Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 12 februarie, 2017

Lucas 3, 1-9, cf. BYZ

1. Iar în al 15-lea an al stăpânirii lui Tiberios Chesar[1], stăpânind Pontios Pilatos[2] al Iudeii, și fiind tetrarh al Galileii Irodis, iar Filippos, fratele lui, fiind tetrarh al Itureii[3] și al țării Trahonitis[4], iar Lisanias[5] fiind tetrarh al Abilinisului[6],

2. în [vremea] arhiereilor Annas [Ἅννας][7] și Caiafas [Καϊάφας][8], a fost cuvântul lui Dumnezeu în Ioannis, fiul lui Zaharias, în pustie.

3. Și a venit [el] întru toată împrejurimea Iudeii, propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor [κηρύσσων βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν].

4. Precum s-a scris în cartea cuvintelor lui Isaias [Ἠσαΐας][9] Profetul, zicând: „Glasul strigând în pustie [Φωνὴ βοῶντος ἐν τῇ ἐρήμῳ]: «Pregătiți calea Domnului [Ἑτοιμάσατε τὴν ὁδὸν Κυρίου]! Drepte faceți cărările Lui [εὐθείας ποιεῖτε τὰς τρίβους Αὐτοῦ]!».

5. Toată valea se va umple și tot muntele și dealul se va [vor] smeri. Și va fi [vor fi] cele strâmbe întru drept[e] [καὶ ἔσται τὰ σκολιὰ εἰς εὐθεῖαν] și cele aspre întru căi line [καὶ αἱ τραχεῖαι εἰς ὁδοὺς λείας].

6. Și va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu [καὶ ὄψεται πᾶσα σὰρξ τὸ σωτήριον τοῦ Θεοῦ]”.

7. Așadar, [Ioannis] zicea mulțimilor care vin [veneau] să se boteze de către el: „Puilor de vipere [Γεννήματα ἐχιδνῶν], cine v-a arătat vouă să fugiți de urgia care vine [τίς ὑπέδειξεν ὑμῖν φυγεῖν ἀπὸ τῆς μελλούσης ὀργῆς]?

8. Așadar, faceți roade vrednice de pocăință! Și să nu începeți a zice în voi înșivă: «Tată avem pe Avraam», căci vă spun vouă, că Dumnezeu poate [și] din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.

9. Iar acum și securea stă la rădăcina pomilor. Așadar, tot pomul care nu face roadă bună se taie și întru foc se aruncă”.


[1] Am transliterat ambele nume la N. sg.: Τιβέριος Καῖσαρ. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tiberius.

[2] Am făcut același lucru: Πόντιος Πιλᾶτος.

[3] Pentru că N. sg. este Ἰτουραία.

[4] Pentru că N. sg. este Τραχωνῖτις.

[5] Forma de N. sg.: Λυσανίας.

[6] De la N. sg. Ἀβιληνή.

[7] La N. sg.

[8] Tot la N. sg.

[9] Forma de N. sg.

Rolul educației civice

În timpul comunismului, școala se ocupa cu aspectele elementare ale educației copilului. Cu educația civică. Lucruri care nu mai se practică în școlile românești. S-a renunțat după Revoluție, dar cred că ar fi un lucru bun să se revină la ele.

Nu am câtuși de puțin nostalgia comunismului. A fost o eră neagră. Dar nu pot să nu-mi amintesc că, atunci, erau înțesate manualele școlare, mai ales cele pentru ciclul primar, cu reguli de comportament.

Copiii erau învățați respectul pentru cei mai în vârstă, buna-cuviință, dar le era insuflat și simțul colegialității și al prieteniei, generozitatea, simțul dărniciei și al jertfelniciei, dragostea pentru țară, pentru istoria și cultura ei.

Și aceste lucruri nu rămâneau numai la stadiul de „propagandă”. Din aceste generații au ieșit cei care au murit la Revoluție, pentru că au fost educați în felul acesta. Adică cei care nu au fugit din fața gloanțelor și a tancurilor, despre care nu habar nu au cei de azi ce înseamnă, pentru că la ei nu a ajuns decât o peliculă veche și proastă, care nu le spune nimic…

Sigur, erau și elemente care țineau de mentalitatea comunistă sau de viața socială în timpul regimului comunist. Dar aceste elemente ar fi putut fi disociate, după Revoluție, de ceea ce era în esență bun în aceste norme de educație și reguli comportamentale.

Și cred că dacă s-ar fi insistat în predarea și învățarea lor, n-am mai fi avut în școala românească de astăzi situațiile dramatice care fac…bucuria presei.

Sau ar fi fost incidente izolate, nu întâmplări la ordinea zilei, pe care numai directorii și corpul profesoral știu cât de mult se chinuiesc să le ferească de revelarea publică.

Rolul educației civice de odinioară ar putea fi preluat (măcar într-o anumită măsură) de educația religioasă, numai că și aceasta este minimalizată din răsputeri.

Ne punem problema educației sexuale în școli, dar noi nu avem fundamentele educației predate și asimilate în școli de către elevi.

De ani de zile aud vorbindu-se numai despre drepturile copilului, care sunt și acelea capitale. Dar partea cu educația copilului e cu totul uitată. Partea cu bunul simț, cu cei șapte ani de acasă, care…nu mai înseamnă nimic pentru generațiile mai noi.

Lipsa acestei educații nu afectează numai relațiile lor cu cei mai în vârstă, ci tot parcursul lor, toată devenirea lor ca cetățeni responsabili.

Vrem să avem o societate civilă lucidă și activă în absența unei educații civice adecvate, și care nu poate să fie decât precoce.

Iar această absență e, în mod evident, parte a unui proces mult mai amplu de degradare, din nenorocire, în care a intrat școala românească după Revoluție (pentru că s-a vrut acest lucru). Cauza stând în complicități multiple, pentru care aproape că nu știi pe cine să acuzi mai întâi și mai vehement…

Reîntoarcere la Nichita [70]

Două poeme poartă titlul Marină. Primul e acesta:

Înfășurat într-un val,
strângând în brațe un pește,
simt malul cu iarbă natal
cum mă izbește.

Înfășurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget.

Înfășurat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.

Observăm că există trei trepte ale dezvoltării simbolice a poemului, corespunzătoare celor trei strofe.

„Înfășurat într-un val”, aruncat în mare, ca Sfântul Ionas odinioară, doar că aici  vorba de marea lumii și a suferințelor (vechiul topos), „simt malul cu iarbă natal/ cum mă izbește”: simt, adică, nostalgia copilăriei și a adolescenței.

„Înfășurat într-un corp”, limitat de neputința trupească, dar „strângând în sine un cuget”, ca pe un pește de salvare, de care mă agăț ca să ies din marea patimilor/ marea lumii, „mi-e strigătul orb/ lovit de un muget”. Pentru că strigătul meu nu vede pe nimeni care să poată să-mi ajute și nu aude decât „mugetul” valurilor acestei mări care învăluie și îneacă.

„Înfășurat într-un semn”, al cuvântului poetic, „cu gura pe-o cifră”, sărutând taina, „te-aud cum mă chemi/ dulce hidră”. Care e moartea, hidra cea cu cântec de sirenă, ademenitoare pentru cei învăluiți în mare.

Putem spune că Nichita retrăiește sentimentul eminescian al durerii și începe, ca și acela, să aștepte moartea ca pe o eliberare.

De altfel, structura poemului, ritmurile și simbolurile ne trimit la Eminescu. În mod special, la poemul Dintre sute de catarge, pe care l-am comentat altădată[1]. Spuneam acolo că

„De la imaginea ambarcațiunilor cu vele sugerate de profilarea catargelor, Eminescu ajunge la cea a păsărilor călătoare, care nu sunt altele decât…corăbiile din prima strofă, aflate însă într-un punct mai îndepărtat…din zarea pământului. […] Asistăm, pe parcursul acestui poem, la metamorfoza catargelor înaripate cu pânze în păsări și a acestora în…gândul care, singurul, zboară vecinic”.

Ceva asemănător se produce și în poemul lui Nichita Stănescu:

Înfășurat într-un val,
strângând în brațe un pește

Înfășurat într-un corp,
strângând în sine un cuget

Înfășurat într-un semn
cu gura pe-o cifră

Nichita continuă să folosească ritmurile eminesciene pentru că sunt analgezice, sunt adormitoare sau narcotice (termeni cu care ne-a obișnuit exegeza).

În celălalt poem intitulat Marină,

Geme acest apus de soare,
tăiată beregată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Cad din lumina moale
reci frunze încă o dată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Cuvintele sunt rare,
odată, niciodată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Și verdele îmi pare
străpuns de o săgeată
când pe o altă mare
plutește o fregată

O mare suspendată
plutește ca un nour
cad pești de sus ca ploaia,
doamne,
înaintează o mare suspendată…

Apusul de soare „tăiată beregată” e o parafrază după celebrul „soleil cou coupé”, din poemul Zone al lui Apollinaire[2].

Refrenul poate fi socotit eminescian sau simbolist, iar atmosfera poeziei implică, de asemenea, elemente eminesciene („Cad din lumina moale/ reci frunze încă o dată”).

E o reîntoarcere în cuget la poezia modernă, la idealurile ei, o regândire și o aprofundare a lor, nu o pastișă ironică de tip postmodern.

Căci problema centrală în poem este aceea a cuvântului: „Cuvintele sunt rare,/ odată, niciodată”. Și, legat de faptul acesta esențial, că, anume, „cuvintele sunt rare”, se profilează din nou (ca în poemul Moartea păsărilor, din vol. În dulcele stil clasic, sau ca în Noe, poem din volumul de față[3]), la orizont, amenințarea potopului: „O mare suspendată/ plutește ca un nour/ cad pești de sus ca ploaia,/ doamne,/ înaintează o mare suspendată”.

Potopul i-a obsedat, în poezie, pe Bacovia și Blaga, dar îl regăsim și la Arghezi sau Ion Barbu.

Semnificativ este faptul că, în primul volum, Sensul iubirii, precum și printre poemele din acea perioadă, Nichita are mai multe creații care se intitulează: Marină (trei poeme), Un răsărit marin, Cântec de dragoste la marginea mării, Înserare marină, Dimineață marină[4]. Numai că sentimentele poetului erau altele[5].


[1] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

Comentariul a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] A se vedea: http://www.poetica.fr/poeme-793/guillaume-apollinaire-zone/.

[3] A se vedea discuțiile noastre anterioare. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/; http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/05/reintoarcere-la-nichita-69/.

[4] A se vedea: Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit.

[5] A se (re)vedea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/13/reintoarcere-la-nichita-1/.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén