Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 16 februarie, 2017

Cine este luminătorul din Ps. 131, 17?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

77. Cine este luminătorul din Ps. 131, 17?

Textul la care mă refer e acesta în LXX: „[căci] am pregătit luminător unsului/ hristosului Meu [ἡτοίμασα λύχνον τῷ χριστῷ Μου]”. Iar luminătorul pregătit de Tatăl pentru Fiul Său întrupat, pentru Hristos, este Sfântul Ioannis Botezătorul, cel care a luminat calea lui Hristos, care a arătat-o, care a făcut-o explicită pentru oameni.

The Living Icon of God

– And what it means to be living icon of God?

– It means to sanctify yourself in His Church and to look, through all your person, that God lives in you through His glory. That you are a living dwelling of God and a living icon of Him, because He condescends in you.

But the iconoclasts, who crushes Holy Icons or who want to erase, through their ideology, the theological simpleness of the Icons from Orthodox Christians, are and aghiomachists, ie fighters against Saints. For that they fight against the veneration of Saints and the veneration of their Holy Relics. But those who struggle with the Saints and with their Holy Icons and with their Holy Relics struggle and with the Church of God and not worship, as they think, neither the Scripture of Church.

For that, the Scripture, from beginning to end, is full of images. It is iconographic.

And the Holy Icons of Church have in them the simpleness and the rigour and the asceticism of Scripture, for that the Scripture and the Icon are illuminations of God.

And according as in Scripture, the real man is the Saint, all the same, in iconography, the Saint looks into a certain way and bears a name, for that he lived a holy life with God.

But the Icon of Saint speaks in concentrated mode about him and from  the perspective of God’s eternity. While in the Life of the Saint we have a godly detailing of the Icon of Saint. Likewise and in his liturgical Ministry.

His Holy Relics, if they are kept, speak to us about the spiritual veracity of his Icon. For the iconised, in his Holy Relics, it is presented from the perspective of his transfigured body, but still deficient transfigured. While, in his Holy Icon, the Saint is presented from eternity into history, presented as alive and spiritual in the Kingdom of God, completely transfigured, but with attributes proper to his earthly life. And that for that to give us all the courage of spiritual life, ie that to follow God’s Saints.

Who are the Saints of Church? They are all those who have sanctified life and now they are in God’s Kingdom.  And each of them have watched on people, on their neighbor, as on together-heirs with them of His Kingdom.

For that we are all called to His Kingdom. There’s no one uncalled. But we choose to be sheep or goats [Mat. 25, 33]. For that we’re sheep obedient to God or goats disobedient to Him, if we behave as such. For that the life of now decides the everlasting life.

*

The text of face is a fragment from my sermon from here.

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2017]

Iubiții mei[1],

posturile Bisericii sunt o poruncă pentru toți creștinii ortodocși și ele sunt precizate, în mod explicit, în calendarul bisericesc. Și dacă trăiești în ritmul lor și al Slujbelor Bisericii, atunci trăiești eclesial, bisericește. Pentru că posturile și rugăciunile Bisericii ne fac să trăim viața Bisericii în mod comunitar și comunional.

– Ce înseamnă a trăi comunitar viața Bisericii?

– A o trăi la nivelul unei parohii sau al unei Mănăstiri. Pentru că o parohie are o Biserică, după cum o Mănăstire are o Biserică unde se adună toată obștea monahală. Și aici, în Biserica parohiei sau a Mănăstirii, un număr de creștini trăiesc comunitar sau ca o comunitate stabilă.

Însă noi, cei care trăim într-un sat sau într-un cartier și care ne adunăm la slujbă în Biserica noastră, suntem o comunitate, pentru că trăim în jurul acestei Biserici.

Dar pentru ca această comunitate a noastră să fie și o comuniune reală, trebuie să ne cunoaștem unii pe alții și să ne respectăm și să ne iubim și să ne ajutăm în mod reciproc.

Iar pentru ca să ajungem la această maturitate teologică și eclesială, fiecare dintre noi trebuie să se construiască pe sine ca o persoană comunională. Ca o persoană care să iubească Biserica și frățietatea între membrii Bisericii.

Însă  parohiile și Mănăstirile noastre sunt comunități comunionale, sunt adunări frățești, bazate pe prietenie și iubire și respect reciproc sau sunt structuri organizatorice fără coeziune interioară? Ne cunoaștem unii pe alții și lucrăm noi în mod unitar? Lucrăm noi ca un întreg? Sau Slujitorii Bisericii încearcă să formeze comunități eclesiale, dar nu au prea mulți creștini practicanți, care să îi ajute în demersul lor?

Și răspunsul e unul trist, pentru că asta e realitatea de facto a Bisericii noastre: comunitățile noastre parohiale nu au, cel mai adesea, coeziune internă, ele sunt mici și foarte mici, pentru că la viața liturgică a Bisericii participă un număr mic și foarte mic de persoane din parohie.

Parohia poate fi foarte mare, mare, medie sau mică, în ansamblu…dar numărul participanților reali la viața liturgică e mic. Și dacă numărul e mic, tocmai de aceea și impactul liturgic și predicatorial al Bisericii asupra parohiei e mic.

Pentru că încă trăim în logica pe care comunismul a imprimat-o României, în logica indiferenței față de Biserică. Fapt pentru care, deși suntem creștini ortodocși, noi evităm Biserica, o minimalizăm, intrăm în ea numai la mari sărbători sau când avem evenimente liturgice importante în familie, ca Botez, Nuntă, Înmormântare, în loc să vedem Biserica ca pe o necesitate cotidiană.

Însă Biserica nu e o instituție doar pentru sărbători și mari evenimente, ci e o instituție neapărată în viața noastră, pentru că e o instituție pentru fiecare zi.

Read More

My Experience of Online Editor

From 2009 until today, in February 2017, I published online 148 books. All being gratuitous. For each I was corrector and editor and, in the most part, are theological books.

And apart from a single book, which is in English and that’s my doctoral thesis, all others are in Romanian language.

But the language limits the book at a certain perimeter. Certainly, if I had written only in English, other would have been my audience at online level. The English language is the Latin or the Greek of erstwhile.

But, if I had written only in English, I would have felt that my books are impersonal. And, for this reason, I prefer to write in my language and to retranslate my books in English.

Only that the re-translations require time and they eat my time for other books. And I’m tempted, more and more, to write only in English, for that to have really the audience which I wish.

I translated several books of Scripture from ancient Greek and I continue with others. I need of the translation of Scripture for the Dogmatic which I am writing and from which I published the first volume.

How is the language of Scripture? Full of naturalness and poetry.  But, in the same time, it is an abyss of theology and holiness. And this immense theology of the Church was commented by Holy Fathers.

I preach very much at online level, in written format. In February 2017 I published the 12th book of sermons. I wrote a book of sermons directly into English, but is not yet published. When will I be able to translate these books in English? Maybe never. And this is a great loss to those who do not know Romanian.

My wife, the Priestess Gianina, interprets the Romanian literature from Orthodox point of view. His doctoral thesis and the postdoctoral I’ve published them online. Things very valuable for specialists.

Are thousands of book pages.  But the readers are few, because they are in Romanian. And for that to reach to others, they must be translated.

In conclusion, the publishing of book must be internationalized for that to have a real public. And for that it is necessary that all the books to be in English.

My Regret

If I was to talk of regrets, I believe that I regret the fact that I have not yet and more beautiful and true stories, from my life, of storied.

For that the beautiful stories are the real ones. Are those who have already spent. And which are with real people.

And I believe that you must not go to the end of the world for the real stories, true, but you must look around, in men.

People  keep their stories in their heart. You only have to enter at their heart as to tell you. Ie you must become friend with them, for as to hear stories of life.

*

A poem from the volume The Maturation of Poetry, a volume of poetry yet not published.

Eminescu: între modernitate și tradiție [7]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pe George Gană nu îl preocupă investigarea surselor operei eminesciene și nici relația cu operele românești ale trecutului literar, care mie mi se pare fundamentală. Sporadic apar câteva informații.

Astfel, în Povestea magului călător în stele, luând în considerare și varianta dramatizată, Gană întrevede în „episodul sihastrului o funcție pedagogică, prin care Prințul să învețe riscurile abandonării în visare”[1], ceea ce ne duce cu gândul la cărțile populare și la literatura veche etico-pedagogică, dar, totodată, ne indică și o cu totul altă descifrare a poemului. Iar ideea repudierii visării ne sugerează surse vechi ascetice, pe care le-a cunoscut[2].

Reține doar câteva fapte semnificative[3]. Remarcă o „orientare spre medievalitate a imaginației istorice a poetului”, încât chiar Dacia din Gemenii este „medievală” și nu „arhaică”, iar „Sarmis vorbește de Dacia, dar în termeni mai potriviți pentru Moldova”[4].

„Eminescu revine, după întoarcerea de la studii, la epoca medievală” și „concepe un ciclu amplu, shakespearian am zice, de piese inspirate din istoria Moldovei, intitulat Dodecameron dramatic[5]. Iar „piesa istorică […] în ultimii ani [ai vieții] […] pare a acoperi orice alt interes intelectual”, ani în care G. Panu își amintea că nu mai citea decât „cronicile țărei, precum și toate scrierile atingătoare de istoria acestor țări”[6].

Stadiul cercetării critice a operei eminesciene

Tudor Vianu i-a dedicat lui Eminescu cercetări întinse pe durata a patru decenii. Prin urmare, nu voi face o sinteză amplă a ideilor lui, ci mă voi opri doar asupra câtorva probleme semnificative. Începând cu Personalitatea lui Eminescu, dar mai ales cu Poezia lui Eminescu, din 1930, se contura o pasiune care nu se va stinge niciodată, pentru că Vianu va reveni la opera eminesciană ca la o sursă perpetuă de reflecții și căutări de semnificații.

Criticul era reticent față de publicarea postumelor eminesciene, fiind exigent cu criteriile unei revelații de acest tip. Dar aspectul contrariant, pentru noi, în exegeza lui Vianu, îl constituie faptul că, pe de o parte, este convins că marea literatură romantică europeană nu i-a furnizat poetului nostru modele pe care să le fi urmat, iar, pe de altă parte, acceptă și se integrează în ceea ce singur numește „un adevărat curent al istoriei literare”[7], pornit de la Maiorescu, acela al susținerii unei preeminențe a filosofiei schopenhaueriene asupra cugetării lui Eminescu.

Astfel, pentru Vianu, „lirismul eminescian a ajuns la concluzia originalității lui eliminând tot ce îi era străin”[8], „analogii cu literaturile străine au fost introduse adese […], de cele mai multe ori cu scopul de a reliefa prin comparație o trăsătură sufletească, pentru a preciza o diferență sau pentru a pune în lumină o influență importantă în formarea concepției sale”[9], dar „operele străine de care va fi vorba [în lucrarea sa] n-au constituit poate niște izvoare literare ale lui Eminescu”[10].

În schimb, „Eminescu a mers de atâtea ori pe căile filozofiei lui Schopenhauer”[11], care i-a fost „tovarăș de viață”[12] începând – în opinia sa – de la Viena, unde Eminescu a intrat în contact, la cursuri, cu filosofia acestuia. Respinge însă „legenda despre Eminescu […] ca pesimist schopenhauerian”[13] și posibilitatea unei întâlniri anterioare studiilor vieneze cu scepticismul acestuia, care să se fi reflectat în Mortua est![14].


[1] George Gană, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2002, p. 89.

[2] De asemenea, între rândurile dedicate liricii erotice, se precizează și că „unele poezii amintesc de erotica Văcăreștilor și a lui Conachi, ca și de irmoasele sau cântecele de lume, pentru care Eminescu a manifestat interes, transcriindu-le în colecția sa de literatură populară și folosindu-le pe unele ca materie primă pentru creațiile proprii”, cf. Idem, p. 183.

[3] Deși un capitol întreg, al șaselea, se numește Gândirea mea în vremi trecute-noată (titlul fiind un vers dintr-un Sonet), autorul nu este totuși preocupat decât de recapitularea textelor ce relevă interesul poetului pentru trecutul istoric, românesc în principal, fără ca prin aceasta să-i dezvăluie resursele interne. E mulțumit cu ceea ce „s-a arătat, mai ales de către G. Călinescu” (p. 218).

[4] Idem, p. 212-213. [5] Idem, 217. [6] Idem, p. 194.

Putem spune, deci, că G. Gană s-a ocupat aproape exclusiv de opera lui Eminescu (contextul istoric melancolic și temele fundamentale prilejuite de acest context) fără să releve influența livrescă asupra poetului sau influența traiectului exegetic eminescian asupra sa însuși (a precizat, într-un interviu ulterior, doar mentoratul lui T. Vianu, la modul general).

[7]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 39.

[8] Idem, p. 24.

De altfel, „acest om înzestrat cu cultura cea mai întinsă și mai adâncă, și care arată competența unui specialist în atâtea ramuri ale științei […], este în același timp un naiv în înțelesul etimologic al cuvântului, un nativus, adică o personalitate în care adaosurile culturii nu falsificaseră deloc elementele originare ale nașterii sale” (p. 112).

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 27. Are deci grijă să precizeze că „nu întrebuințăm deci scrierea lui Musset ca pe un izvor literar, dar ca pe un text în care putem afla analogia structurii sufletești…” (p. 35) sau, în altă parte, vorbind de Tieck, Lenau, Vigny „și atâți alții”, adaugă că „modelele nu i-au fost poate necesare” (p. 67).

[11] Idem, p. 40. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Cf. Idem, p. 37.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén