Predică la Duminica a 34-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

vă plac criminalii? Adică aceia care ucid oameni din plăcere. Da sau nu?…Dar curvarii? Cei care sunt robii plăcerii actului sexual. Nu vă plac?!…Dar bețivii vă plac? Cei care beau în neștire și nu mai ajung acasă, pentru că…cad în șanțuri. Dar mincinoșii vă plac? Cei care mint în neștire, fără rușine. Hoții vă plac? Cei care vă fură pensia sau banii din cont. Nu vă plac?!…

Dar de ce nu vă plac?…Nu vă plac pentru că sunt oameni păcătoși! Și dacă v-ar plăcea păcătoșii, nu ați mai fi oameni credincioși. Căci credincioșii, chiar dacă și ei păcătuiesc, nu păcătuiesc ca cei păcătoși, adică fiind indiferenți față de ceea ce fac.

Pentru că păcătosul adevărat e cel care nu se raportează la Dumnezeu în viața lui, ci face ceea ce vrea. Și ceea ce el vrea, adesea, e lucru păcătos. Însă robii lui Dumnezeu, creștinii, dacă păcătuiesc, păcătuiesc din slăbiciune, din neatenție, din grabă, din curiozitate, din cauza bolii, a enervării, a ispitirii…dar nu pentru că „le place să păcătuiască”. Pentru că, imediat ce păcătuiesc sau ce își dau seama că au păcătuit, ei încep să se pocăiască pentru fapta lor rea. Însă omul necredincios și păcătos nu dă importanță păcatului, nu îl vede ca pe un mare rău, nu îl vede ca pe o omorâre a sufletului, ceea ce el este, ci îl vede ca pe „o plăcere”, ca pe „o oportunitate”, ca pe „o normalitate”.

Ce face hoțul când vede că ai bani? Încearcă să te fure! Banii tăi sunt „bucuria” lui. Și te fură „cu fericire”, „cu multă bucurie”. Pentru că el nu consideră furtul un păcat, ci „o oportunitate”.

Ce face curvarul, când vede o tânără singură și neajutorată? Profită! Îi pune ceva în băutură…sau îi pune mână la gură și o amenință…o duce undeva, mai la întuneric, și o violează…pentru că tânăra e „o prospătură”, e o „bunăciune” pentru el…și nu un om. Ea există pentru ca el…„să se simtă bine”…

Contează faptul că soției și copiilor nu le place să te vadă…beat? Nu contează! Pentru că ție îți place băutura mai mult decât liniștea familiei.

Contează faptul că banii de mâncare…se transformă în bani pentru jocuri „de noroc”? Nu, nu contează! Pentru că el își urmează…„norocul”, până pierde tot.

Cel care fumează nu e interesat de faptul că mie nu îmi place fumul lui, moartea pe care el o trage în plămâni. Nici cel care se droghează nu este interesat de faptul cum văd eu lumea.

Căci lumea, pentru omul păcătos, e cum o vede el prin lentila distorsionată a păcatului. Patimile creează o altfel de „normalitate”, una falsă. Și fiecare păcătos își apără patima lui, se luptă pentru ea, plătește bani grei pentru ea, pentru că ea îl ține în robia ei.

Degeaba vorbesc eu în numele normalității. Degeaba îi vorbește familia lui. Degeaba îi spune soția lui că e rău ceea ce face. El, omul pătimaș, de orice vârstă ar fi el, o ține pe-a lui…și nu scapă de patima lui, până când nu îi este silă de ea și de el.

Pentru că patima are nevoie de conștientizare personală. Patima e iubire voită pentru păcat și, ca să scapi de ea, trebuie să alegi, la fel de liber, și să te desparți de ea.

Dacă te poți despărți de cei care îți fac rău, te poți despărți și de patima din tine care îți face rău. Numai că trebuie să conștientizezi cât de rău e răul patimilor și unde te duc ele. Pentru că patimile te duc la moarte și la Iad.

Predicile, cărțile și Slujbele Bisericii sunt pentru ca să ne conștientizăm păcatele și patimile și pentru ca să le vindecăm. Adică aici le conștientizăm, dar tot aici ne și luptăm cu ele și primim putere dumnezeiască ca să le învingem în noi.

Iar fiecare credincios al Bisericii poate să vorbească despre lupta lui cu patimile. Pentru că fiecare are aceleași probleme, adică patimi.

Și nu contează dacă unii au unele și alții altele. Ceea ce contează e că toți suntem bolnavi de patimi și că toți, în Biserică, ne vindecăm de patimi.

– Ce a vrut să ne spună Evanghelia de azi [Lc. 15, 11-32], de la Dumnezeiasca Liturghie?

– Că Dumnezeu urăște păcatul. Că El urăște toată libertatea noastră bolnavă, tot libertinajul nostru, toată pierderea noastră de vreme, toată rătăcirea noastră, toată încercarea noastră de „emancipare” prin păcat.

Dar…în același timp, că El îi iubește pe păcătoșii care se pocăiesc din prima clipă a pocăinței lor.

Și la fel trebuie să facem și noi! Noi trebuie să urâm păcatul, să urâm toată fărădelegea, toată minciuna, toată înșelăciunea acestei lumi. Trebuie să urâm toate păcatele și patimile cu ură sfântă…în sensul că nu trebuie să ne placă și nici să pactizăm interior cu ele.

Pentru că ele sunt cele care îl fac pe om slab și sălbatic și neevlavios. Dar noi trebuie să iubim oamenii! Trebuie să iubim toți oamenii, indiferent cât de păcătoși sunt. Trebuie să îi iubim și să le dorim binele, adică mântuirea lor. Căci dacă le dorim mântuirea, atunci îi iubim cu adevărat pe oameni, pentru că nu îl considerăm pe niciunul, din start, „nevrednic” de Împărăția lui Dumnezeu.

Așa cum fac medicii! Ei se luptă cu boala, deși știu că oamenii, cel mai adesea, își fac boala cu propria lor mână. Ei vor să vindece omul de bolile lui trupești. Duhovnicii însă vor și mai mult: vor să îi vindece de bolile lor sufletești și de cele trupești, pentru că răul e mai adânc, el stă în suflet și de acolo omoară tot omul. Răul omului sunt patimile lui, cele care sunt urmările păcatelor lui. Și dacă răul păcatului e tăiat din rădăcină, dacă el e spovedit, dacă de el omul e iertat și curățit, omul se vindecă din sufletul lui spre trupul lui. Adică se vindecă la modul fundamental.

Căci dacă îți pui mâna în ghips sau primești un alt ficat sau îți reușește operația pe inimă, asta nu înseamnă că ești…„un om nou”. Ești cu adevărat altul numai dacă te lași convertit de Dumnezeu, schimbat de El în mod fundamental. Pentru că schimbarea vine din suflet și nu din faptul că ne facem operații estetice la față sau la sâni. Schimbarea reală e cea duhovnicească. Și când omul se schimbă în adâncul lui, se va schimba radical și viața lui.

– Ce exemplu de schimbare ne-a dat Domnul duminica trecută?

– Exemplul unui șpăgar! Căci vameșul, după cum spuneam și în cazul Sfântului Zacheos Vameșul, a fost și este omul…încercat de ispita de a lua mită. De la cine? De la hoți! Și pentru ca hoții să își treacă marfa pe la vamă, primești și tu o cotă parte, devii și tu un hoț ca și ei.

Și când a venit vameșul și s-a rugat în templu, el a avut în vedere păcate mari, concrete, nu infime. Pentru că fariseul știa că el e…un om păcătos, un nevenit la templu. Însă, pentru că vameșul și-a asumat păcătoșenia și a cerut iertarea lui Dumnezeu, el a plecat „îndreptat întru casa lui [δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Îndreptarea a primit-o de la Dumnezeu, prin mila Lui. Dar el, în viața lui de zi cu zi, era…un păcătos, un șpăgar, unul care îi nedreptățea pe oameni.

Și fariseul avea dreptate când îl considera că e om păcătos…pentru că așa și era.

Dacă noi, acum, ieșim din Biserică și îl vedem pe unul că Îl drăcuie pe Dumnezeu, că drăcuie Sfinții, că se bate cu un altul, că înjură și dă cu pumnii și cu picioarele, ce spunem?…Spunem că e om „credincios”?! Nu, nu spunem că e om credincios, ci un păcătos, un neisprăvit! Dar dacă păcătosul ăsta, care a zis și a făcut și care trăiește păcătos, care nu vine la Biserică…dacă peste două ore se pocăiește de ce a făcut azi și de ce a făcut el în toată viața lui și își cere iertare de la Dumnezeu…Dumnezeu îl îndreaptă imediat pe acesta, îl pune pe calea cea bună și îl socotește că vrea binele…în comparație cu unul care a păcătuit ca și el, dar încă păcătuiește.

Și când Domnul ni l-a dat pe vameșul pocăit drept exemplu de urmat, ni l-a dat exemplu în pocăința lui. Nu ne-a spus să ne facem șpăgari cu toții, pentru ca apoi „să ne pocăim”…ci ne-a spus că El îl primește și pe vameșul hoț, dacă acela se pocăiește.

Iar azi el ne dă exemplul curvarului pocăit. Și iarăși, Domnul ne spune să ne pocăim ca el și nu să păcătuim ca el.

Pentru că fiul cel curvar „și-a risipit averea lui, trăind în mod desfrânat [διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ, ζῶν ἀσώτως]” [Lc. 15, 13, BYZ]. El și-a distrus viața curvind. Și numai când și-a dat seama că e lamentabil, când și-a dat seama că a ajuns atât de jos, atât de degradant, încât și lui a ajuns să îi fie silă de sine…atunci a înțeles ce înseamnă să fii pierdut.

Și pentru că s-a văzut pierdut, pentru că s-a văzut mort, atunci a înțeles că Dumnezeu este scăparea lui. Că El e singura Lui scăpare. Și a devenit pentru noi paradigmatic începând de aici: din momentul în care și-a recunoscut căderea lui enormă și a început să se ridice din ea.

– De ce e Dumnezeu în stare să șteargă cu buretele o viață de păcat, dacă omul se pocăiește?

– Pentru că El vrea binele veșnic al fiecărui om. Dacă omul vrea să facă un lucru bun, Dumnezeu îl ajută să îl facă, chiar dacă el e un om păcătos și neinstruit teologic. Cu atât mai mult, dacă el vrea să se îndrepte cu totul. Pentru că El ajută numai la înfăptuirea binelui.

Însă Dumnezeu nu e de acord cu niciunul dintre păcatele noastre. El urăște toate păcatele noastre, pentru că ele sunt expresia răutății noastre și a îndepărtării de El, Care este izvorul vieții noastre. Și e normal să fie așa! Pentru că nici noi nu-i iubim cu toată inima pe cei care fac lucruri împotriva iubirii noastre pentru ei.

Ce fac tatăl și mama, care au un tânăr problemă, care le face numai rele și le strică bunul nume în comunitate? Îl ceartă mult pentru faptele lui, sunt toată ziua în conflict cu el, vor să îi arate în forță că…greșește. De ce îl ceartă toată ziua? Pentru că îi doresc binele. Și îi doresc binele, pentru că îl iubesc. Dar una e să îl iubești pe copilul care îți face numai bucurii și alta e să îl iubești pe copilul problemă. Pe cel care nu mai pare al tău, deși l-ai educat tu, pentru că s-a înfrățit cu derbedeii și a devenit și el un derbedeu.

Dar dacă ai doi copii? Și unul e bun și ascultător, iar altul e curvar, ca în parabola Domnului? Ți se frânge inima pentru cel curvar, pentru cel care te face de râs, și te bucuri pentru cel ascultător, pentru cel care nu îți iese din cuvânt.

Însă ce faci tu, ca părinte, dacă auzi că fiul tău, rătăcitul, se întoarce acasă…e pe drum și s-a făcut alt om? Inima ta se umple de veselie! Ești foarte fericit…Lași totul baltă și fugi în întâmpinarea lui, pentru că ai așteptat de mult timp această minune. Cu atât mai mult Dumnezeu și Împărăția Lui se umplu de veselie, când văd că un păcătos se pocăiește.

Și în Lc. 15, 25, din punct de vedere uman, veselia Împărăției lui Dumnezeu a fost exprimată prin „muzică și dansuri [συμφωνίας καὶ χορῶν]” [cf. BYZ]. Ambele forme ale substantivelor grecești, primul la G. sg., al doilea la G. plural, sunt unice în Noul Testament, în ediția BYZ. Și ambele cuvinte grecești au născut două cuvinte românești: primul, συμφωνία [simfonia], l-a dat pe simfonie, iar al doilea, χορός [horos], l-a dat pe horă.

Ce înseamnă simfonie din punct de vedere morfematic? Înseamnă împreună-glăsuire, împreună-cântare. Adică o melodie pe care o cântă, împreună, mai mulți instrumentiști. Fiecare trebuie să își știe foarte bine porțiunea lui muzicală și să se armonizeze cu ceilalți pentru a cânta o piesă muzicală. Și dacă toți instrumentiștii cântă aceeași piesă, deși unul e la vioară, iar altul la clarinet, unul e la clavecin, iar altul la tobe, și o cântă bine, ca și când ar fi un singur instrument și nu mai multe, atunci au cântat simfonic, au cântat împreună, s-au armonizat perfect.

Ce înseamnă a juca în horă? A te prinde într-un grup de oameni, care știu ritmul, știu melodia, știu jocul, ce pași să facă și ce să spună și a rezista ritmului lor de joc.

Iar ambele cuvinte presupun comuniunea. Pentru că nu poți avea o orchestră până nu ai mai mulți profesioniști în ale muzicii, care să cânte la instrumente diferite și nu poți avea o horă reală, decât dacă e formată din oameni care știu, pot și vor să joace.

– De ce însă Domnul ne vorbește despre muzică și dansuri și despre veselie, care par o invitație la petrecere, și nu ne vorbește explicit despre bucuria din Împărăția Lui?

– Pentru că textul de față e unul parabolic, iar noi trebuie să îl înțelegem duhovnicește și nu literalist. Căci dacă știm faptul că Cel care a spus parabola e Dumnezeu, nu ne putem permite să credem că Dumnezeu se ocupă cu bairamuri. Ci El ne invită să ne mutăm mintea de la ce se petrece aici, când cineva se întoarce acasă, regretând prostiile făcute, și se împacă cu familia lui, la bucuria Împărăției lui Dumnezeu pentru pocăința unui om.

Pentru că, dacă Dumnezeu se bucură, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui pentru pocăința unui om, cu siguranță că El și Împărăția Lui se bucură pentru orice bine pe care îl fac oamenii. Căci pocăința e începutul mântuirii. Dar faptele mântuirii sunt toate acelea care ne curățesc, ne luminează și ne sfințesc pe noi, făcându-ne locașuri ale Sale.

Așadar, dacă El se bucură de cei care se pocăiesc și de cei care fac lucruri bune, cât de mult se bucură de Sfinții Lui, de pe pământ, și cât de mult îi ajută? Foarte mult se bucură de ei și îi ajută întru toate! Pentru că nu doar că îi ajută, ci El e mereu împreună cu ei și în ei, pentru ca ei să fie mereu plini de slava și de bucuria Lui cele veșnice.

Dar dacă El și Împărăția Lui reacționează la bine, la reala schimbare interioară a noastră, nu reacționează și la rău? Ba da! Tocmai de aceea, mânia și urgia Lui, care sunt mai presus de orice idee de păcat și de părtinire, sunt reale, evidente și imediate, și le simțim în viața noastră.

Căci, adesea, aud…sau mi se spune că „toate îi merg rău”. „Toate, Părinte, îmi sunt împotrivă! Vreau să fac una, nu îmi iese. Vreau să fac alta, nici aia nu îmi iese. Nu mai știu ce să fac!”. Iar, adesea, încerc să fiu politicos cu omul și îi spun: „Mai încercați! Nu vă dați bătut! Veți reuși, cu harul lui Dumnezeu!”…deși eu văd că el se împotrivește lui Dumnezeu.

De ce sunt politicos cu omul și nu îi spun adevărul în față? Pentru că, adesea, oamenii nu vor adevărul, ci vor „adevărul lor”. Dar când creștinul cu bun simț îmi aduce în față problema lui, starea lui de neputință și văd că vrea cu adevărat răspunsul real, autentic, lui îi spun…din ce motiv nu „îi merg” lucrurile. Și motivele sunt două: 1. păcatele lui sunt nepocăite și el nu acceptă că Dumnezeu „vrea altceva” pentru el; și 2. vrea ca Dumnezeu „să îl asculte când vrea el” și nu Îi dă voie lui Dumnezeu să aleagă El dacă e nevoie și când e nevoie să îl asculte.

Adică, pe de o parte, Dumnezeu ne strică niște planuri, pentru ca să ne indice adevăratele noastre planuri și, dacă nu Îl ascultăm, ne împotrivim Lui toată viața, iar, pe de altă parte, Dumnezeu răspunde când vrea El și ne dă cât ne trebuie și nu când vrem noi și când ni se pare nouă că ne trebuie. Fapt pentru care trebuie să așteptăm, să știm să Îl răbdăm pe Dumnezeu, până când El Își face voia Lui în noi.

– Și cât trebuie să Îl așteptăm pe Dumnezeu?

– Și toată viața, dacă El nu ne răspunde la rugăciunea noastră! Pentru că rugăciunea și încrederea și răbdarea noastră sunt adevăratele unelte ale schimbării interioare. Când noi așteptăm voia Lui cu noi și răbdăm…și așteptăm…și nu ne oprim din rugăciune și nu ne pierdem nădejdea, El nu e departe de noi, ci cu noi. Iar dacă nu ne-a răspuns la rugăciunea noastră sau nu ne-a ajutat să facem sau să ajungem undeva, dar noi am trăit cu nădejdea că ne va asculta, nu am trăit „degeaba” sau „ca proștii”, ci am trăit evlavios, cerând de la Dumnezeu un lucru, dar El nu ni l-a dat…însă ne va da Împărăția Lui. Pentru că am stat în credință, am murit în nădejde, L-am iubit pe Cel ce ascultă rugăciunile noastre și nu am socotit că trebuie să mergem să ne găsim „alt ajutor” pentru nevoia noastră.

– De ce muzică și dansuri?

– Pentru că Împărăția Lui e plină de cântările Îngerilor și ale Sfinților Lui, de slava lor adusă Dumnezeului treimic, și dansurile duhovnicești ale Împărăției sunt expresia bucuriei extatice a vederii lui Dumnezeu și a rapidității cu care se mișcă și fac binele și Îl laudă pe Dumnezeu membrii Împărăției Sale.

Însă, ne spune Sfântul Dionisios Areopagitul, Dumnezeu a făcut ca ierarhiile cerești să fie „împreună liturghisitoare cu…ierarhia noastră”[2] bisericească. Iar dacă noi ne sfințim pe fiecare zi viața și ne facem tot mai duhovnicești, prin asta ne deschidem tot mai mult Sfinților Îngeri și Sfinților Lui și slujim împreună cu ei Slujbele Bisericii, simțind și văzând prezența lor la Slujbe.

Pentru că, la Dumnezeiasca Liturghie, noi spunem: „fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie și intrarea Sfinților Îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”[3]. Și poate că unii Diaconi, Preoți și Ierarhi au slujit toată viața lor Liturghia și nu au văzut niciodată vreun Înger slujind împreună cu ei sau nu au văzut și simțit slava lui Dumnezeu pogorându-se în apa sau în Cinstitele Daruri pe care ei le-au sfințit.

Nu i-au văzut, dar Îngerii erau cu ei!

Însă alții i-au văzut…și au văzut și simțit slava lui Dumnezeu de care e plină Biserica Lui. Și dacă vezi și simți această împreună-slujire a Împărăției cu comunitatea Bisericii locale, cu siguranță devii altul și ești altul, iar slujirea ta nu e de formă, ci e plină de simțire și de evlavie dumnezeiască.

Pentru că una e să citești ce spune Slujba și să crezi că apa se sfințește, și altceva e să simți și să vezi cum se sfințește apa.

Una e să trăiești prin credință transfigurarea Cinstitelor Daruri în Sfintele Taine ale Domnului și alta e să vezi și să simți aceasta și să trăiești schimbările dumnezeiești ale împărtășirii euharistice cu Domnul slavei.

Așa că ispita căderii în ritualism și cea a mecanizării liturgice, pe care o presupun multele ore de Slujbe, sunt boli ale rugăciunii nu numai pentru preoți, ci și pentru credincioși. Preotul care își reduce Slujba la citirea textului Slujbei, ajunge să facă din Slujbă o citire fără implicare reală, după cum credinciosul, care nu are chef de rugăciune sau e presat de diverse griji, își face rugăciunile de seară și de dimineață pe fugă, gândindu-se la alte lucruri.

Și când ne grăbim interior, ne tulburăm și nu slujim cu adevărat!

Pentru că există o grabă exterioară, care nu atinge sufletul: mă grăbesc să ajung undeva, dar mintea mea se roagă și gândește. Însă catastrofică e graba interioară: vrem să facem o mie de lucruri și nu facem niciunul bine. Sau începem să ne rugăm, dar ne zboară mintea în altă parte, pentru că am început și altceva, în altă parte, și nu am terminat treaba.

Tocmai de aceea, lupta împotriva rugăciunii noastre e complexă…ca și lupta împotriva întoarcerii noastre la pocăință.

Dacă nu ne enervează pantoful sau părul, dacă nu ne enervează cineva pe stradă, în drum spre Biserică, ne poate enerva o privire, un cuvânt, un gând, o hulă, o aducere aminte, atunci când suntem la Biserică. Și rugăciunea la Biserică se transformă în enervare…

Dacă îi întrebăm pe prietenii noștri de pahar și de dus la femei, dacă „e bine să ne pocăim”, ce credeți că răspuns ne vor da? Vor crede că am „înnebunit”, nu? Dar de când e pocăința, care ne aduce cu picioarele pe pământ, „o nebunie”? Și atunci, dacă pocăința e vindecare a omului, vindecare fundamentală, de ce oamenii păcătoși o consideră „o dileală”, „o nebunie”?

Pentru că păcătoșii își apară patimile lor și nu adevărul! Adevărul e că nicio patimă nu e bună, nu e de la Dumnezeu și nu ne aduce niciun bine. Dar cel care e pătimaș își apără patima care îi face rău.

Tutungiul face reclamă la țigări. Cârciumarul își laudă țuica. Proxenetul își laudă „fetițele”. Cei care vând „de tras pe nas” își laudă marfa. Iar cei abonați la aceste patimi le iubesc cu o iubire bolnavă, asumându-și toate riscurile.

Tu, pentru ei, ești un „anormal”, dacă nu ai aceleași patimi cu ei. Ei, pentru tine, sunt jalnici, pentru că își fac rău prostește. Dacă le spui adevărul, ei vor avea „adevărul lor”, „filosofia lor de viață”, explicația lor despre propria lor sinucidere lentă. Ce contează că tu le spui adevărul? Pe cine interesează că tu ai dreptate? Dacă ei au „dreptatea” lor, la aceea rămân și mor…veșnic.

Pentru că păcătosul își apară decadența lui. Bețiile și orgiile se fac împreună, de oameni cu aceleași patimi. Hoții merg împreună la furat dacă miza e mare. Manipularea se face cu mase de oameni, dacă există interese oculte.

…Și ca să te desparți de colegii tăi de beții, de orgii, de hoții…trebuie să ai mult eroism interior, trebuie să îi sfidezi foarte mult, să îi bulversezi prin dorința ta de a te schimba. Lucru pe care nu ți-l vor ierta ușor sau niciodată.

Căci omul care renunță la o viață păcătoasă, la o viață vicioasă, la o viață de lume, nu se luptă numai cu sine și cu demonii, ci și cu anturajul lui. Trebuie să te desparți de amantă sau amante, de prietenii cu care te îmbătai și te drogai, de obiceiurile păcătoase, făcându-ți obiceiuri creștine.

– Și care sunt obiceiurile creștine?

– În loc de țigări, cântări liturgice. În loc de băutură, citiri teologice. În loc de vorbe rele, rugăciune. În loc de mers la club, mersul la Biserică. În loc de trăncăneli cu prietenii tăi de pripas, spovedirea păcatelor la Duhovnic. În loc de amante și sex la întâmplare, abstinență și post. În loc de prieteni păcătoși, prietenii cu oameni evlavioși.

Și deodată, tu, cel care erai cumva…devii creștin. Creștin practicant. Și îți lași lumea ta în spate, o dai uitării și te muți într-o altă lume, cu alți oameni, cu alte obiceiuri.

Însă, Biserica unde tu te duci…s-ar putea să nu te primească cu brațele…prea deschise. Pentru că poți găsi acolo credincioși care te vor crede „păcătos”. Adică „mai păcătos” decât ei. Iar tu nu trebuie să te simți dezarmat, ci trebuie să le explici că tu ai fost mort pentru Dumnezeu și El te-a înviat, că El te-a căutat și te-a aflat și că nu ei…te-au adus la Biserică.

Și e foarte important să le spunem acest lucru! Pentru ca să își aducă aminte că Biserica nu este „a lor”, doar pentru că vin de mai mult timp la Biserică, ci că Biserica e a tuturor, că toți avem dreptul să fim în ea și că toți avem dreptul la schimbare interioară, la cea reală.

După cum vă spuneam și altă dată, mulți predicatori ortodocși, și nu numai, îl vorbesc de rău pe fiul mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] și cuminte, pentru că nu înțeleg sau nu vor să accepte rigoarea sfințeniei. Și ei spun că acesta a fost „invidios” pe pocăința curvarului întors la Tatăl său, la Dumnezeu.

– Însă cine este acest fiu mai bătrân și mai înțelept din parabola de azi, care a rămas în sfințenie și în ascultare față de Dumnezeu?

– Așa cum curvarul pocăit îi desemnează pe toți cei păcătoși, care se întorc la Domnul, fiul cel mai bătrân îi desemnează pe Sfinții Îngeri și pe Sfinții Lui. Însă cum pot fi Îngerii și Sfinții „invidioși” pe cei care se pocăiesc? Pentru că ei doresc pocăința și a oamenilor și a demonilor. Ei se bucură numai de bine și trăiesc în bine și în comuniune veșnică cu Dumnezeu și între ei, nefiind între ei nicio dispută și nicio luptă pentru întâietate și nicio manifestare de invidie sau de ură.

Însă predicatorii care falsifică această a doua parte a parabolei și cărora nu le place rămânerea în sfințenie, nu înțeleg nici subtilitățile sfințeniei.

– Ce vreți să spuneți prin „subtilitățile” sfințeniei?

– Spre exemplu, în Apoc. 6, 10, BYZ, Sfinții Mucenici strigă către Domnul și spun: „Până când [Ἕως πότε], Stăpânul cel sfânt și adevărat [ὁ Δεσπότης, ὁ ἅγιος καὶ ἀληθινός], nu judeci și [nu] răzbuni sângele nostru de la cei care locuiesc pe pământ [οὐ κρίνεις καὶ ἐκδικεῖς τὸ αἷμα ἡμῶν ἐκ τῶν κατοικούντων ἐπὶ τῆς γῆς]?”. Iar strigătul lor este sfânt și curat, pentru că e în concordanță cu dreptatea și cu sfințenia lui Dumnezeu. Căci asta vrea și Dumnezeu: ca fiecare să primească după faptele lui.

Tocmai de aceea, în versetul următor, ni se spune: „Și li s-a dat lor, fiecăruia, veșmânt alb [Καὶ ἐδόθη αὐτοῖς ἑκάστῳ στολὴ λευκή], și li s-a cerut lor să se odihnească încă o vreme [καὶ ἐρρέθη αὐτοῖς ἵνα ἀναπαύσωνται ἔτι χρόνον], până are să se împlinească și [cei] împreună-robi [cu] ei  și frații lor [ἕως πληρώσωσιν καὶ οἱ σύνδουλοι αὐτῶν καὶ οἱ ἀδελφοὶ αὐτῶν] și care vor fi omorâți ca și ei [καὶ οἱ μέλλοντες ἀποκτένεσθαι ὡς καὶ αὐτοί]” [Apoc. 6, 11, BYZ].

Adică e drept ca cei păcătoși, care nu se pocăiesc, să fie pedepsiți de Dumnezeu. Dar El așteaptă ca să se împlinească numărul Sfinților Lui și de aceea întârzie…venirea Lui. Și de această întârziere unii profită în mod păcătos, iar Biserica se folosește de ea pentru ca să propovăduiască mântuirea oamenilor.

Căci Sfinții din cer iubesc și dreptatea lui Dumnezeu, dar și mila Lui.

Pentru că în parabola Sa de azi, acest lucru i-a învățat pe Îngerii și pe Sfinții Lui: că El îi iubește pe Sfinți și toate ale Lui sunt ale lor [Lc. 15, 31], dar El îi iubește și pe păcătoșii care se pocăiesc și își îndreaptă viața, și îi face și pe ei moștenitorii Lui, chiar dacă ei au rătăcit mult în viața lor.

De ce? Pentru că mila Lui e și dreaptă. E plină de dreptate dumnezeiască. Căci dacă El nu i-ar primi pe cei care se pocăiesc, nu ar fi drept cu ei, atâta timp cât ei s-au săturat de păcat și vor să facă voia Lui. Pe de altă parte, dacă El dorește doar binele, iar Îngerii și Sfinții Lui au stat mereu lângă El, cum să desconsidere El persoanele lor și viața lor, dacă El Se odihnește întru ei? Tocmai de aceea, mila Lui e plină de dreptate, pentru că ea dă șansa oricui să se îndrepte.

Iar dacă tatăl nu își mai primește fiul acasă, chiar dacă el dovedește că e altul, că s-a schimbat, greșește. Pentru că scopul îndepărtării lui a fost tocmai întoarcerea lui și nu pierderea lui. Însă omul, de la Dumnezeu, primește imediat iertarea Lui, dacă se întoarce și se pocăiește. Pentru că El abia așteptă acest lucru: întoarcerea omului la pocăință.

Și noi, părinții trupești, dar și cei duhovnicești, trebuie să învățăm din iertarea lui Dumnezeu că orice om are dreptul la iertare. Că are oricând dreptul la iertare, dacă dovedește că e altul.

Pentru că lui Dumnezeu I se face milă de noi și iese în întâmpinare noastră și ne sărută [Lc. 15, 20], când noi ieșim dintre dărâmăturile vieții noastre spre lumina Lui.

Așadar, iubiții mei, iertarea Lui este imediată, dacă și pocăința noastră e sinceră! Și pe cât iubim noi iertarea Lui, pe atât și El iubește întoarcerea noastră și viața noastră creștină. Pentru că Lui îi plac oamenii autentici, oamenii adevărați, oamenii vii, oamenii energici, care se întorc de la păcat cu toată ființa lor. Și care încep să se lupte, să se războiască interior cu tot păcatul.

Vă mulțumesc pentru prezența la Slujbă, pentru faptul că m-ați ascultat cu atenție, și Dumnezeu să ne dea tuturor înțelepciunea de a ne pocăi și de a ști să vorbim cu cei care se pocăiesc cu adevărat! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 7 februarie 2017, zi de marți, zero grade afară și terminată în ziua de 8 februarie 2017, la 11. 45, pe ninsoare și la minus două grade.

[2] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 16.

[3] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 140.

Povestea fulgilor de zăpadă

Într-o țară frumoasă și plină de veselie, numită România, deodată, într-o zi geroasă de februarie, cu vânt tăios și ranchiunos pe liniștea copacilor, a început să…ningă. Da, dragii mei copii, a început să ningă! Deși zăpada ultimă, acum înnegrită, nu se topise încă de pe străzi.

Și ningea…și iar ningea…și zăpada dansa prin aer, dusă de vânt în piruetele viscolului…iar copiii cei mici, ca voi, nu îndrăzneau să iasă afară, din cauza frigului. Căci copiilor le place să iasă afară, să se joace, dar nu atunci când se îmbolnăvesc. Ci ei ies, îmbrăcați ca pentru iarnă, cu mânuși și căciuli pe cap, ca să vadă zăpada și să o atingă…numai când vântul încetează.

Cum se numeau fulgii de zăpadă? De ce tocmai azi, în zi de miercuri, a început să ningă atât de frumos? Și de ce oamenii mari se uită cu indiferență la zăpadă, când, pentru mine, zăpada e așa de minunată! Pentru că, spre exemplu, eu pot să accept faptul că zăpada aceasta e apă înghețată. Dar, în același timp, mă întreb de ce e atât de frumoasă?

Eu nu am câine. Nu mai am…Am avut unul când eram mic ca voi. Îl chema Sache. Și lui Sache i-am găsit o soție, pe Lola. Și lor le dam bomboane. Ce mâncam eu, mâncau și ei…și nu spuneau că nu le place. Pentru că și lor le plăceau tot la fel de mult prăjiturile ca mie, numai că doar mie mi-au căzut dinții de la prăjituri. Lor nu le-au căzut.

Însă lor nu le plăcea zăpada…Dârdâiau de frig la ușă ca să îi bag în casă. Și eu îi băgam…și ei se bucurau nespus…și priveam de pe geam cum e povestea zăpezii. Pentru că atunci, cândva, când eu eram la fel de mic ca voi…zăpada era tot la fel de bucuroasă ca și azi. Pentru că era un eveniment aparte, o noutate.

Deși ploaia e și ea o noutate, zăpada, care e o ploaie înghețată…mi s-a părut întotdeauna și mai noutate, pentru că puteam să mă duc la derdeluș. Și mă duceam și înghețam la derdeluș, suind sania pe deal, pentru ca, mai apoi, să zbor cu ea spre vale…și să simt că libertatea înseamnă a merge în continuu, la nesfârșit.

Până acum nu mi-am pus problema cum se numesc fulgii de nea. Sau dacă trebuie să îi punem, fiecărui fulg de nea, un nume. Însă am învățat că zăpada, albul ăsta care coboară pe toate lucrurile, se numește omăt. Și când zăpada se face tot mai mare peste case și peste lucruri atunci se spune că ea s-a troienit.

Am avut și un iepure (care a devenit iepuroi, pentru că avea iepuroaica lui, cu care făcea iepuri mici, mici de tot), cu ochii roșii, și el era alb. Alb ca neaua. Și pentru că se făcuse bătrân…odată nu l-am mai văzut…dar, mai apoi, i-am găsit capul prin curte…Tăiat, cu ochii închiși…dar blana lui era tot albă. Însă mie îmi place să îl văd viu, cu ochii lui roșii și cu mustăți lungi, alb, alb complet…și eu îi culegeam ramuri de copaci pentru ca el să le mănânce. Și le mânca! Îi plăceau…

Însă nici lor nu le plăcea frigul, cum nu le plăcea nici câinilor mei. Nici curcilor nu le place frigul, nici vacilor nu le place frigul, nici pisicilor nu le place frigul. Dar mie îmi plăcea odată frigul…Tocmai de aceea îl și simt acum în oase. Și se numește reumatism…și e real…și doare începând din toamnă până în primăvară.

…Pentru că atunci când veneau fulgii și umpleau curtea, eu, copilul care semăn cu voi, dragii mei, care semăn leit cu voi, ieșeam să construiesc omul de zăpadă. Și el trebuia să crească, să aibă nas, să aibă o oală în cap, să aibă o mătură în mână…și să fie o reușită a mea, a copilului care vream ca să îl văd în curte. Bineînțeles că el era de zăpadă…și niciodată nu s-a transformat ca Pinocchio într-o ființă vorbitoare și mergătoare. Pentru că nici Pinocchio nu a devenit om dintr-un lemn sculptat, ci un povestitor a vrut să…ne mintă acest lucru și să ne spună că el „a devenit deodată ființă vie”.

Însă numai Dumnezeu face oameni vii din pământ, dându-le suflet! Noi nu putem să facem asta. Noi putem doar să ne imaginăm lucruri imposibile. Numai că ceea ce noi ne imaginăm nu e realitate, ci ficțiune. Dar faptul că noi vedem zăpada și o putem atinge…e realitate. Și mâinile noastre, care ne îngheață la atingerea zăpezii, sunt reale.

Desenele animate nu sunt reale. Poveștile imaginate nu sunt reale. Numai poveștile adevărate sunt reale, adică cele care s-au petrecut cu adevărat. Și eu, și voi, și părinții voștri, și casa voastră, și pisicii voștri și caii din curte și mașinile care merg pe șosea sunt reale. Soarele de pe cer e real. La fel și luna și stelele. Pentru că, pe toate le-a făcut Dumnezeu mai presus de ce putem înțelege noi.

Putem noi să numărăm fulgii de zăpadă? Știm noi de unde vin ei și de ce zăpada se formează în acest fel și nu altfel? Știm noi cum și din ce suntem formați cu adevărat? Însă zăpada, chiar și acum, când a venit noaptea, curge peste orașul nostru și noi, în casă, la căldură, ne simțim liniștiți. Pentru că știm că Dumnezeu trimite zăpada aceasta peste orașul nostru ca o plapumă albă, pentru ca să ne odihnească vederea noastră. Să o facă albă.

Și nouă ne este din ce în ce mai somn…și pleoapele noastre se închid încet, dulce…și noi începem să visăm cum zăpada intră în somnul nostru și ne ține de cald și acolo.

Lămuriri

Am decis să public teza postdoctorală  pe fragmente pentru câteva motive.

Unul este acela că Eminescu continuă să fie o mare necunoscută pentru mulți. La care se raportează în fel și chip, în necunoștință de cauză.

Un altul este că, de la Hașdeu până la Patapievici și – foarte recent – la Lucian Boia, despre Eminescu s-a afirmat că nu are nimic românesc în opera sa, că ar fi doar o imitație a poeziei și a filosofiei germane.

În fine, un alt motiv e că, în mod neașteptat, după tot ce am publicat despre Eminescu, cei care continuă să susțină cu vehemență ateismul și chiar satanismul lui Eminescu sunt…pastorii neoprotestanți, foarte activi și virulenți în online.

Nu mă așteptam la această reacție – nu din partea lor –, dar înțeleg din ea că existența unor mari personalități culturale puternic ancorate în tradiția spirituală ortodoxă (lucru cât se poate de firesc, de altfel) și, în consecință, a unei culturi românești ortodoxe, îi irită foarte mult pe neoprotestanți.

Iar Eminescu în mod deosebit…din care cauză i-am auzit pe mulți pastori făcându-l ateu și păcătos și satanist. Pe baza, desigur, a unor exegeze mai vechi (destul de numeroase, e drept), care au insinuat ateismul și nihilismul poetului, și pe care ei le reactualizează în predicile lor, în cărțile sau în interviurile/ discuțiile înregistrate.

Am apelat la o bibliografie foarte bogată pentru a mă face convingătoare, pentru a evita acuza de speculație în comentariu.

Organizarea pe teme a lucrării mi-a fost sugerată de soțul meu, Părintele Dorin Picioruș, pentru a face lucrurile mai evidente, și mi-a fost ușor să o pun în practică datorită incursiunilor mele exegetice anterioare în opera lui Eminescu, cât și datorită studiilor mele aprofundate în materie de literatură română veche.