Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 18 februarie, 2017

The God of the Church

The triadological theology of the Church is the theology of the Divine Scripture. We believe in the trinitarian God, in the God whereof the incarnate Son of God spoke to us. About the same God speaks and the Divine Liturgy. Fact for which, the orthodox godliness is a theological godliness, is a practical theology.

In Church, its Services are in the service books and after them we serve. And our sermon must resemble with the Services of the Church, ie the sermon to be an icon of Scripture. But the Scripture was and is expounded in the Church by Saints of God. And if the Scripture is understood patristicly and the Liturgy is full of Scripture, then our preaching must be scriptural and patristic in the same time.

When I make scriptural exegesis or when I preach about a specific theme, I go to texts and I let the texts speak to me. I stand before them and let on God speak to me. And when God enlightens me with something certain, I remain at that thing and on it I deepen it.

Thus I know that God spoke to me and that He sent me in a certain direction. And when I preach about Him and His Evangel, I preach about a living God, Who speaks and leadeth us personally.

But God reveals on Himself to us in His Church, at His Church Services, when we serve and pray and we are in liturgical communion. Sitting with all in the face of Him and waiting His mercy, the Church sees on the Lord as its source of life and joy, but and on the One who unites us with one another.

And if, in Church, some no longer wait on the Lord to enlighten and they trust in themselves, then those get to philosophize about God and not to live theologically. But a philosophical God is a God who does not speak to us, but only we speak about Him. A philosophical God is a God built by us.

And the gods of men are lamentable as their passions. In comparison with them, the God of the gods, the only God is of incomparable. And the God of the Church is  this God, Who is incomparable and Who keeps in hand the whole creature. He created everything there and He keeps them in existence. And how keeps them in existence? Through His glory.

And His glory is uncreated. And His glory is everlasting. Because the uncreated glory of God gushes eternally from God. But, in comparison with those who imagine on God, we, in the Church of His glory, in the Orthodox Church from everywhere, we live this glory of Him in ourselves. We live the glory of the living God. And for this motive, I must not to fable, to say phantasmagorias about God, but I must just to confess on Him.

But I can talk about God, because I live theologically. For me, He is not far, but He is even in me. His glory is in me and, through it, He Himself is in my being. Therefore, when someone wants to talk to me about faith, I do not ask texts from Scripture or from the Holy Fathers, but I ask him to tell me about him and his life. Because our life is a mirror of our theological knowledge.

And if we pray, if we fast, if we read, if we are people open the dialogue, then we have a relation with God, with His Church and with our fellowmen. If we are ecclesiastical, then we talk and we manifest as men of God. But if we mime the ecclesiastical life, we will flaunt with verses, with stories, with words and not with deeds.

And the impostors rely on words, on academic titles, on ecclesiastical distinctions and they want to believe them on word. Only that the theological experience is born from life, from life with God, ie the words are being born from life.

Therefore, the words do not say anything by themselves, but the facts speak from themselves. And the ghostual man, the man full of God’s glory, speaks and through his facts and through his silence and through his face and through his whole life. Because he is a church of God, is an intim of Him, is a living theology, in motion.

For this motive, the orthodox theology speaks about the Mysteries of the Church, but, on the other hand, the man is a mystery, together of cosmos, in its integrality, who and it is a mystery.

But what is the Mystery? It is the encounter between God and men. For, in the Holy Baptism, we are immersed in holy water, of three times, on behalf of the trinitarian God, but He fills us with His glory. And the content of the Mystery is this the filling of ours with His glory.

If one who is baptized is a baby, he lives the Mystery like a baby. If he is an adult, he lives it as an adult. But at any age you receive the Mystery of the Church, it exceeds on you altogether. Because the Mystery of the Church means the descent of  God in us, through His glory. And without this descent does not exist salvation. For that the Mysteries of the Church impart us the oeconomy of salvation of Christ the Lord.

And Christ the Lord impart us the glory which is common of the Divine Trinity. For that He does not a special grace, separate from the Father and the Holy Ghost, but the Son imparts the same grace with the Father and the Holy Ghost.

For that the Son never does things separate from the Father and the Spirit, but only in union and communion with Them. Learning this thing from God, nor the Church does things without God. But, when the Church serves to God, it asks always from Him His glory. And when the Church gathers in synodal mode, it judges the things together with God.

But how regards, for example, a „reformer” the Church, if he thinks that the Church can be „reinvented”? With the eyes of a blind man and uppish, too full of himself.  For if the foundation of the Church is the glory of the Trinity, who can „reinvent” the Church? And Martin Luther believed that he „changed” the Church in this way: by destroying it.

But the Church does not „alter” over centuries, it does not need of „change”, for that we, the believers, are the ones who have to change interiorly. And who changes ontologically, that one deifies himself. Ie he fills of the uncreated and eternal glory of God. Which is alive and is our ghostual life.

Fără glume la teologie!

Am oroare față de profesorii de teologie și față de predicatorii care își permit…să facă glume pe teme religioase. Care fac glume la cursuri sau în predici sau la conferințele lor despre lucruri care îi depășesc, pe care nu le știu sau despre care ar trebui să aibă mare evlavie. Pentru că prin aceste glume deșănțate/ lipsite de cuviință, ei se aseamănă celor care satirizează în mod grețos Biserica și teologia și viața religioasă.

Stam astăzi la masă și am vrut să continui să ascult cursul de Vechiul Testament al Pastorului Conf. Dr. Silviu Tatu de aici, și când am ajuns la minutul 23…a început acest articol. Pentru că pastorul baptist, ajungând la viața Sfinților Protopărinți în Edem [Εδεμ, cf. Fac. 2, 8, LXX], a afirmat: „Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a spus să fie roditori. Ce trebuiau să facă? Să fie roditori!…Dar e interesant că nu citim, câtă vreme au fost în Eden, că au făcut lucrul ăsta. Adam a cunoscut-o pe Eva după ce a fost izgonit din Grădină. Până atunci ce-or fi făcut?…Filosofie și estetică! <Mamă ce meseriașă e! Stau și mă gândesc dacă am mai văzut vreo viețuitoare ca tine. Te compar cu iapa lui faraon>…Unii zic că în contextul ăsta s-a născut Cântarea Cântărilor”.

Ce trebuia să le spună el studenților? Că Sfinții Protopărinți au trăit în Edem în curăție, fiind plini de slava lui Dumnezeu și fiind văzători de Dumnezeu și vorbitori cu El. Asta trebuia spus despre acest subiect, pentru că acesta e adevărul!

Însă Pastorul Tatu…a introdus gluma acolo unde era nevoie de seriozitate, unde era nevoie de evlavie, de corectitudine teologică. Pentru că aici era vorba despre cum au arătat primii oameni la început și tinerii teologi, de diverse confesiuni neoprotestante, aveau nevoie să afle cum a fost omul…și din ce stare a căzut în păcat.

Însă nu e Tatu, din păcate, primul și ultimul care glumește…în timp ce predă teologie. El e chiar reținut în comparație cu alții. Dar ascultându-l și indignându-mă situația, m-am decis să scriu acest articol și să precizez faptul că eu pentru așa ceva, pentru glume la cursuri, i-aș pedepsi pe profesori. Dacă aș fi superiorul lor ierarhic i-aș pedepsi pentru glumele lipsite de evlavie la cursuri, pentru acelea care pun la îndoială sau vorbesc „degajat” despre dogmele Bisericii.

De ce? Pentru că glumele amestecate cu teologia distrug evlavia elevilor și a studenților teologi. Și, la catedră, trebuie să predai ca și de la amvon: cu aceeași seriozitate, fără să faci glume și fără să spui minciuni. Sau să ocolești adevărurile.

Reîntoarcere la Nichita [72]

Nichita se dezbară tot mai mult de frica față de cenzura și represiunea comunistă. Remarc acest lucru din faptul că însuși termenul „biserică” apare în mai multe poeme (deși există și alte versuri în care pare că e precaut, că își ia măsuri de protecție).

Astfel, la capătul unor întrebări filosofice, Nichita ne vorbește despre…biserica timpului:

Trăim un prezent pur?
A trăi înseamnă timp?
Timpul este tot ceea ce nu înțelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuși Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuși Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?

Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoștință
de bătaia lor înscrisă pe cadrane…

(Întrebări)

Ne rugăm la Dumnezeu „luând cunoștință” de trecerea timpului, pentru că rugăciunea înseamnă o ieșire din timp, o căutare a veșniciei.

„Ceasurile sunt bisericile noastre” pentru că noi suntem în Biserica timpului, în care ne căutăm mântuirea. Așa cum spunea Fer. Părinte Dumitru Stăniloae undeva: timpul este distanța între rugăciunea omului și răspunsul lui Dumnezeu.

Biserica nu este numai în spațiu, ci este și în timp. Timpul însuși este o uriașă Biserică sau este format din secvențe în care noi trebuie să conștientizăm, de fiecare dată, că acest moment…este o Biserică a mântuirii.

Nichita compară mișcarea limbilor de ceas sau bătaia pendulei cu bătaia clopotelor Bisericii.

Biserica timpului este de față totdeauna, în ea suntem și în ea ne putem ruga oricând.

Cam același lucru îl spune și în alt poem:

Bate întotdeauna alt clopot,
genunchii mei stau în altă biserică
și-n altă vreme.
Peste mine doarme alt înger.

Eu mă ridic de sub aripa lui și spun:
– Du-te, du-te, nu vezi că ești altul?
El îmi răspunde:
– Lasă-mă, mai lasă-mă puțin,
mi-e foarte somn,
mai lasă-mă puțin…
De ce uiți tu, că ești și tu altul!

(Bate întotdeauna alt clopot)

Suntem întotdeauna alții, dacă timpul trece. Și în interiorul timpului suntem ca în somn, ca dormind, pentru că timpul nu ne lasă să conștientizăm când trăim sau când trece clipa. Și Îngerul nostru, al fiecăruia, sub aripa căruia stăm (unii dintre noi, cel puțin, ca și poetul care se simțea stând sub aripa lui), într-un fel, este altul, devine altul, pentru că și Îngerul păzitor înaintează în experiență și cunoaștere.

„Genunchii mei stau în altă biserică”: într-o altă biserică a vremii, a timpului, a clipei. Sau chiar într-o altă Biserică, la modul real, situație în care avem o mărturie despre faptul că Nichita avea obiceiul de a intra și a se ruga în Biserici.

Iar acest lucru e adeverit și de poemul Despre starea de zbatere:

Ca și cum un tăiș superior
mi-ar fi despărțit norii de vârfurile munților,
așa se zbate trupul meu uriaș, decapitat,
lăsându-și pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deși nu mai știe
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viața.

Contemplă ochiul de sus
trupul de jos și în zbatere
Din văgăuna gâtului țâșnește
un stol de păsări ciripitoare și verzi
Mâna își înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna își înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat privește
deznădăjduita zbatere.

Corabia de carne prinsă în furtună
nu se scufundă niciodată.

Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraș
Bate cu clopotele tale
dezordonata clipă.

Mă rog la tine frumoasă catedrală
tu, care ești în alt oraș,
fă să se verse peste mine
bunătatea liniștii

Nicio diferență nu este între trupul acesta
și trupul oricărui fluviu
decapitat dintr-o dată de delta
cea vorbitoare.

Ajungă la tine, frumoasă catedrală,
cârdul de păsări roșii
care urlând, croncănind, chihotind
din gâtul retezat – se ridică la cer.

Primește-le catedrală frumoasă
pe limba clopotului tău, primește-le
Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraș
Dă-mi liniștea, catedrală frumoasă,
și altfel de moarte.

Este evident că rugăciunea la catedrala frumoasă e, de fapt, o rugăciunea către Dumnezeu. Pentru liniștea sa lăuntrică, pentru alinarea zbuciumului său interior, pentru o moarte lină, liniștită.

Și, când viața devine o durere și un zbucium, moartea ajunge un dor:

Se îndurerează piatra netrăită,
iepurele cel neîmpușcat,
cerbul fără rupte coarne
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează netăiatul lemn,
soarele nevăzut de orbi se îndurerează.
Se îndurerează marea fără înecați
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează timpul fără să curgă,
clepsidra cu nisipul sub tălpile tale.
Dureros este inorogul brodat pe o tapițerie
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează starea de a fi fără moarte.
Dureros e gălbenușul fără pasăre.
Mai dureros decât armăsarul fără nechezat
sunt eu, mai ales eu.

(Îndurerarea)

Dar nu numai întârzierea morții îl îndurerează, a morții care să îi aducă liniștea mult dorită, ci și lipsa lui de pocăință deplină:

Putrezește calul răsturnat pe câmp,
lacrima care n-o plâng,
putrezește peste cer
ziua cea de ieri
și decade peste noi
al luminii trist noroi
și te duci tu trupule
odată cu trupele
ale viermilor
și ale iernilor…
ale florii de zăpadă
care nu mai vrea să cadă.

(Putrezirea calului)

Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit.

Când trece ziua fără să ne plângem păcatele, atunci „putrezește peste cer/ ziua cea de ieri”, lumina soarelui ni se face „noroi”, iar omul își pregătește ducerea la un loc cu viermii, nu numai cu viermii pământului, ci și cu viermii cei neadormiți ai Iadului, pentru că floarea de zăpadă nu mai vrea să cadă. Adică iertarea lui Dumnezeu, cea prin care „mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 8, Biblia 1914).

Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse.

Reamintesc că, în comentariul pe care l-am făcut mai sus, la Elegia oului, a noua, am afirmat că „«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi” reprezintă căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești, la care nu se ajunge decât prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Și că, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”[1]

În acest sens consideră poetul că:

Ar trebui să existe și pentru trădători un altar.
Și pentru lași și pentru curve ar trebui
o biserică, o biserică spre alinare…

Ah, încep să nu mai fiu,
și nu dintr-o dată și măreț,
ci rând pe rând
câte rânduri sunt pe lumea asta,
câte absențe de biserici sunt pe lumea asta,
chiar în landa[2] aceasta…

Nu există biserică
pentru rugăciunea ofilirii florii…
Unde, suflete, să se roage iepurele împușcat
și unde să își plângă lacrima de rugină
pușca vânătorului mort?

Oare pietrele pe care calcă roțile și caii,
au ele vreun dumnezeu al pietrelor?
Și dacă au un dumnezeu al lor
în ce biserică de piatră stau
în genunchi de piatră, pietrele?

(În landa de piatră)

Bisericile acestea ar trebui să existe în sufletele noastre, în care să plângem pentru toate aceste lucruri, pentru cei păcătoși cât și pentru toate lucrurile triste și suferinde ale lumii. Ne amintim și de versurile: „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră” (Cântec, vol. Dreptul la timp)[3].

Și da, toate lucrurile au un Dumnezeu, pe Dumnezeu Creatorul, care le-a făcut, și pentru ele trebuie să suferim și să plângem. Noi  suntem cei care nu le facem biserici în sufletele noastre.


[1] Cf. și http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

[2] Landă = șes întins situat pe țărmurile Atlanticului, format din nisipuri marine neproductive fixe sau mișcătoare. Cf. https://dexonline.ro/definitie/landă.

[3] A se vedea mai sus și comentariul meu la A șaptea elegie și discuția purtată în jurul semnificației acestor versuri. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/17/reintoarcere-la-nichita-20/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [9]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

G. Călinescu, în studiul său din 1934, intitulat Opera lui Mihai Eminescu[1], are meritul de a fi luat în discuție toate sursele posibile și de a fi considerat opera postumă, manuscrisă, a poetului ca esențială în discriminarea valorii lui literare.

Despre Eminescu, Călinescu a gândit balzacian, vrând să-l așeze într-o construcție arhitectonică impunătoare: „trebuia, firește, să judec pe Eminescu în cuprinsul literaturii române și al literaturii universale”[2] și, „înainte de a analiza opera (s. n.), să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale, să-i descopăr legăturile sanguine”[3].

El are în primul rând în vedere proiectele ample eminesciene, dramatice, poetice sau narative, așa încât perspectiva asupra operei se modifică substanțial, deoarece el așază proiectele înaintea lucrărilor finite. Destule poeme au fost segregate din proiecte dramatice mult mai generoase, iar centrul de greutate al operei poetice se comută și el pe lucrările de mari dimensiuni, ca Memento mori sau Luceafărul.

Cu el ajunge la apogeu curentul schopenhauerianist care a pornit de la Maiorescu – după care intră în declin vertiginos. De altfel, după ce Tudor Vianu scrisese anterior că „apropierea dintre Eminescu și Schopenhauer s-a făcut de atâtea ori încât ea poate fi considerată astăzi ca un adevărat curent al istoriei literare”[4], cinci ani mai târziu Călinescu ajunge la următoarea concluzie, exprimată în prefața lucrării sale: „am constatat că Eminescu este mai schopenhauerian decât se bănuiește”[5]. Un întreg curent bănuia încă prea puțin…

Pe lângă judecata estetică pe care și-a impus-o ca suverană în exegeza textelor, Călinescu a încercat o incursiune în profunzimea psihologică și afectivă a poetului de geniu și realizarea unei taxonomii a valorilor intrinseci, culturale și literare, ale operei.

Studiul lui Călinescu presupune două mari părți. Prima este o cercetare vastă asupra operei și caietelor eminesciene, precum și a informațiilor complementare, în căutarea izvoarelor și în vederea argumentării premeditate a universalității spiritului eminescian, pentru a-l putea integra pe Eminescu în galeria marilor personalități culturale și literare europene, alături de Shakespeare, Dante, Petrarca, Goethe, Schiller, Schopenhauer etc. A doua este o imersiune exegetică în substanța operei.

În primul rând, „poetul are o gândire esențial macrocosmică”[6], construiește Paradisul în lună, e obsedat de „desfacerea nebuloaselor” și contemplă „vârtelnița aștrilor”[7] (înaintea lui van Gogh, adăugăm noi, care vizualiza în pictură fuioare de stele). Călinescu descoperă în Eminescu „un filozof al naturii și al instinctului”[8], un regresiv către ordinea arhaică a lumii și a societății, retractil către „starea incultă”[9], un apologet al decrepitudinii materiei către formele originare, adoptând un „anti-intelectualism adânc românesc”[10]. Moldova lui Eminescu e „o junglă cu desăvârșire arhaică, unde până și oaia este sălbatică”[11].

Poetul este un „temperament rustic în amor”[12] „lipsit de curiozitate psihologică”[13], amor din care sunt absente „intelectualismul și sentimentalismul”[14]. Deși e capabil de voluptăți cataleptice, Eminescu are pentru iubire „o evlavie adâncă”, pentru el idila este „de o gravitate evanghelică”[15]. Bărbatul eminescian e „un călugăr needucat în marile patimi”[16], pe care femeia îl invocă/ invită și îl inițiază prin grația pudorii și a inocenței/ ignoranței sale.

Relevant este totuși faptul că G. Călinescu a purces la comentariul literar fără a mai lua decât sporadic aminte la izvoarele pe care le inventariase cu atâta hărnicie (mai des îl amintește doar pe Schopenhauer), lăsând urmașilor această sarcină, de a descoperi o aplicare a surselor pe textele propriu-zise. Pe care ei au împărțit-o în funcție de propriile aptitudini și de propria erudiție.

Călinescu a detectat biblioteca parcursă de Eminescu (pe cât posibil), fără a putea însă cartografia determinările provocate. În afară de Schopenhauer, pe care îl invocă abuziv, din punctul nostru de vedere, în fața eclectismului acestui material bibliografic își declină responsabilitatea determinării proporțiilor în ce privește importanța izvoarelor descoperite.

Prin urmare, contribuția sa la interpretarea importanței surselor interne ale operei eminesciene este minoră, deși un pas important înainte s-a făcut prin însăși identificarea lor, chiar și incompletă.


[1] Este cel care i-a schimbat numele din Mihail (numele de botez și care apare pe primele ediții ale poeziilor sale) în Mihai, deși Tudor Vianu sau Lucian Blaga au scris întotdeauna Mihail.

[2] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, op. cit., p. 1.

[3] Idem, p. 3.

Premeditarea lui Călinescu pentru a-l situa pe Eminescu în panteonul geniilor literaturii universale înainte de a analiza opera este justificată dacă avem în vedere o situare valorică. Ceea ce ni se pare un pic forțat este încercarea lui de a descoperi legături sanguine mai puternice, din punct de vedere ideatic, dar care ne lămurește insistența sa asupra filosofiei schopenhaueriene la care ar fi aderat Eminescu.

În același timp, avea pretenții faustic-demiurgice: „vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian și vom insufla duh foilor risipite…” (Idem, p. 5).

[4]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 39.

[5] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 2. Poate că și Vianu a avut aici un cuvânt greu. În opinia noastră, Călinescu exagerează de multe ori, presărând în paginile sale impresia că Eminescu seconda cu fidelitate cugetării lui Schopenhauer.

[6] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 171.

[7] Idem, p. 175. [8] Idem, 181. [9] Idem, p. 207.

[10] Idem, p. 205. Îl promova și Mircea Eliade, printre alții, în perioada interbelică, reprezentând o atitudine complexă pe care nu o destăinuie sensul ad litteram al aserțiunii călinesciene.

[11] Idem, p. 210. [12] Idem, p. 191. [13] Idem, p. 190. [14] Idem, p. 191.

Împotriva acestor ultime opinii călinesciene se pronunță deschis Ștefan Cazimir:

„Erosul [la Eminescu] ia naștere din gândire, se înalță și se sfințește prin gândire, iar despărțit de ea se întunecă și moare. Flacăra iubirii este, dintru început, o flacără a spiritului. Focul ei va încinge întreaga ființă, dar scânteia dintâi se află în cuget. […] În erotica eminesciană, gândirea e leagănul sentimentelor și totodată sanctuarul lor. […] În imaginea obiectivă a îndrăgostiților eminescieni, ca și în aceea pe care și-o făuresc unul despre celălalt, atitudinea gânditoare e nelipsită. […]

După cele amintite mai sus, unele teze ale lui G. Călinescu privind erotica eminesciană («Îndrăgostiții nu gândesc nimic (s. n.), nu se încețoșează unul pe altul în niciun simbol și n-au niciun fel de emoție complementară care să nu se bizuie pe funcția sexuală») generează firești rezerve.

Fără a tăgădui notele senzuale implicate în viziunea lui Eminescu și fără a goni exclusiv după efluviile de sentimentalism pur, «ca spre a spăla pe poet de unele mișcări necurate ale inspirației», vom crede totuși că erotica sa transcende limitele «serafismului animal». Absența gândirii, când se poate cu adevărat vorbi despre aceasta, reprezintă un teribil stigmat”.Cf. Ștefan Cazimir, Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, Ed. Eminescu, București, 1975, p. 23-25.

[15] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 197.

[16] Idem, p. 204.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén