Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană
*
Rosa del Conte vorbește, în prefață[1], despre Eminescu care îmbogățește „patrimoniul nostru spiritual [european] și acela al omenirii”[2].
El nu este în primul rând un poet al codrului și al izvorului, „al iubirii și al melancoliei romantice, al muzicalității mângâietoare”, ci „problema cea mai acută rămâne pentru el determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lume, dintre existența definită ca vremelnicie și Ființa identificată cu veșnicia; și, totuși, el este mai cu seamă poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut. Acestei exigențe îi este subordonată întreaga sa lume lirică… […] Acest centru liric am vrut să-l iluminăm…”[3].
Cercetarea ei, beneficiind și de descoperirea lui Al. Elian și de ediția Perpessicius (din care apăruseră cinci volume), a condus-o la „revendicarea arhaicității”[4] substratului său vizionar. Ea interoghează „întreaga producție poetică de care dispunem”[5], distingând o „metapoetică”[6].
Studiul ei este structurat în trei părți – capitolele inițiale nu pun substanțial în lumină ceea ce autoarea numește noutatea exegezei sale[7] –, compară formele publicate cu cele din manuscris, iar apropierile cu lirica romantică și europeană (revin referințele la Leopardi) sunt făcute mai mult în virtutea congenialității între marii creatori lirici și a contextului cultural-istoric, fără a sugera neapărat o filiație.
A luat în considerare influența lui Schopenhauer, conform tradiției critice, fără a o pune în valoare prea mult[8], așa cum indică și cunoașterea textelor vedice, fără a insista în mod deosebit[9].
Mai departe va susține categoric: „Nici Kant, nici Schopenhauer, nici Vedele, nici Plotin și nici chiar marii poeți, pe care îi iubește și îi studiază și din care traduce sau învață pe dinafară fragmente, de la Byron la Shakespeare, de la Shiller la Hugo, nu vor înăbuși vreodată în el interesul avid și chiar gelos, pentru tot ceea ce inteligența, fantezia, afectivitatea poporului său putuse să creeze sau să asimileze și să transmită prin veacurile întunecate și dificile ale istoriei lui”[10].
Eminescu este etichetat drept kantian „datorită înaltei vocații etice”, dar unul care „adoptă adeseori limbajul lui Schopenhauer”[11]. Însă crede că „vocația morții, ce se ridică din toată filosofia schopenhaueriană, e contrazisă de poezia lui Eminescu”[12] și că „Eminescu este și rămâne, prin structura lui intimă și ireductibilă, un raționalist mistic ce năzuiește spre absolut, spre un absolut din care toate celelalte valori își iau garanția permanenței: eternul”[13].
[1] Prefața este vehementă în legătură cu divulgarea arhaicității structurilor de mentalitate și viziune ale poetului și ea susține mai mult afirmarea unei convingeri dobândite, în care însă autoarea declară aici că se încrede foarte mult.
Cartea, în integralitatea sa, se manifestă totuși, într-o oarecare măsură, în dependență față de tendințele și direcția critică românească, pe care nu îndrăznește să o dezavueze ex abrupto. Este foarte interesant faptul că autoarea indică, în prefață, structura de rezistență a cărții, dincolo de concluziile particulare care se pot extrage din fiecare capitol al studiului.
[2] Rosa del Conte, op. cit., p. 26.
[3] Ibidem. Pentru Del Conte, poezia lui Eminescu este „expresia unei exigențe propriu-zis metafizice” (p. 32).
[4] Atribuindu-și „independență de judecată”, „absolută umilință față de cuvântul poetului” și povața tradiției („îndemnul bătrânului cronicar: Ispitește singur scripturile”), Del Conte a ajuns la „noutatea interpretării noastre critice: în loc să vedem în Eminescu o sinteză fericită, culmea unui proces de asimilare a marii poezii europene, început în România odată cu epoca modernă, noi revendicăm arhaicitatea și deci românitatea acestui cântec… […] Desigur, nu puțin este ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiției autohtone” (Idem, p. 28).
[5] Idem, p. 27 – un demers exegetic asemănător cu ceea ce propunea Streinu, de a comenta versurile eminesciene prin…alte versuri și la care se va afilia și Gană mai târziu. Cu alte cuvinte, Eminescu se comentează prin el însuși.
[6] Ibidem.
[7] În capitolele de început, Del Conte abordează oarecum tradițional problematica liricii eminesciene, constatând integrarea poetului într-un curent dubitativ sau sceptic al istoriei moderne a Europei, al epocii romantice, observând că temele morții, (non)sensului lumii ori cea a sfârșitului universal sunt prezente foarte de timpuriu în versurile acestuia, în Mortua est!, care prefigurează Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I sau Luceafărul.
Ea sesizează astfel apriorismul reflecțiilor capitale din opera eminesciană, anterioare studiilor din afară:
„Adolescentul român nu ajunsese încă în contact cu romantismul poetic francez și nici acela, filosofic, al școlilor din Viena și Berlin, și nici nu întâlnise înțelepciunea înaltă și aproape neomenească a textelor vedice”, cf. Idem, p. 56.
[8] Idem, p. 67, 75 (n. 1). [9] Cf. Idem, p. 69, 73, 74 etc. [10] Idem, p. 282-283. [11] Idem, p. 131.
[12] Idem, p. 133. Mai departe: „Însăși nostalgia după lumea de dincolo, acel dor metafizic, care este o dorință după o altă patrie, după cerul străpuns de aștri, după «lumile solare unde oi dăinui» [De-aș muri ori de-ai muri], nu este la el un apriori. […] În loc să sufere atracția anihilării sau chemarea neființei, ființarea este aceea care i s-a impus conștiinței sale ca un drept de fier. […]
Eul nu vrea să se resemneze, să dispară așa cum se sparge o picătură de «spumă nezărită». Nici pentru sine și nici pentru omenire viziunea etică a lui Eminescu nu se va identifica vreodată cu acceptarea unei vieți care să fie «un vis searbăd» sau năzuință firavă…”.
[13] Idem, p. 132. De asemenea, „gândirea lui Eminescu nu se lasă interpretată și constrânsă în formulele idealismului kantian, schopenhauerian sau hegelian, fie el și răstălmăcit de un Eminescu care era în măsură să-l traducă pe Kant…dar nu să-l înțeleagă” (p. 393). În ultima afirmație reproduce ironic opinia criticii românești, mai precis a lui Bogdan-Duică.
