe acest pământ”[12].
Fiind „un mare rugător”, „Sfântul, care s-a rugat toată viaţa lui, nu putea astfel să sfârşească decât în rugăciune; mucenicia este cea mai curată jertfă şi rugăciune adusă lui Dumnezeu. Rugătorul de pe pământ devine mijlocitorul permanent în ceruri pentru toţi cei ce se roagă lui cu căldură şi sinceritate”[13].
Portretul lui Antim vireanul ca un mare rugător, ca un mare cunoscător al tainelor rugăciunii mistice, credem că se conturează cu destul de multă claritate din cele afirmate mai sus.
Acestea nu vin decât să întregească imaginea trăitorului isihast, pe care am încercat să o formulăm, decelând din scrierile mitropolitului, acele pasaje care consună perfect cu dogma ortodoxă a cărei apologie sublimă a făcut-o mai ales Sfântul Grigorie Palama, deşi despre rugăciunea inimii şi despre lăuntrica luptă cu gândurile şi înaintarea pe treptele scării duhovniceşti, până la vederea slavei dumnezeieşti, a luminii necreate, s-a vorbit încă din primele veacuri creştine şi fiecare Sfânt mare trăitor şi teolog, a adus precizări în funcţie de circumstanţele şi de necesităţile timpului său şi ale celor pentru care scria.
Antim Ivireanul predică o teologie isihastă în modul în care şi Neagoe Basarab îşi scria Învăţăturile, alcătuindu-le pe temeiul acestei teologii a Sfinţilor Părinţi. Mitropolitul nostru aduce în centrul vieţii ecleziastice, al vieţii publice, în mijlocul agorei creştine, învăţătura isihastă care a constituit, de-a lungul secolelor, elementul de bază al vieţuirii monahale, însă mai puţin a fost propovăduită şi mirenilor.
Neagoe Basarab o aşeza ca temei paideutic al unei adevărate educaţii creştineşti (motiv pentru care Olivier Clément îl numea pe Neagoe Basarab „acest domnitor isihast, acest anti-Machiavelli de la începutul sec. al XVI-lea”[14]), iar Antim Ivireanul o aşază în centrul învăţăturii creştine pe care o predică de la înălţimea scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei şi face acest lucru chiar înainte de renaşterea isihasmului cu putere în mănăstirile româneşti, care a avut loc în secolul al XVIII-lea, prin Sf. Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767) şi mai ales prin Sfântul Paisie Velicikovski (1722-1794).
Însă isihasmul era o prezenţă destul de proeminentă atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, chiar şi înainte de acest eveniment important, căci, spre exemplu, mitropolitul Teodosie Veştemeanul, predecesorul lui Antim, întemeia, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, „din îndemnul a doi sihaştri, Misail şi Daniil…, mânăstirea Turnu din judeţul Vâlcea. Peşterile se văd până azi”[15].
Dacă ne gândim că Varlaam şi-a alcătuit Cazania, ca un deziderat mult urmărit, din traducerea şi prelucrarea omiliilor aparţinând unui mare Sfânt Patriarh isihast, Calist (adăugându-se şi omiliile unor alţi Patriarhi, ca Ioan din Calcedon, Ioan Caleca şi Filotei) sau că Neagoe Basarab a fost un ilustru trăitor al isihasmului, coroborând acestea cu predica întreţesută cu indemnuri isihaste a lui Antim, nu credem că ar fi imposibil să avansăm ideea unei prerenaşteri isihaste româneşti, înaintea renaşterii paisiene, sau cel puţin a conservării unui climat şi a unor premise favorabile acestui curent, susţinut şi de neîncetata prezenţă a sihaştrilor în Carpaţi, în munţii şi peşterile din Ţara Românească şi Moldova.
Constatările anterioare ne conduc la concluzia existenţei unor aptitudini ascetice deosebite la Antim.
Ar mai fi multe de spus despre Antim Ivireanul. Personalitatea şi opera sa pot să constituie, oricând, motivul a nenumărate studii. Ne oprim însă aici, cu convingerea că nu am epuizat cele ce erau de spus, dar cu speranţa că am mai adăugat o piatră la temelia restituirii adevărului.
***
Încă din 2009, imediat după ce am susținut teza, am publicat online: concluziile tezei, sumarul și bibliografia – se poate vedea și aici. Dar și referatele la teza mea.
[1] Idem, p. 133. [2] Idem, p. 37. [3] Idem, p. 40.
[4] P.S. Irineu Slătineanu, în Cuvântul înainte la Antim Ivireanul. Învăţător. Scriitor. Personaj, op. cit., p. 4.
[5] Idem, p. 5. [6] Idem, p. 6. [7] Idem, p. 7. [8] Idem, p. 8. [9] Idem, p. 9-10. [10] Idem, p. 11. [11] Cf. Ibidem. [12] Idem, p. 12. [13] Ibidem.
[14] Olivier Clément, în prefaţa cărţii Mitropolitului Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, trad. din franceză de Iuliana Iordăchescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 10.
[15] Drd. Corneliu Zăvoianu, Rugăciunea lui Iisus în Imperiul Bizantin. Răspândirea ei în Peninsula Balcanică şi în Ţările Române, în rev. Glasul Bisericii, XL (1981), nr. 11-12, p. 1126.
