Prea repede
Am întotdeauna sentimentul că oamenii nu au timp să se cunoască foarte bine. Trece timpul repede și ei nu își pun întrebările fundamentale. De ce? Nu ne dăm seama cât de serioasă e viața. Cât de scurtă e trecerea noastră prin viață.
Zi: 8 februarie 2017
Psalmul 74, cf. LXX
1. Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], să nu nimicești cu totul [μὴ διαφθείρῃς], psalmul cântării lui Asaf [ψαλμὸς τῷ Ασαφ ᾠδῆς].
2. Mărturisi-ne-vom Ție, Dumnezeu[le], mărturisi-ne-vom și vom chema numele Tău.
3. Povesti-voi toate minunile Tale. „Când am să iau vreme [ὅταν λάβω καιρόν], Eu dreptățile voi judeca [Ἐγὼ εὐθύτητας κρινῶ].
4. S-a topit pământul și toți cei care locuiesc în [pe] el. Eu am întărit stâlpii lui”. [Pauză psalmică].
5. Zis-am celor care fac fărădelege: „Nu faceți fărădelegi!”, și celor care păcătuiesc: „Nu înălțați cornul!”.
6. Nu ridicați întru înălțime cornul vostru! Nu grăiți nedreptate împotriva lui Dumnezeu!
7. Că nici de la ieșiri, nici de la apusuri, nici din cele pustii ale munților [nu vine ajutorul],
8. că[ci] Dumnezeu este Judecătorul. Pe acesta îl smerește și pe acesta îl înalță.
9. Că potirul [este] în mâna Domnului [ὅτι ποτήριον ἐν χειρὶ Κυρίου], [plin] de vin curat [οἴνου ἀκράτου], plin de amestecare [πλῆρες κεράσματος] și îl apleacă de la unul la altul. Dar drojdia lui nu a golit-o, [ci din ea] vor bea toți păcătoșii pământului.
10. Iar eu mă voi bucura întru veac [și] voi cânta Dumnezeului lui Iacov.
11. Și toate coarnele celor păcătoși voi sfărâma și se va [vor] înălța coarnele celui Drept.
Pareneză înainte de Sfânta Taină a Nunții
Iubiții mei[1],
vă spun tuturor: Bine ați venit! Pentru că Dumnezeu, în Biserica Lui, vă îmbrățișează și vă binecuvintează pe toți.
Căci astăzi e o zi mare pentru mire și mireasă, pentru dumneavoastră, nașii lor, dar și pentru dumneavoastră, cei care îi însoțiți, și care sunteți din familie, rude și prieteni. Și vom trăi aici, împreună, logodirea și apoi cununarea celor doi miri, pentru că Dumnezeu va binecuvânta nunta aceasta[2].
Ați adus actul de cununie civilă, avem și verighetele, cununiile sunt de față, alături de Sfânta Evanghelie, sunteți cu toții în haine de nuntă…dar aici am venit pentru a ne ruga!
De aceea, vă rog să închideți telefoanele mobile, să ne păstrăm în stare de rugăciune, fără glume și râsete stridente, pentru că suntem de față să ne rugăm pentru cei doi miri, pentru ca Dumnezeu să trimită slava Lui în ei și să îi facă pe cei doi una, o unitate duhovnicească prin slava Treimii!
Și acum voi începe Logodna, care e prima parte a Nunții, apoi, a doua parte a ei, va fi Cununia! La Logodnă vom pune verighetele pe degete la miri, apoi, la Cununie, îi vom încununa cu cununile biruinței, pentru ca să fie biruitori în fața tuturor greutăților pe care le vor trăi în căsnicia lor.
Așadar, vă rog să luați aminte la cuvintele Slujbei și să vă rugați împreună cu mine și cu strana pentru binecuvântarea și binele celor doi miri!
[1] Scrisă în ziua de 6 februarie 2017, zi de luni, după masa de prânz, soare, + 3 grade.
[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 90: „cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvintează nunta aceasta”.
Eminescu: între modernitate și tradiție [1]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Se dedică
soțului meu, Părintele Dorin,
principalului susținător al studiilor mele,
chiar unicul, pentru majoritatea lor.
***
Eminescu: „cel mai cultivat poet al secolului,
singurul care poate fi alăturat lui Goethe”.
Mircea Eliade
„Despre Eminescu s-ar putea spune
că între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut”.
Perpessicius
Istoricul și stadiul cercetării
Excursul de față[1] urmărește să determine aportul pe care l-a avut tradiția veche românească, literară și spirituală, la formarea operei romantic-moderne a lui Mihail Eminescu.
Titu Maiorescu, cum se știe, îl indica pe Eminescu drept „poet în toată puterea cuvântului”, chiar dacă s-a temut inițial că ar fi prematur să-l considere secundul lui Alecsandri[2]. Garabet Ibrăileanu indică apoi surclasarea cu mult, estetică și ideatică, a scriitorilor pașoptiști, perspectivă pe care o urmează și o aprofundează G. Călinescu.
Recunoașterea lui Eminescu drept geniu incontestabil și cel mai mare poet născut dintre români s-a petrecut în atmosfera începutului de secol XX, prin poeții simboliști și prin atenția particulară pe care i-a acordat-o tânăra noastră critică literară.
Între cercetătorii de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-lea, ai vieții și operei eminesciene, îi amintim pe Ilarie Chendi, Ioan Scurtu, C. Dobrogeanu-Gherea, Gh. Bogdan-Duică, Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Mihail Dragomirescu. Istoria receptării critice, care a impus perspectiva exegetică actuală asupra operei eminesciene, a pornit însă de la Tudor Vianu, G. Călinescu și Vladimir Streinu, deși nici importanța celor dintâi nu e deloc de neglijat.
Ulterior, au devenit din ce în ce mai numeroase numele care s-au impus în conștiința critică și publică prin studii de autoritate, între care amintim: Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Negoițescu, Ioana Em. Petrescu, George Gană.
Această introducere a noastră nu are însă caracter de exhaustivitate bibliografică. Am selectat, deci, pentru dezbaterea noastră, câteva titluri, pe care le-am considerat semnificative, în cazul de față, pentru a lămuri intențiile noastre exegetice[3]:
1. Tudor Vianu despre Eminescu. Eseuri și studii critice, ediție alcătuită și prefațată de Vasile Lungu, Ed. Minerva, București, 2009[4].
2. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1993, vol. I și II (prima ediție: 1934).
3. Vladimir Streinu, Eminescu. Arghezi, ediție alcătuită și prefațată de George Muntean, Ed. Eminescu, București, 1976[5].
4. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediția a II-a (în română), îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003 (ediția întâi: 1962).
5. Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, ediția a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, București, 1994 (prima ediție: 1967).
6. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976 (lucrare precedată totuși de un studiu preliminar, în 1964: Eminescu, Ed. Tineretului, București, col. Oameni de seamă).
7. Amita Bhose, Eminescu și India, Ed. Junimea, Iași, 1978.
8. Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, ediție îngrijită și prefațată de Irina Petraș, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005 (ediția primă: 1979).
9. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, Bucureși, 1984.
10. George Gană, Melancolia lui Eminescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002.
[1] Studiul acesta reprezintă o variantă, revăzută și adăugită, a cărții mele: Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, 550 p.
[2] Cf. Titu Maiorescu, Critice, ediție îngrijită de Domnica Filimon, studiu introductiv de Dan Mănucă, Ed. Elion, București, 2000, p. 175.
„Chiar dacă Maiorescu va continua să se dezvinovățească față de criticile contemporanilor, spunând că Eminescu nu a fost așezat, în Direcția nouă, imediat după Alecsandri, posteritatea și în mare măsură chiar și percepția actuală par a pune o surdină asupra rezervelor formulate cu privire la poezia eminesciană”, cf. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini. Construcția unui canon, emergența unui mit, Ed. Cartea Românească, București, 2008, p. 147.
[3] La momentul în care am început să elaborez acest studiu, în 2010, deși aveam alte cercetări fundamentale personale în spate, pentru a susține cotitura exegetică pe care o propuneam, trebuie să spun că nu speram să existe un orizont critic receptiv, dispus să primească perspectiva mea asupra operei eminesciene.
Am scris deci această introducere, ca o măsură de precauție, dintr-o rațiune dublă: pentru a evita manifestările sceptice ale celor care își formaseră o cu totul altă viziune despre Eminescu și, totodată, pentru a înlătura orice fel de bănuieli privitoare la autenticitatea și originalitatea gândirii și a exegezei mele.
Demersul meu are caracter de unicat, până în acest moment, întrucât, în cazul marilor creatori, în privința cărora s-a adunat deja o bibliografie de proporții, nu se întreprind asemenea recuperări (care presupun un efort considerabil). Cu atât mai puțin în cazul lui Eminescu…
Pentru inițiativa redactării acestei Introduceri lămuritoare trebuie să aduc mulțumiri soțului meu, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, care mi-a sugerat să o fac, tocmai pentru a evita multe semne de întrebare și nedumeriri. Și, într-adevăr, în absența ei cred că ar fi plouat cu întrebări suspicioase…
[4] Studiile lui T. Vianu s-au întins pe patru decenii, începând cu 1930, când a apărut Poezia lui Eminescu. Antologia de față, la care am ales să ne raportăm în acest capitol, suficient de cuprinzătoare, conține lucrări ale lui Tudor Vianu – reproduse în ordine cronologică –, publicate în seria Opere, vol. 2, 3, 5, 11 și 12, și în Tudor Vianu – Eminescu (Ed. Junimea, 1974), precum și articole și studii rămase în periodice sau în manuscris.
[5] Aici se reproduc studiile lui V. Streinu despre Eminescu, începând cu cele din Clasicii noștri, Ed. Casa Școalelor, București, 1943.