Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 20 februarie, 2017

Mon regret

S’il aurait que je parle de regrets, je crois que je regrette le fait que je n’ai pas encore plus histoires belles et réelles de ma vie, à raconter.

Parce que les belles histoires sont celles réelles. Elles sont celles qui se sont déjà passées. Et qui sont avec des gens réels.

Et je crois qu’on ne doit pas aller jusqu’au but du monde pour les histoires réelles, vraies, mais il faut les chercher dans l’environ, dans les hommes. Les hommes tiennent leurs histoires dans le cœur. Il faut seulement entrer à leur cœur pour qu’ils les disent à toi. C’est-à-dire il faut faire des amitiés avec eux, pour entendre des récits de vie.

Critica și receptarea perversă a criticii

Când vreau să privesc critic o carte mă interesează bunele și relele cărții. Cum e și normal. Pentru că o evaluare critică trebuie să vorbească despre ambele lucruri.

Însă, ca să critici o carte sau ca să evaluezi o carte trebuie ca acea carte să fie o carte și nu o bătaie de joc, adică un plagiat în formă continuată sau o rescriere a istoriei sau o scriere la normă sau o sinteză a ideilor altora.

De aceea, uneori, m-am pronunțat nu doar despre cărți…ci și despre așa-zise „cărți”, care nu aveau de-a face cu onestitatea, cu munca, cu cercetarea, cu un program literar, cu o vocație.

Pentru că astăzi mulți pot scrie o carte, două, nouă…și, cu toate astea, să nu aibă vocația cărții. Mai ales dacă ești profesor, cercetător, vizezi academia…începi să scrii, furi ca să scrii, plătești ca să ți se scrie, furi de la morți, vii și răniți…și îți faci „operă”.

…și acum îmi pare rău că am scris și despre non-cărți. Pentru că prin asta am coborât critica de la principii și încurajări ale autorului pentru ca să scrie…la băgări în seamă a tot felul de neaveniți.

Iar neaveniții în ale scrisului sau ale traducerii nu au de-a face cu scriitorii și cu traducătorii, cu comentatorii și cu criticii literari autentici. Scriitorii au nevoie de critică, adică de un ochi din afară, care să le spună ce e bine și ce e rău în cărțile lor, pentru că critica reală, uneori, te poate duce și mai înainte, îți poate deschide orizonturi și te scapă de multe blocaje în domeniul creației.

Și scriitorii adevărați le mulțumesc celor care îi critică în mod constructiv, pentru că îi receptează ca pe niște prieteni reali. Ca pe unii care îi ajută în mod efectiv.

Însă neaveniții vin, se uită, se uită în neștire la ce ai scris despre ei, nu scot nicio vorbă, îți poartă pică, te dușmănesc…pentru că la ei critica înseamnă „să îi vorbești numai de bine”. Dacă „nu îi vorbești de bine” nu ai făcut nimic cu neaveniții, cu impostorii. Pentru că ei vor laude nemeritate, laude gongorice, supraevaluări ale cărților lor și nu o opinie sănătoasă, cinstită, delicată, prietenească.

Așa că am reevaluat ideea de critică de întâmpinare sau de note la o carte, pentru că am băgat în seamă foarte mulți oameni „elevați” în bădărănia lor, care au considerat că „i-am lăudat” când le-am spus că sunt…

Aceasta e consecința perversă a criticii: neaveniții se laudă că i-am băgat în seamă oricum, indiferent de ce le-am zis. De aceea se minunează și ei că am putut scrie despre ei, fapt pentru care vin adesea să vadă dacă articolul…„mai e online”.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi, ca și până acum, cărți proaste, bloguri proaste, articole proaste, cărți și articole mediocre, plagiate de tot felul, miștocăreli și nesimțiri, cărți și articole și bloguri extremiste, revanșarde, pisăloage etc. Le voi citi, voi lua atitudine în cuvinte…mai puține, fără prea multă expunere a lor…pentru că oamenii se bucură „să apară” la tine, chiar dacă tu îi negi, îi respingi, îi socotești de neînghițit prin ceea ce spun și fac.

În treacăt…voi mai vorbi și despre astfel de persoane, însă ne vom concentra asupra Tradiției Bisericii, a Scripturii, a cultului, a marii literaturi a lumii și asupra teologiei Bisericii, care sunt mai importante decât orice modă și capriciu. Astea rămân, iar celelalte trec. Și noi ne vom ocupa, cu precădere, de cele neapărate pentru creștinii ortodocși și pentru toți cei care caută adevărul în Biserica lui Dumnezeu.

Comuniștii și democrații. Plus comunistoizii

De 27 de ani România încearcă să fie democrată, să construiască oameni democrați, adică oameni care au opțiuni și știu să aleagă și care înțeleg diversitatea și nevoia diversității într-o societate, însă există o parte din populația României care e încă comunistă. Adică iubește comunismul, s-a simțit bine în comunism, practică parvenitismul și diletantismul din comunism și are oroare față de valori, față de diversitatea personală și de alegere. Și pe cât democrații vor „schimbare”, pe atât comuniștii vor „să nu se schimbe nimic”.

Comunismul e și el o alegere. Căci dacă ești democrat și nu înțelegi nevoia altora de extremism și de utopie, atunci nu ești democrat adevărat. Însă eu cred că între comuniști și democrați, între trecut și prezent, există o mare parte dintre români care sunt comunistoizi, ca să nu le spun comunisto-democrați.

Adică nu le mai place, cu totul, comunismul, deși s-au simțit bine în comunism și și-au făcut un nume pe atunci, dar nici nu le place cu totul democrația, pentru că nu sunt în stare să accepte pe cei care gândesc și aleg altfel decât ei.

Și eu când văd că, pe undeva, se mai dorește discuția comunism vs democrație, am un zâmbet trist, pentru că e nevoie de oameni noi, care n-au de-a face cu comunismul, pentru ca să se întrebe acest lucru, și nu trebuie aduși comunistoizii, care nu sunt nici cal, nici măgar, ci catâr, ca să discute chestiunea.

Pentru că cei în vârstă, cu rare excepții, n-au chef pentru democrație, dacă toată viața au trăit într-o lume fără șanse, ci pentru ei democrația e o pierdere, pentru că și-au pierdut traiul bun de odinioară, iar celor foarte tineri, care sunt democrați pentru că se nasc în democrație, democrația le oferă prea puține șanse, dacă nu au pile și relații.

De ce? Pentru că vremea de față e a comunistoizilor. E a acelora care se prefac că sunt democrați, deși ei sunt comuniști până în unghii. Și comunistoizii nu sunt doar la țară sau doar la oraș, ei nu sunt doar cu puțină carte sau cu multă, ci comunistoizii sunt de sus și până în josul societății. Pentru că cei de 50, 60, 70, 80, 90 de ani în clipa de față au trăit în plin comunism și știu cum a fost. Și ei au, mai degrabă, reflexe comuniste decât democrate. Pentru că nu suportă dialogul, nu-l acceptă pe cel care nu e ca ei, nu vor o lume decât după regulile lor.

Însă democrația e lumea majorității și nu a minorităților.

În democrație oamenii aleg, respectă legile, muncesc, procreează, se plimbă, studiază, fac toate acestea în mod liber.

Iar eu îi înțeleg foarte bine pe toți. Înțeleg toate cele 3 categorii de români. Îi înțeleg și pe comuniști și pe comunistoizi (pe descurcăreții care profită de democrație), cât și pe cei care sunt nevoiți să fie democrați, pentru că se nasc și trăiesc în democrație. Pentru că nimeni nu și-a ales când să se nască. Fiecare ne-am născut când a vrut Dumnezeu și părinții noștri.

Ce vină au unii că s-au născut în 1923 și alții în 2002? Însă problema nu constă în data în care te-ai născut și nici dacă ai avut sau ai vreun rol politic în lumea ta. Ci problema e dacă politica statului te-a schimbat sau nu interior.

Pentru că unii sunt comuniști în gândire și simțiri nu pentru că au avut de-a face cu partidul comunist, ci pentru că și-au însușit modul de-a fi al vremii lor. Au crezut în ideologiile vremii lor. Tot la fel, în democrație, poți să ai implicare politică sau să nu ai niciuna. Dar dacă ai una, în democrație, și nu poți să îl accepți pe cel care gândește diferit de tine, atunci ești comunistoid. Adică nici comunist și nici democrat. Îți plac schimbările postrevoluționare, îți place că te poți plimba, că poți face bani. Îți plac schimbările doar care te avantajează. Dar democrația înseamnă și să accepți ceea ce te dezavantajează. Democrația înseamnă să accepți vocea majorității, vocea care s-a exprimat legal, vocea care alege și să nu vii, la spartul târgului, cu pretenții de schimbare a votului.

Eu n-am fost îmbâcsit deloc de lumea comunistă, tocmai de aceea la vârsta de 12 ani revoluția m-a scăpat de ideologizare. În democrație însă, eu am judecat partidele politice după eficiența lor pentru România, după cât fac pentru România, și nu le-am crezut niciodată „salvatoarele” noastre de toate problemele. Pentru că partidele politice, la guvernare, ne creează doar cadrul instituțional și legal în care să funcționăm…dar nu trebuie să învețe, să muncească, să aleagă, să trăiască în locul nostru.

Statul democratic îți oferă un mod de a fi în democrație și nu te obligă să fii cineva. Ca să fii cineva trebuie ca tu să alegi și să muncești mult, zilnic, pentru acest lucru. Iar asta înseamnă să trăiești în democrație și să respecți valorile democratice.

The past is struggling always in you

Recently I found out that will have place a meeting to 20 years after the completion of the Theological Seminary, of my lyceum. In September 2017.

And about this special period from my life, I have much to say. Firstly, that it was full of sadness and loneliness in the first 3 years. As a recent convert to my own faith, I went to the Seminary for more. For more books, for more ghostual experience, for many faithful friends. I have not tried to make me a priest, but to find out what it means to be an Orthodox and for that to save myself.

But, unfortunately, I left from my village and from the serenity of my family…into  a cold world, interested, often without vocation for the priesthood. Because I had little money, I had to stay at the dorm of lyceum, and we lived six adolescents into a small room. Our miserable „hotel” woke up at 6 and slept at 22. In rest: teaching, we go to courses, we pray and eat.

And we did not have a library of ours, one theological, and we could not go out in town without ticket of will from the director of the lyceum. And, at Church, we went in column.

More briefly: my lyceum was a prison, with  military regime, the penalty for disobedience being…the haircut at zero. And than it was a shame to be tonsured in head at zero…

So standing the things, for me, the Theological Seminary in self was a great unfulfillment. And that period would have been one completely dark, if, in the last two years of studies, I would not have met two fundamental persons: on the Blessed Ilie the Seer of God, my ghostual Father, and on my future wife, the Priestess Gianina Maria-Cristina.

Through these two providential persons, I was reborn to life, I got to read the books that I wanted and we had genuine dialogues, theological, ghostual, of conscience. For that the Blessed Ilie was the biggest Saint hesychast which had Romania in the 20th century, and Gianina has become my disciple in the ghostual life and my most profound partner of dialogue.

And, thanks to them, my life at lyceum became one very productive and bright, for that I began to read, to write and to pray more. So that, my life at Turnu Măgurele, at lyceum, was darkened, and then come out the Sun, the Sun of righteousness.

And because my real studies were outside the lyceum, I finished the lyceum with the conscience that has been very weak. I had no real teachers, I had no courses worked, I was not taught to have godliness and, just for these, I had left of home.

Then, I searched real teachers and true theological courses and at faculty and at doctorate…and again I was disappointed by the existing level.  I searched at online level people who live and speak theologically and…I realized that these people are very rare. Because the theology, the great theology, is missing not only from Romania, but, also, and from other parts of the world.

For that the theology is in those who live with God and not in those that teaches, from chair, about God. According as, you can be a priest without vocation, a simple employee of the Church, and to ruin people’s lives by your unbelief and indifference. Because the theology and the priestly life are for pious people, for those called by God, not for secularized people and lacking of profoundness.

And, with all these, I answered…that, probable, I will come. Because these meetings are not interested of sensibilities…but of number. And if I was part of that year, I must come and to say present and to smile nicely.

But my past will remain the same…even if no one will agree with it and with me. Because the past is alive in us.

Filosofia modei

Moda e un lucru al…turmei. De neînțeles pentru oameni care sunt și se consideră diferiți.

Spre exemplu, acum se poartă ochelari cu rame mari/ largi. Dar și cu rame bicolore. De ce nu s-ar găsi de toate felurile?

Sau blugi strâmți. De ce nu și largi?

Sau haine croite numai pentru adolescenți, pentru cei tineri și doritori de bizarerii cu care să iasă în evidență, pentru că nu au cu ce altceva.

De ce nu și haine sobre, pentru oamenii care ar dori, poate, să le poarte?

Și dacă nu vrei neapărat să fii la modă…ai încurcat-o…pentru că nu prea ai de unde să alegi. Pentru că găsești cu mare greutate și după multă căutare ceva cât de cât mai aproape de ceea ce îți dorești.

De ce nu se produc însă lucruri de toate felurile și pentru toate gusturile? Bizare pentru cine vrea să fie bizar și clasice pentru cine vrea să fie serios?

De ce nu sunt de toate felurile, formele și mărimile, pentru ca oamenii să poată alege, ci, dimpotrivă, sunt forțați să…aleagă moda, chiar dacă nu o doresc?

Nu prea arată a democrație ceea ce fac cu noi producătorii care ne impun un anumit stil sau o anumită viziune vestimentară.

Iar dacă scopul e de a nivela cât mai mult societatea, de a-i face pe toți să semene (sau să pară că seamănă, cel puțin după exterior, după aspect), de a-i face pe toți o turmă, atunci…de ce râd de creștini?

De ce li se pare că turma lor…e mai bună?

Eminescu: între modernitate și tradiție [11]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Rosa del Conte vorbește, în prefață[1], despre Eminescu care îmbogățește „patrimoniul nostru spiritual [european] și acela al omenirii”[2].

El nu este în primul rând un poet al codrului și al izvorului, „al iubirii și al melancoliei romantice, al muzicalității mângâietoare”, ci „problema cea mai acută rămâne pentru el determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lume, dintre existența definită ca vremelnicie și Ființa identificată cu veșnicia; și, totuși, el este mai cu seamă poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut. Acestei exigențe îi este subordonată întreaga sa lume lirică… […] Acest centru liric am vrut să-l iluminăm…”[3].

Cercetarea ei, beneficiind și de descoperirea lui Al. Elian și de ediția Perpessicius (din care apăruseră cinci volume), a condus-o la „revendicarea arhaicității”[4] substratului său vizionar. Ea interoghează „întreaga producție poetică de care dispunem”[5], distingând o „metapoetică”[6].

Studiul ei este structurat în trei părți – capitolele inițiale nu pun substanțial în lumină ceea ce autoarea numește noutatea exegezei sale[7] –, compară formele publicate cu cele din manuscris, iar apropierile cu lirica romantică și europeană (revin referințele la Leopardi) sunt făcute mai mult în virtutea congenialității între marii creatori lirici și a contextului cultural-istoric, fără a sugera neapărat o filiație.

A luat în considerare influența lui Schopenhauer, conform tradiției critice, fără a o pune în valoare prea mult[8], așa cum indică și cunoașterea textelor vedice, fără a insista în mod deosebit[9].

Mai departe va susține categoric: „Nici Kant, nici Schopenhauer, nici Vedele, nici Plotin și nici chiar marii poeți, pe care îi iubește și îi studiază și din care traduce sau învață pe dinafară fragmente, de la Byron la Shakespeare, de la Shiller la Hugo, nu vor înăbuși vreodată în el interesul avid și chiar gelos, pentru tot ceea ce inteligența, fantezia, afectivitatea poporului său putuse să creeze sau să asimileze și să transmită prin veacurile întunecate și dificile ale istoriei lui”[10].

Eminescu este etichetat drept kantian „datorită înaltei vocații etice”, dar unul care „adoptă adeseori limbajul lui Schopenhauer”[11]. Însă crede că „vocația morții, ce se ridică din toată filosofia schopenhaueriană, e contrazisă de poezia lui Eminescu”[12] și că „Eminescu este și rămâne, prin structura lui intimă și ireductibilă, un raționalist mistic ce năzuiește spre absolut, spre un absolut din care toate celelalte valori își iau garanția permanenței: eternul[13].


[1] Prefața este vehementă în legătură cu divulgarea arhaicității structurilor de mentalitate și viziune ale poetului și ea susține mai mult afirmarea unei convingeri dobândite, în care însă autoarea declară aici că se încrede foarte mult.

Cartea, în integralitatea sa, se manifestă totuși, într-o oarecare măsură, în dependență față de tendințele și direcția critică românească, pe care nu îndrăznește să o dezavueze ex abrupto. Este foarte interesant faptul că autoarea indică, în prefață, structura de rezistență a cărții, dincolo de concluziile particulare care se pot extrage din fiecare capitol al studiului.

[2] Rosa del Conte, op. cit., p. 26.

[3] Ibidem. Pentru Del Conte, poezia lui Eminescu este „expresia unei exigențe propriu-zis metafizice” (p. 32).

[4] Atribuindu-și „independență de judecată”, „absolută umilință față de cuvântul poetului” și povața tradiției („îndemnul bătrânului cronicar: Ispitește singur scripturile”), Del Conte a ajuns la „noutatea interpretării noastre critice: în loc să vedem în Eminescu o sinteză fericită, culmea unui proces de asimilare a marii poezii europene, început în România odată cu epoca modernă, noi revendicăm arhaicitatea și deci românitatea acestui cântec… […] Desigur, nu puțin este ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiției autohtone” (Idem, p. 28).

[5] Idem, p. 27 – un demers exegetic asemănător cu ceea ce propunea Streinu, de a comenta versurile eminesciene prin…alte versuri și la care se va afilia și Gană mai târziu. Cu alte cuvinte, Eminescu se comentează prin el însuși.

[6] Ibidem.

[7] În capitolele de început, Del Conte abordează oarecum tradițional problematica liricii eminesciene, constatând integrarea poetului într-un curent dubitativ sau sceptic al istoriei moderne a Europei, al epocii romantice, observând că temele morții, (non)sensului lumii ori cea a sfârșitului universal sunt prezente foarte de timpuriu în versurile acestuia, în Mortua est!, care prefigurează Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I sau Luceafărul.

Ea sesizează astfel apriorismul reflecțiilor capitale din opera eminesciană, anterioare studiilor din afară:

„Adolescentul român nu ajunsese încă în contact cu romantismul poetic francez și nici acela, filosofic, al școlilor din Viena și Berlin, și nici nu întâlnise înțelepciunea înaltă și aproape neomenească a textelor vedice”, cf. Idem, p. 56.

[8] Idem, p. 67, 75 (n. 1). [9] Cf. Idem, p. 69, 73, 74 etc. [10] Idem, p. 282-283. [11] Idem, p. 131.

[12] Idem, p. 133. Mai departe: „Însăși nostalgia după lumea de dincolo, acel dor metafizic, care este o dorință după o altă patrie, după cerul străpuns de aștri, după «lumile solare unde oi dăinui» [De-aș muri ori de-ai muri], nu este la el un apriori. […] În loc să sufere atracția anihilării sau chemarea neființei, ființarea este aceea care i s-a impus conștiinței sale ca un drept de fier. […]

Eul nu vrea să se resemneze, să dispară așa cum se sparge o picătură de «spumă nezărită». Nici pentru sine și nici pentru omenire viziunea etică a lui Eminescu nu se va identifica vreodată cu acceptarea unei vieți care să fie «un vis searbăd» sau năzuință firavă…”.

[13] Idem, p. 132. De asemenea, „gândirea lui Eminescu nu se lasă interpretată și constrânsă în formulele idealismului kantian, schopenhauerian sau hegelian, fie el și răstălmăcit de un Eminescu care era în măsură să-l traducă pe Kant…dar nu să-l înțeleagă” (p. 393). În ultima afirmație reproduce ironic opinia criticii românești, mai precis a lui Bogdan-Duică.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén