Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 10 februarie, 2017

Eminescu: între modernitate și tradiție [2]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Istoricul cercetării, din perspectiva relațiilor cu literatura medievală, a operei lui Eminescu

Relația operei și a cugetării eminesciene cu vechiul scris și cu gândirea românească veche puteau fi cunoscute, după moartea poetului, fie din publicistica sa, care a păstrat mărturisirile admirației sale pentru epocile voievodale și pentru vechea limbă și spiritualitate românească, fie din mărturiile sale păstrate în operă (mai ales în nuvele sau în caietele manuscrise, deși acestea au fost relevate treptat criticii literare și publicului), fie din lucrarea lui Moses Gaster, Crestomație română (Leipzig, 1891, 2 vol.) ori din alte mărturii ale contemporanilor.

Critica literară nu a luat însă de la început în serios această pistă de cercetare în receptarea operei poetului național. Referințele au fost relativ puține și, mai ales, cu rezultate nesemnificative la nivel exegetic. Îi amintim, totuși, aici, pe Ilarie Chendi și Nicolae Iorga, ca cei care care au atras de timpuriu atenția asupra relațiilor lui Eminescu cu trecutul literar și spiritual.

Astfel, prin 1902, Ilarie Chendi scria: „Din manuscrisele lui [ale lui Eminescu] se poate vede cu câtă dragoste a cetit și studiat vechea literatură românească[1]. După cum spuneam și altădată[2], Chendi sesiza, înaintea lui Călinescu, câteva manuscrise românești din care Eminescu a copiat în caietele sale, reproducând și câteva aprecieri manuscrise ale poetului, din care se înțelege admirația sa față de perioada veche.

Nicolae Iorga avertiza că „această literatură [românească veche] a cunoscut-o Eminescu, toată, înaintea lui Gaster și înaintea lui Hașdeu. El s-a cufundat în această limbă – i-a descoperit toate tainele – : a fost astfel ucenicul râvnitor al tuturor scriitorilor pe care ni i-au lăsat veacurile cu mai puțin noroc decât al nostru”[3]. Asupra acestor atenționări nu s-a insistat, însă, în critica noastră. Nici cei care le-au făcut nu au știut cum să decripteze, din opera eminesciană, aportul avut de literatura română veche în elaborarea de către poet a acestei opere.

Și poate că tot acum, scriind despre premisele receptării critice moderne a lui Eminescu, ar trebui să-l amintim inclusiv pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care a deplâns atenția exagerată, în opinia sa, pe care Eminescu a acordat-o Evului Mediu. Criticând dragostea poetului pentru această perioadă istorică, Gherea este, totuși, primul care – chiar și sub acest aspect peiorativ – a semnalat-o într-un comentariu amplu, pentru acea vreme, al poeziei eminesciene[4].

Poate că, urmând acestui impuls critic primar, prin excelență negativ, exegeza ulterioară a renunțat să facă investigații în spațiul limbii și al literaturii române vechi, întrucât Gherea a pus pe seama fanteziei poetice și a pesimismului filosofic tot patosul eminescian îndreptat spre trecutul medieval.

Tudor Vianu a indicat, uneori, surse medievale ale gândirii și operelor eminesciene[5]. În Poezia lui Eminescu (1930), Vianu consideră drept izvor al Glossei „o cugetare a lui Oxenstierna pe care Eminescu o publică în Curierul de Iași din 13 iunie 1876”[6].

Într-o comunicare cu titlul Madách și Eminescu, ținută la Budapesta în 1962, discută despre Memento mori și despre „tema instabilității soartei, și a ruinelor[7], identificate în acest vast poem.

Izvoarele sunt prezentate de Vianu a fi cronografele, „printre operele cele mai iubite de români”[8] și pe care Eminescu, „mare amator de manuscrise vechi și bun cunoscător al vechii literaturi a românilor” le-a citit „de timpuriu”[9] (indicând și manuscrisul din lista lui Gaster), poemul Viiața lumii al lui Miron Costin și Divanul lui Dimitrie Cantemir[10].

Altădată, într-un articol din 1950, sesizează că, în Scrisoarea III, „Eminescu ne oferă un tablou lingvistic al părții încă vii din limba veche”[11], iar pentru a cunoaște limba veche trebuia neapărat să fie familiar și cu literatura veche.


[1] A se vedea Ilarie Chendi, Eminescu și vremea sa, ediție îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediției și schiță biobibliografică de Răzvan Voncu, Ed. Viitorul Românesc, București, 1999, p. 21-27. Sublinierile ne aparțin.

[2] A se vedea și: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 8-13, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] Nicolae Iorga, Eminescu. El, generația lui și generația noastră, Ed. Datina Românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 10-11. Sublinierile ne aparțin.

[4] A se vedea C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, ediție îngrijită de George Ivașcu, studiu introductiv și note finale de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Editura Tineretului, București, 1968, p. 113-121.

[5] Dar acest fapt s-a petrecut rar și sugerează că nu le-a considerat, totuși, drept un izvor fundamental. Premisa ignoranței în acest domeniu este chiar mai plauzibilă, necunoașterea fiind datorată, în bună parte, lacunelor documentare îndepărtate tardiv.

[6] Tudor Vianu despre Eminescu, ediție alcătuită și prefațată de Vasile Lungu, Ed. Minerva, București, 2009, p. 50.

Cugetările lui Oxenstierna existau în mai multe copii manuscrise, dintre care unul (din 1779) în posesia lui Eminescu, într-o traducere care se făcuse încă din 1750. „Eminescu scrie: Un manuscris din 1790 (!), cuprinzând gândurile lui Oxenstierna, arată cam în ce chip aveau obiceiul strămoșii noștri de a privi lumea aceasta. Întreg fragmentul lui Oxenstierna se întemeiază pe comparația vieții cu teatrul, cu spectacolul scenic, pentru care limba traducătorului găsește cuvântul priveliște”, cf. Ibidem.

Pentru situația manuscriselor românești conținând traduceri din Oxenstiern, inclusiv a celor pe care le-a cunoscut Eminescu, a se vedea Adriana Mitu, Din vechile cărți de înțelepciune la români. Cugetările lui Oxenstiern (sec. XVIII), Ed. Atos, București, 1996.

[7] Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 169.

[8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 169-170. [11] Idem, p. 267.

Cuvinte despre viața duhovnicească

Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, trad. din lb. gr. și note de Protopresbiter Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia și Metafraze, București, 2016, format mic, 191 p.

După ediția 2010.

Sfântul Porfirios a plecat la 12 ani, fără să știe nimeni, în Muntele Atos, p. 14. A devenit Monah la 14 ani, cu numele de Nichitas, iar la 16 ani s-a făcut Schimonah, p. 15. A primit harisma vederii cu duhul, p. 15. La 20 de ani, în anul 1926, a fost hirotonit Ieroschimonah și a primit numele de Porfirios, p. 15. În cele din urmă ajunge Schiarhimandrit, p. 15.

A adormit în Cavsocalivia, în dimineața zilei de 2 decembrie 1991, p. 17.

Ultimele sale cuvinte: „Ca toți să fie una!”, p. 18.

În această carte avem scurte cuvinte duhovnicești ale sale.

Vedea Spovedania ca pe al doilea Botez, p. 22, pentru că harul lui Hristos e cel care ne înnoiește, p. 23. Ne îndeamnă să urmăm calea iubirii, p. 27.

„Să vă ocupați cu studiul, să vă rugați și să vă puneți ca scop propășirea în iubirea față de Dumnezeu și de Biserică”, p. 27-28.

Pentru că Sfântul Porfirios ne învață să citim cărțile de cult „cu bucurie, iubire și veselie”, p. 28.

„Să vă nevoiți domol și în simplitate, fără încordare și neliniște”, p. 30.

„Sufletul, mai ales când este delicat, se veselește de dragoste și se lasă cuprins de avânt, capătă tărie și transformă, preschimbă, preface toate cele potrivnice și urâte [în bune]”, p. 32.

„Să le faceți pe toate simplu, delicat. Să nu faceți nimic mânați de interes”, p. 35, meschin.

„Mai ales bunătatea și simplitatea atrag [în noi] harul lui Dumnezeu”, p. 36-37.

Citirea atentă a Scripturii și a Sfinților Părinți. Muncă de cercetare pe texte, p. 39.

„Lumina adevărată [adică slava lui Dumnezeu n.n.] nu strălucește în toate inimile omenești la fel”, p. 41.

„Agilitatea minții vine din trezvie”, p. 43.

„Trândăvia este boală, e păcat. Dumnezeu nu ne vrea trândavi”, p. 44.

„efortul sporit, mișcarea, truda, activitatea sunt virtute. Truda fizică e luptă, luptă duhovnicească”, p. 44-45.

„Creștinul nu trăiește [cu capul] în nori, cum se spune de obicei. [Ci] înțelege realitatea și o trăiește”, p. 46.

Să preschimbați orice rău în bine, p. 49. Căci „Hristos preschimbă patima în bucurie”, p. 51.

„Oriunde ne putem sfinți”, p. 52.

Tulburările fac rău omului, p. 52-53. Să vedem în toate lucrurile „prilejuri de sfințire”, p. 53. Harul lui Dumnezeu vine în noi dacă avem o stare sufletească bună, p. 54.

Întristarea și suferința pentru păcatele lumii sunt un dar al lui Dumnezeu, p. 55. Supărarea nu e de la Dumnezeu, p. 57. Când ne înfuriem, atunci ne osândim la Iad, p. 58.

„Unde este iubire, acolo este libertate”, p. 60.

Nu poate fi tăgăduită/ negată existența demonilor, p. 61.

„Cea mai însemnată armă împotriva diavolului este Cinstita Cruce, în fața căreia tremură”, p. 69.

Satana „se îndepărtează [de noi] prin blândețe și rugăciune”, p. 69. Când vede că suntem smeriți, blânzi și ne rugăm cu iubire lui Dumnezeu.

Nu trebuie să dăm atenție răului, p. 74, ci noi trebuie să ne concentrăm pe relația noastră cu Dumnezeu.

„Nu-i oferiți diavolului prilejuri. Adică eu nu las niciun gând pizmuitor, niciun gând egoist, ca să nu găsească Satana vreo fereastră [să se strecoare]”, p. 76, în mine.

„sfânta smerenie” este „încrederea desăvârșită în mâinile lui Dumnezeu”, p. 77.

„Cel smerit are conștiința stării sale lăuntrice”, p. 78. Asta în comparație cu cei care cred că cel smerit „nu știe” că e smerit.

„Psihasteniile, neurasteniile, schizofrenia sunt stări demonice. Și vorbăria care imită smerenia este un demon”, p. 80.

„Păcătosul care se pocăiește și se spovedește se depășește pe sine”, p. 83. Pentru că primește har de la Dumnezeu ca să se învingă pe sine, adică patimile sale.

„psalții buni sunt stăpâniți de un egoism foarte mare. Nu toți, bineînțeles, dar majoritatea”, p. 84.

Când Sfântul Porfirios s-a dus în Muntele Atos nu avea decât clasa întâi terminată, p. 89.

„Râvna [de a învăța] atrage harul lui Dumnezeu [în sufletul nostru], care ne descoperă tainele Sale în suflet”, p. 90.

„Smerenia și iubirea atrag harul lui Dumnezeu”, p. 90, în sufletul nostru.

„Nu ajungeți sfinți vânând răul. Lăsați deoparte răul. Îndreptați-vă privirea spre Hristos și El vă va mântui”, p. 98.

Postirea cu mulțumire, p. 101.

Sfântul Porfirios ne spune că citea mult Sfânta Scriptură și cărțile Bisericii, p. 106. A învățat pasaje întregi din Sfânta Scriptură, p. 107, 110.

Săturarea sufletului prin citirea cărților sfinte ale Bisericii, p. 144.

„Muzica [bisericească, psaltică,] îl sfințește pe om în chip nesângeros. Fără osteneală, veselindu-te, ajungi sfânt”, p. 175.

Ceea ce nu se vede se vede

Lucrurile se văd mai bine atunci când…vrei să le ascunzi mai mult.

În online, omul fără personalitate puternică și fără lucruri extraordinare de arătat, dar care vrea „să pară”, se ascunde în spatele fotografiilor și al prieteniilor de pe Facebook sau alte rețele de socializare. După cum, în viața reală, tot cu lucrurile auxiliare și cu prieteniile se laudă, chiar dacă nu sunt sincere, ci numai de fațadă, chiar dacă sunt numai interesate/ oportuniste.

Ce nu înțelege omul care gândește astfel e că ceea ce vrea să ascundă cel mai mult…se vede cel mai bine.

El te urăște dacă îi spui adevărul în față, pentru că e convins că…deghizarea lui e impecabilă, că nimeni nu și-ar putea da seama și că tu ești un dușman „rar”, o minte „diabolică”, care vezi ce alții nu văd.

Însă toată lumea vede! Toată lumea își dă seama, chiar dacă nu spune!

Numai el nu vrea să creadă că e evident, pentru că…îi place prea mult să se mintă!

Psalmul 53, cf. LXX

1. Întru sfârșit, în[tre] ale imnurilor, înțelegerea lui David,

2. când a[u] venit zifeii [τοὺς ζιφαίους] și [i]a[-u] spus lui Saul: „Nu, iată, David s-a ascuns aproape de noi!”.

3. Dumnezeu[le], în[tru] numele Tău mântuiește-mă și în[tru] puterea Ta mă judecă!

4. Dumnezeu[le], ascultă rugăciunea mea [și] pleacă-Ți urechea la cuvintele gurii mele!

5. Că[ci] cei străini s-au ridicat împotriva mea și cei puternici au căutat sufletul meu [și] nu au pus pe Dumnezeu înaintea lor. [Pauză psalmică].

6. Căci, iată, Dumnezeu îmi ajută mie și Domnul este apărătorul sufletului meu!

7. [Și El] va întoarce cele rele vrăjmașilor mei. [Și], în adevărul Tău, nimicește-i cu totul pe ei!

8. De bunăvoie voi jertfi Ție. Mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că [este] bun.

9. Că din tot necazul m-ai izbăvit și în[tru] vrăjmașii mei a privit ochiul meu [καὶ ἐν τοῖς ἐχθροῖς μου ἐπεῖδεν ὁ ὀφθαλμός μου].

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén