Eminescu: între modernitate și tradiție [6]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Mircea Scarlat este autorul singurei Istorii a poeziei românești din critica noastră, din care avem în vedere mai ales volumul al doilea, pentru cercetarea de față. El consideră că „Eminescu este reperul fundamental în istoria poeziei (și, mai mult chiar, a literaturii) românești”[1], al doilea miracol, în ordinea apariției, după Dosoftei[2], și că a făcut eforturile cele mai mari pentru „mlădierea limbii strămoșești”[3], adică a limbii vechi.

Scarlat, care scrisese o Introducere în opera lui Miron Costin, recunoaște faptul că „ordonarea prin văz a percepțiilor și reprezentărilor este o trăsătură ce-l apropie pe Eminescu de poezia veche”, rememorând „celebrul pasaj din Miron Costin: «Den cinci simțuri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul și pipăitul, mai adevăratu de toate simțiri ieste vederea. Ce pren audzu, câte aude omul, nu să poate aședza deplin gândul. […] Iară vederea singură den toate așadză într-adevăr gândul nostru și ce să vede cu ochii, nu încape să hie îndoială în cunoștință» (Letopisețul Țării Moldovei, cap. XVIII)”[4]. Pasaje cu mesaj similar există și în alte texte, de la Neagoe Basarab până la Antim și Cantemir.

Arhitectura poetică eminesciană avea în centru modelul templului care „asigură ordinea, stabilitatea, viața”. Absența lui creează angoasă în poezia viitoare simbolistă[5]. Dar și în pastelul Miezul iernei al lui Alecsandri „nu este deloc întâmplătoare imaginarea naturii drept un templu; cel mai ilustru contemporan al său își începe astfel celebrul sonet: «La nature este un temple où de vivants piliers»[6].

Însă cosmosul ca un templu/ biserică este specific întregii literaturi și perspective medievale, de unde îl moștenea și Baudelaire (care „credea că rolul de căpetenie al poetului ar fi să descifreze simbolurile”[7]), iar imaginea operei edificiale este de asemenea prezentă simbolic-sugestiv în Istoria ieroglifică a lui Cantemir[8].

În altă parte, Scarlat reține că „originea livrescă a semnificatului a fost indicată de poet într-o scrisoare expediată din Iași, la 8 nov. 1874: «Trecutul m-a fascinat totdeauna. Cronicele și cântecele populare formează, în clipa de față, un material din care culeg fondul inspirațiunilor»”[9].

Menționează „prezența numeroaselor elemente aparținând unui fabulos ev mediu, idealul voievodal analizat de Blaga”[10], faptul că, „în Glossă”, „ideile fundamentale ale Ecleziastului apar la poetul român foarte clar și, nu întâmplător, exprimate uneori gnomic”[11] ori că, în Umbra lui Istrate Dabija-voievod, propune o altă imagine a Moldovei din vremurile vechi[12].


[1] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, București, 1984, p. 37. Afirmație la care subscriem.

[2] Idem, p. 38. [3] Idem, p. 49. [4] Idem, p. 122-123.

[5] A se vedea și: Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 8-11.

[6] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 64.

[7] Idem, p. 84.

[8] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2.1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 195-216, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

[9] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 92.

[10] Idem, p. 96. [11] Idem, p. 118.

[12] Idem, p. 130. În opinia mea, Scarlat exagerează în receptarea caracterului burlesc și ironic al acestei prezentări. Nu mi se pare nici că „Alexandrescu era mai aproape de hieratismul vechilor portrete votive” (p.  128).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *