Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 14 februarie, 2017

Comentariile literare…

…eu am început să mi le fac de prin clasa a VI-a sau a VII-a. Din fericire pentru mine, nu am avut profesoare de română care să ne dicteze comentarii și să ne ceară să le învățăm pe dinafară. De aceea, le-am făcut singură.

Citeam textele, mă munceam să înțeleg sensurile și…ieșea. Chiar îmi plăcea să descopăr sensurile ascunse ale textelor literare.

De prin clasa a III-a îmi plăcea materia numită literatură, pentru că făceam compuneri frumoase, lăudate de doamna învățătoare. De aceea, în clasa a IV-a m-a trimis la Olimpiadă la română, la care am luat…nota 4. La prima Olimpiadă la care am participat. Pentru că ni s-a dat să facem o compunere cu titlul: „De ce mulțumim partidului”. La care n-am știut ce să scriu…

După care, bineînțeles, doamna învățătoare mi-a tras o săpuneală zdravănă în clasă, o oră întreagă. Cum adică eu, care am atâta imaginație la compunere, să nu știu ce să scriu?…

Pe vremea aceea, când am făcut eu școala generală și liceul, nu existau calculatoare, cu atât mai puțin internet.

Am făcut parte din prima generație, în 1992, care am beneficiat de înființarea unor clase de uman, după o lungă perioadă de absență a lor din învățământul românesc. De aceea, am putut să fac liceul la filologie.

Când am intrat la liceu, viitoare mea profesoară de română și dirigintă (care era și directoarea liceului, în acel moment),  a înnebunit cancelaria cu lucrarea mea de examen (fără să mă fi cunoscut încă) – mai țin minte doar că era un subiect despre Sadoveanu.

Pentru că ea făcea lobby pentru înființarea clasei de filologie, pe care ceilalți profesori nu o vedeau necesară. De abia ieșisem din comunism și tot chimia și matematica păreau multora, atunci, singurele importante

Și când am ajuns la liceu, cu atât mai mult am căutat să concep singură comentariile la literatură. Doamna Nicoleta Băețica, profesoara de română, vroia întotdeauna să îmi umple brațele cu cărți de critică din biblioteca sa, ca să mă ajute.

Dar eu îi spuneam să nu mi le dea până nu comentez eu singură textele, ca să nu mă influențeze opiniile criticii mai înainte de a-mi forma și eu o părere. Și dumneaei a râs mai întâi, dar apoi a devenit o obișnuință între noi. Trecea la predarea unui nou scriitor sau text, mă lăsa să-mi fac singură analizele/ interpretările, și apoi îmi dădea și cărți de critică de citit…

Îmi aduc aminte că la bac, la proba orală (care nu era ce e azi, ci una foarte grea), mi-a căzut Revedere. Iar eu…am întrebat în șoaptă o colegă dacă acest text era sa nu în programa de bac, la care și ea m-a întrebat, tot în șoaptă, dacă sunt sănătoasă la cap.

Cum știam poezia pe dinafară, am făcut comentariul mental și am notat niște idei pe foaie, în cele 20 de minute pe care le aveam la dispoziție ca să mă gândesc la răspuns.

După care profesoara care m-a examinat a spus în tot orașul (care nu era mare, ci doar vestit pentru că acolo întorcea trenul) că n-a mai auzit un asemenea comentariu la Eminescu…

Și eu zic că așa am ajuns, încet-încet, critic literar, începând…de dimineață.

Eminescu: între modernitate și tradiție [5]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Zoe Dumitrescu-Bușulenga nu investighează exemple de filiații concrete între literatura veche și creația eminesciană – din cauza faptului că studiile sale nu s-au extins spre literatura română veche –, dar punctează, pe alocuri, existența unei relații semnificative cu trecutul și tradiția autohtonă.

În primul rând, pentru Eminescu, „Evul Mediu românesc” este „timp al plenitudinii”[1], din care se vor desprinde câteva mari figuri de domni în poemele sau proiectele dramatice eminesciene: Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Ștefan cel Mare („umbra Dei”) etc.

Autoarea consideră ca specifică pentru opera lui Eminescu o relație aparte cu natura, un sentiment al naturii care nu există în Apus – aidoma opinase mai înainte și T. Vianu –, care face parte din viziunea spirituală veche, pe care o și identifică în exemplul lui Cantemir[2].

Un alt aspect semnificativ, pe care îl putem atribui spiritualității și culturii române vechi – fără a fi enunțat ca atare de către autoare –, este cel al dorului regresiv al poetului, care nu este o dorință de integrare în neant/ neființă/ nirvana, ci de întoarcere la o condiție paradisiacă, edenică[3], pe care omul a pierdut-o, devenind rătăcitor.

Exegeta insistă asupra obsesiei originarului, a creației primordiale, a virtuților de puritate, frumusețe și armonie incomparabile ale arhetipului sau tiparului originar, fără să denumească un areal spiritual anume, dar presărând adesea indicatoare (voit sau nevoit, poate neintuindu-le atunci sensul ortodox) spre propria tradiție a poetului. Pentru că puritatea/ inocența originară, asociată cu splendoarea/ frumusețea incomparabilă, reprezintă atributul unic al genezei creștine – aici putem invoca patristica bizantină și, mai ales, Hexaemera – (miturile cosmogonice precreștine au cel mai adesea la bază acte erotice sau violente).

Codrul – care este efigia terestră a spațiului sacru, edenic[4] și antipodul „locului amorf, neocrotit, desacralizat”[5] – îi amintește poetului condiția primordială, prin perenitatea frumuseții sale și fidelitatea relațiilor cosmic-eterne („Ce mi-i vremea când de veacuri/ Stele-mi scânteie pe lacuri”), dar și confirmându-i sentința („o sentință […] de carte bisericească”[6]): „Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor” (Vreme trece, vreme vine)[7].

Pădurea „se sublimează într-un peisaj paradisiac, „un rai din basme văd printre pleoape”, în care are loc o epifanie, „sclipiri pe cer, văpaie peste ape” [Fiind băiet, păduri cutreieram]”[8]. „Peisajul-cadru” al nunții din Călin este „proaspăt ca în ziua întâiu a creației”, iar într-un vers considerat de Arghezi cel mai frumos din poezia lui Eminescu, „apele care se rotesc ca un cuibar devin apele începutului lumii”[9].

Prima parte a Scrisorii IV evocă, în mod consonantic pentru viziunea și mentalitatea lui Eminescu, „un ev-mediu românesc mult iubit de poet” și o „armonie universală reinstaurată”[10]. În altă parte, „Povestea codrului închipuie o lume fabuloasă, așezată după tipicul unei curți medievale”[11].

Referitor la Mureșanu, autoarea a remarcat că Eminescu folosește argumente „inspirate din gândirea înaintașilor pașoptiști, [care] au redundanța stilului acelora, cu care se proclama participarea Providenței la marile evenimente ale istoriei”[12]. Doar că această situație era, la rândul pașoptiștilor, inspirată cert din cronici, începând cu Grigore Ureche sau Miron Costin, ori din cronografe. Eminescu era indubitabil conștient de ambele surse[13].

Bușulenga a sesizat că personajul central din Sărmanul Dionis poartă numele „faimosului revelator al ierarhiilor angelice”[14], Sfântul Dionisie Areopagitul. De asemenea, a remarcat „scările, simbol […] de comunicare între sus și jos[15], fără să indice însă scara lui Iacov din Geneză sau Scara Sfântului Ioan Climax, ori scările din iconografie, cu aceeași valoare simbolică.

Visele din proza eminesciană au o puternică amprentă veche[16]. Legat însă de această proză, în care descoperea vise paradisiace și coșmaruri demonice, într-un transcript de mentalitate creștin-medievală, remarca și „cât de largă […] era aria gândurilor lui creatoare și cât de bogat tezaurul său imagistic”[17].

Exegeta consideră că, în Spațiul mioritic, Blaga a demonstrat „legăturile de substrat ale celui mai ales spirit românesc cu lumea bizantină a Ortodoxiei, prelungită pe pământul și în cultura noastră în tot Evul Mediu. Exemplificarea unică, edificatoare, se făcea prin motivul hyperionic”[18].

Dintr-un alt studiu al Zoei Dumitrescu-Bușulenga[19], reținem de asemenea afirmația (puțin camuflată și intercalată într-o altă aserțiune) că literatura veche a avut cea mai mare pondere în formarea poetului: „Nu se cade să uităm niciodată că produsele folclorului universal, mitologia, ca și poezia și filosofia vedică, Platon și Shakespeare, adică elementele cu cea mai mare pondere formativă după folclorul și literatura veche românească (s. n.) în configurarea spirituală a poetului, i-au devenit familiare […] tot prin intermediari germani”[20].


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 28.

[2] Idem, p. 56: „În acest spațiu al nostru s-a trăit din vechime cu un sentiment al grandorii imanente în natură, nu zdrobitoare [așa cum resimțeau Pascal sau Schopenhauer universul infinit zdrobitor și angoasant pentru om], într-un fel care a eliminat apăsarea cosmosului și spaimele legate de forțele lui. Sufletul omului și al poetului acestui pământ a participat firesc, fără exaltare și fără frică (s. n.), la viața cosmosului, la viața elementelor, într-o comunitate impresionantă de ritmuri traduse în ethos. […] Așa se explică poate de ce și Cantemir vorbea de unitatea vie a spațiilor ritmice…”.

[3] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 11: „O singură cale mai rămâne, aceea a reintegrării printr-o ultimă regresie, a părții pierdute în unitatea cosmică, după sfârșitul pribegiei, în Mai am un singur dor. […] Rătăcitorul, ajuns la capătul muceniciei sale, va reintra în permanență [veșnicie] pentru a-și reîntâlni ocrotitorii, codrul, apele, stelele”.

[4] Idem, p. 9: „în motivul codrului și în metamorfozele lui succesive transpare și semnificația ruperii, adică a căderii dintr-o unitate originară, și semnificația reintegrării posibile în acea ordine a unității”.

[5] Idem, p. 10. Toate acestea nu sunt decât simboluri aparținând pertinent spiritualității românești. Această interpretare, prin ea însăși, chiar dacă nu se specifică apartenența ei la fondul tradițional de spiritualitate românească, exclude apropierile de Nirvana, puse pe seama poetului, precum și o influență fundamentală din partea textelor sanscrite, influență luată în calcul de Bușulenga la nivel de informație culturală sau asemănare prin coincidență. Spre exemplu, vorbind despre motivul pădurii în lirica eminesciană, observa că „și în mitologia indică, […] pădurea deține prin excelență virtuțile locului magic, vizitat de sihaștri, de sanyasi, ca și în mitologia germanică sau în cea celtică, unde i se acordă un accentuat caracter sacru” (p. 38).

[6] Idem, p. 46. [7] Cf. Idem, p. 11. [8] Idem, p. 39.

[9] Idem, p. 89. Autoarea nu menționează, dar conjuncția valențelor nupțiale cu cele edenice este tot de factură mistică (am sesizat anterior remarca Rosei del Conte, referitor la faptul că poezia iubirii e impregnată de mistică), inspirată din aceeași literatură patristică, care anunță nunta omului cu Dumnezeu, în Rai.

[10] Idem, p. 90.

[11] Idem, p. 42: acel codru care este tipar paradisiac, în care, „spuse într-o terminologie arhaizantă, activitățile tuturor se desfășoară, ca într-o fermecătoare alegorie de tapiserii medievale, sub oblăduirea puternică și milostivă a împăratului codru care stăpânește tărâmul acesta fericit”.

[12] Idem, p. 18.

[13] În opinia autoarei, Eminescu a elaborat o „filosofie personală a istoriei” (p. 17). Recunoaștem că o vedem ilustrată în Memento mori sau, la modul dialectic, în Glossă, precum și în alte poeme. În aceste poeme ne izbește recurența acelor atât de vechi motive: vanitas vanitatum, fugit tempus, nihil novus sub sole etc. Ni se pare inconfundabilă, aici, impregnarea lui Eminescu de lecturile din cărțile vechi.

[14] Idem, p. 84.

[15] Idem, p. 72. Iar oximoronul dureros de dulce este înțeles „ca în pildele biblice sau în înțelepciunile populare tradiționale, ceea ce pare dulce este în realitate amar, ceea ce pare amar este dulce” (p. 230).

[16] Observă că „prezența demoniacului se trădează într-o simptomatică specifică de coșmar, spusă parcă de o conștiință medievală, torturată de prezența nevăzută, dar acut resimțită, a demonului” (p. 144).

Altă dată scrie: „paradisul și infernul, raiul și iadul, erau reprezentate prin elementele interioare ale viselor paradisiace ori infernale”, lăsând, „doar din când în când” (o exprimare precaută), să se recunoască „istoria străveche în lumea ebraică și creștină a unei căderi arhetipale” (p. 157).

[17] Idem, p. 194. Zoe Dumitrescu-Bușulenga admite că Eminescu a fost „înrâurit de filosofia pesimistă a lui Arthur Schopenhauer [influența lui Schopenhauer o dezminte în alte studii, ulterioare] și de budism […]. Dar pentru acest cu adevărat angelic visător, care a imaginat ca nimeni altul zborul printre stele, peisajul lunar ori lumea fabuloasă a basmelor, a existat un tărâm sigur, un sol pe care l-a privit atent și continuu ca o latură întreagă a ființei lui: România” (p. 195). Interpretările sale sunt adesea un vector spre tradiția culturală și spirituală autohtonă.

[18] Idem, p. 294. Pentru Blaga, Eminescu se identifică cu prima din întrupările Luceafărului, cea într-un tânăr voievod, reprezentând idealul voievodal al poetului. Recunoscând vechea sinonimie între voievod și arhanghel, Bușulenga deduce aspirația celestă a poetului.

[19] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Ed. Universal Dalsi, București, 1999. Aflăm de aici că, în literatura și filosofia germană a epocii în care Eminescu a venit în contact cu ea, se bucura de mare prețuire…lumea orientală (inclusiv la Goethe și Schopenhauer), de la filosofia budistă și textele sanscrite până la Hafiz și Firdusi.

Pe aceeași temă, pentru a sesiza amploarea unor fenomene culturale, se pot lectura aceste rânduri: „Italia, având relații vechi cu lumea Orientului, receptase încă de la începutul secolului al XVIII-lea o serie de teme și atitudini care vor face carieră în romantism. […] Faptul că literatura romantică germană este receptivă, chiar în cadrul relațiilor sale cu literatura italiană, la temele de origine orientală, după cum o dovedește chiar istoria motivului Turandot, a fost explicat în special prin prisma interesului pe care Goethe îl manifestă pentru literaturile orientale. Nu trebuie însă neglijat faptul că în literatura germană existau, încă din secolul al XVI-lea, contacte destul de strânse cu lumea Islamului (Crusius, Leunclavius ș.a.). Tot din secolul al XVI-lea datează și contactele remarcate de numeroși cercetători dintre commedia del arte (mai ales la Veneția) și spectacolele populare turcești”, cf. Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 97.

[20] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, op. cit., p. 30 (folclorul e acolo ca să contrabalanseze greutatea afirmației).

În acest studiu, Bușulenga susține, urmându-l pe Blaga, influența catalitică a culturii germane, care „spre deosebire de cea franceză, […] e mai curând un dascăl care te orientează spre tine însuți” (p. 8-9). În acest context cultural, facilitat în țară și de Junimea, poetul a înaintat spre „fântânile nepoluate ale adevărurilor noastre străvechi” (p. 9).

Reîntoarcere la Nichita [71]

Dar tocmai la aceste sentimente și la idealurile sale primare el însuși face referire în poemul Rugăciune (care este o rugăciune către Dumnezeu):

Iartă-mă și ajută-mă
și spală-mi ochiul
și întoarce-mă cu fața
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă și ajută-mă
și spală-mi inima
și toarnă-mi aburul sufletului
printre degetele tale.

Iartă-mă și ajută-mă
și ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
și-mi strivește trupul cel vechi.

Iartă-mi și ajută-mă
și ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

„Invizibilul răsărit din lucruri” ne aduce aminte tocmai de poemele din primul volum (Sensul iubirii), acolo unde „soarele saltă din lucruri” (O călărire în zori), unde există o răsărire de lumină din lucruri neîncetată, o izbucnire de lumină peste lume, din interiorul lucrurilor („Soarele a izbucnit peste lume strigând./…/ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave”).

Acolo unde este indicat cu multă claritate un sens ascendent, anastasic, atât al ființei sale (după cum am sesizat anterior[1]), cât și al lucrurilor din univers, din care răsare lumină.

Tocmai de aceea, „întoarce-mă cu fața/ spre invizibilul răsărit din lucruri” înseamnă o rugăciune pentru întoarcerea spre lumină, spre sensul de lumină și de înviere spre care merge universul, chiar dacă oamenii întunecați la suflet nu îl percep.

Verbul a întoarce este semnificativ, pentru că el este esențial și în poezia lui Eminescu și presupune o mișcare de regres către vârsta copilăriei și a adolescenței. Și de ceva vreme observăm această întoarcere în poezia lui Nichita, cu insistență.

Poetul fusese cât se poate de conștient de virtuțile ochiului său poetic-contemplativ, încă din adolescență:

…Adolescența lui fără seamăn era,
ca o mare-nclinată, cu corăbii pe ea.
Piscurile lui lăsau locuri rotunde
unde să-ți cațeri trupul, prin ierburile scunde,
și cu mâna întinsă, să abați din cale
liniștea vulturilor în rotogoale.

Herghelia albastră a orizontului fugea
lăsând vise prelungi după ea.
Amurgul îi lovea câmpiile fecunde
cu râuri de culori despletite în unde.
Serile i se ridicau din inimă, pline de stele
cu fulgere rătăcitoare prin ele.

Era zvelt și frumos.
Ca o pană de vultur, mlădiu.
Luna lângă el trecea mai jos,
soarele îi răsuna pe mâini, argintiu. [etc.]

(Cântec despre adolescența eroului,
vol. Sensul iubirii)

Și l-am văzut întorcându-se nostalgic spre această vârstă a inocenței:

O, erai un om frumos,
și subțire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea
un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva pe sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase…

Tu treceai mânjit de aripi
și cu pene și cu fulgi.
Unde ești tu cel de-atuncea
unde fugi?

(Părându-mi rău de adolescență,
vol. Oul și sfera)

Așa încât „Iartă-mă și ajută-mă/ și spală-mi ochiul/ și întoarce-mă cu fața/ spre invizibilul răsărit din lucruri” e o rugăciune pentru întoarcerea la inocența privirii, la curăția contemplației, la frumusețea gândirii și a aspirațiilor de atunci.

De aceea, se roagă acum pentru a vedea „invizibilul răsărit din lucruri”, sau, cum spunea mai demult, soarele săltând din lucruri, izbucnind peste lume.

Spuneam, la începutul analizei noastre, că „e posibil ca Nichita să fi cunoscut sensul vechi, dosofteian, al verbului a izbucni, care este: a izvorî, a răsări, a se revărsa[2]. Acum, în poemul Rugăciunea, ne arată că știe sensul vechi al lui abur, care însemna suflet: „Și toarnă-mi aburul sufletului/ printre degetele tale”.

Dosoftei are câteva versuri foarte frumoase – pe care le-am sesizat în mai multe rânduri și e posibil să le fi sesizat și Nichita – în care zice, despre idoli:

Gură au și nu pot să grăiască,
Cu ochi sunt și nu pot să zărească,
Urechi au și nu pot să auză,
Nice abur [suflet] nu le este-n buză.

(Ps. 141, 39-44)[3]

 „Spală-mi ochiul” înseamnă spală-mi sufletul, vederea minții și a inimii. Căci „luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt. 6, 22, Biblia 1914).

Că acesta este sensul vedem lămurit în strofa a doua, unde Nichita se roagă: „spală-mi inima/ și toarnă-mi aburul sufletului/ printre degetele tale”, Doamne. Cerne-mi sufletul printre degetele Tale, ca să se curățească, să redevină curat.

„Iartă-mă și ajută-mă/ și ridică de pe mine/ trupul cel nou care-mi apasă/ și-mi strivește trupul cel vechi”, spune poetul. De același lucru l-am văzut plângându-se și în volumul anterior: „dar unde-i trupul de-atunci, trăit și curs/ pe spata undei? Astăzi mi-a apare că e sus/ un cui în palma lui Iisus” (Locomotive vechi, terasamente, greieri).

„Trupul de-atunci”, „trupul cel vechi” al copilăriei și al adolescenței, e strivit de „trupul cel nou” – adică de cel care a devenit acum –, pe care îl resimte ca „un cui în palma lui Iisus”. Însă, dacă se simte „un cui în palma lui Iisus” e un lucru bun, al pocăinței. Pentru că păcatele noastre sunt cele care L-au răstignit și Îl răstignesc pe Domnul.

„Iartă-mă și ajută-mă/ și ridică de pe mine/ îngerul negru/ care mi-a îndurerat caracterul”: îndepărtează-l de la mine pe demonul (nu daimonul, ci demonul în sens creștin) care îmi deturnează traiectoria, care îmi strivește inocența, care îmi îndurerează caracterul

Chiar dacă critica literară, în marea ei parte, nu crede nici în suflet (sau în veșnicia lui), nici în Dumnezeu, nici în Îngeri și nici în demoni…


[1] Ibidem. [2] Ibidem.

[3] Cf. Dosoftei, Opere. 1. Versuri, op. cit.

Versurile acestea le-a remarcat, la scurtă vreme, Sfântul Antim Ivireanul, după cum am arătat în articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/teologie-si-poezie-la-sfantul-antim-ivireanul-si-dimitrie-cantemir/.

Articolul a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/studii-literare-vol-2/.

Însă termenul „abur”, cu sensul de suflet, se găsește și în Cazania de la Govora: „moartea cea de veaci – ucisă și fără de abur zace cu [prin] moartea lui Hristos”, cf. Evanghelie învățătoare (Govora, 1642), ediție, studiu introductive, note și glosar de Alin-Mihai Gherman, Ed. Academiei Române, București, 2011, p. 357.

Psalmul 56, cf. LXX

1. Întru sfârșit, să nu nimicești cu totul [μὴ διαφθείρῃς], [psalmul] lui David, întru scriere pe stâlp, când el a scăpat de la fața lui Saul întru peșteră.

2. Miluiește-mă, Dumnezeu[le], miluiește-mă! Că în[tru] Tine a nădăjduit sufletul meu și în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce are să treacă fărădelegea.

3. Striga-voi către Dumnezeul Cel Preaînalt, [către] Dumnezeul cel care mi-a făcut mie bine.

4. A trimis din cer și m-a mântuit, a dat întru ocară pe cei care mă calcă în picioare pe mine. [Pauză psalmică]. A trimis Dumnezeu mila Lui și adevărul Său

5. și a izbăvit sufletul meu din mijlocul puilor de lei. M-am culcat tulburat. [Căci] fiii oamenilor [au] dinții lor armă și săgeți și limba lor [este] sabie ascuțită.

6. Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeu[le] [ὑψώθητι ἐπὶ τοὺς οὐρανούς ὁ Θεός], și peste tot pământul [înalță] slava Ta [καὶ ἐπὶ πᾶσαν τὴν γῆν ἡ δόξα Σου]!

7. Cursă au pregătit picioarelor mele și au aplecat [κατέκαμψαν] sufletul meu. Săpat-au groapă înaintea feței mele și au căzut întru ea. [Pauză psalmică].

8. Gata [este] inima mea, Dumnezeu[le], gata [este] inima mea. Cânta-voi și voi lăuda.

9. Ridică-te slava mea! Ridică-te psaltirionule și liră! Ridica-mă-voi dis-de-dimineață.

10. Mărturisi-mă-voi Ție în[tre] popoare, Doamne. Lăuda-voi Ție [Lăuda-Te-voi pe Tine] în[tre] neamuri.

11. Că s-a mărit până la ceruri mila Ta și până la nori adevărul Tău.

12. Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeu[le], și peste tot pământul [înalță] slava Ta!

Protest de ziua îndrăgostiților

O seamă de îndrăgostiți maturi, în ciuda îndrăgostiților juvenili, care nu pun accentul pe fidelitate, protestează la această dată în casele lor, în mod pașnic, iubindu-și soțiile ca în prima zi.

Protestează cu inima delicată, dăruită celuilalt.

Protestează din toată inima, pentru că iubirea e continuă și nu doar într-o anume zi.

Ei nu sunt de acord să își facă cadouri doar pe 14 februarie, pentru că în fiecare zi și în fiecare noapte iubirea e în inima celor care iubesc.

Și acestea fiind zise, iubirea e purtarea veșnică a celuilalt, care e împlinirea noastră.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén