Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 21 februarie, 2017

The poetry is not for fools

The greatest genius of Romanian poetry is Mihail Eminescu.  A poetic genius more recent is Nichita Stănescu. And in my poetic life both Romanian poets of genius are fundamental. But when it comes to poetry, if you’re not a poet of genius, you cannot understand that the poets are integral. They cannot be influenced, but only helped to develop some latencies.

My wife is writing now at his second book about Nichita Stănescu, after what her postdoctoral thesis was about Eminescu. And in the discussions on which we have about her book, we have arrived in this point: that Nichita/ Nikita is unitary from end to end of his work. That he was not influenced by anyone in his deep, although Eminescu and the old Romanian writers and many poets have liked to him.

And my wife, and she poet, understood this thing commenting poems in their entirety. For that just so you understand that Nichita thought and at 20 and at 50 years the same things fundamentally. The analysis on text makes us see the man and the fact that Nichita was not than a profound genius.

My literary pseudonym was Dorin Streinu, ie foreign longing. The literary pseudonym of my wife was Nika Dora, ie the longing defeats. And I, recently, I published the 9th volume from the collection Elected Works, from my works and I have not yet published any books from the adolescence literary of my wife.

And for that I know what means the poetry, just therefore I know that the poetry needs of real exegetes, of people who see things profoundly.

Thus, for my poetry, there is no one more qualified than my wife, which to do the literary exegesis at my work. Recently even she told me that she thinks to do that. Only that, now, she has others literary projects to which she is working, and I encourage her to work at what she does now.

The article title has, and it, its story. In my adolescence, those who dealt with poetry, with the art, with the reading, were considered „fools”.  By whom? By those for whom the dance and the sex were „their great science”.

Today, when someone analyzes my poetry from then, sees that I was not just a young…but a universe. That I was and I am a world. And that my poetry, from then, was very mature, and that, in definitive, I had the same interior maturity as today. Will find that I had principles, I had a way of seeing the world that exists in me and today. So that, the poetry is a complex science…and is not for nescient people. For someone to decipher my poetry, he needs of  much knowledge and experience, of much theology and philosophy.

Therefore, Eminescu needs not only of well-intentioned people, but of scholars able to see the deep of his life and of his work.

Idei care n-au de-a face cu teologia Bisericii

Unii părinți consideră că proprii lor copii sunt „îngerași”, adică ființe „curate” și „nevinovate”, și le spun ca atare. Însă dacă vrei să știi cum arată Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu, atunci trebuie să citești Despre ierarhia cerească a Sfântului Dionisios Areopagitul, pe care eu am lecturat-o și comentat-o aici. Pentru că copiii sunt copii și nu sunt fără de păcat, la fel ca noi, cei adulți, iar Sfinții Îngeri sunt plini de slava lui Dumnezeu și fără de păcat. Bineînțeles că copiii nu fac câte facem noi, cei mari. Însă, la vârsta lor, fiecare face păcate după cum îl duce capul, pentru că păcatele se fac cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință.

Unii creștini ortodocși consideră că, dacă postesc din când în când, și dacă mai dau milostenie câteodată și dacă se mai roagă când au probleme…sunt oameni „credincioși”. Însă adevărații credincioși, adevărații ortodocși, fac aceste lucruri pe fiecare zi și multe alte fapte bune, pentru că trăiesc în ritmul vieții Bisericii. Pentru că nu putem fi creștini…decât în fiecare zi. Nu pe sărite! Nu din când în când!

Mulți cred în strigoi, în vampiri, în extratereștri, în vorbiri cu morții…dar Biserica le spune draci. Care pot lua orice chip vor…pentru ca să ne înșele.

Mulți își așteaptă „sortitul” sau „sortita” de la Dumnezeu, adică soțul sau soția…dar nu se roagă deloc lui Dumnezeu ca să îi facă proprii căsătoriei. Vor soț sau soție…dar nu se pregătesc deloc pentru asta. Iar Biserica, dimpotrivă, pune accentul pe pregătirea pentru căsătorie.

Împătimiții de sexualitate „worshipează”/ „venerează” organele genitale. Biserica consideră că rolul lor, al organelor noastre genitale, nu sunt pentru plăcere, ci pentru procreare.

„Să moară dușmanii mei” nu are nimic de-a face cu „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru că Biserica ne cere iubire și iertare și nu răzbunare.

Când „te faci frate cu dracu” nu mai ești cel de dinainte…ci începi să semeni cu el, cu cel cu care te-ai „înfrățit”. Orice pact cu diavolul e o cădere din relația cu Dumnezeu.

Pentru unii, banii sunt „mai importanți” decât viața…și asta pentru că nu știu cât de grea e mântuirea. Cât de mult efort trebuie să depunem ca să ne despătimim, adică să ne curățim de patimile/ viciile noastre.

Unii cred că oamenii cu diverse handicapuri, moștenite sau dobândite, sunt niște „rebuturi”. Însă păcatele ne fac cu adevărat rebuturi, adică sub-oameni.

Adevărata avere a omului nu sunt banii din conturi, terenurile și bijuteriile…ci curăția sufletului. Și fără să fii în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, nu poți să trăiești curăția și sfințenia lui Dumnezeu.

Cei mai deștepți oameni ai lumii sunt Sfinții lui Dumnezeu. Vom vedea acest lucru și acum, dacă dorim, dar, mai ales, la Judecata Lui. Pentru că cunoașterea lor e dumnezeiască. Mulți sunt de altă părere…

Lucas 3, 18-22, cf. BYZ

18. Așadar, și [cu] multe altele mângâindu-i, [Ioannis] bine-vestea poporului.

19. Iar Irodis, tetrarhul, mustrat [fiind] de către el pentru Irodias, femeia fratelui său, și pentru toate relele pe care le-a făcut Irodis,

20. a adăugat și aceasta peste toate [celelalte] și l-a închis pe Ioannis în temniță.

21. Și a fost când s-a botezat tot poporul, și Iisus botezându-Se și rugându-Se, să se deschidă cerul [ἀνεῳχθῆναι τὸν οὐρανόν]

22. și să Se coboare Duhul Sfânt trupește [καὶ καταβῆναι τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον σωματικῷ], [în] chip ca de porumbiță în El [εἴδει ὡσεὶ περιστερὰν ἐπ᾽ Αὐτόν], și glas din cer să fie, zicând: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, în[tru] Tine am binevoit”.

Reîntoarcere la Nichita [74]

Și nu întâmplător, acum, când dezbate despre calitatea scrisului său poetic, se întoarce Nichita la a ne mărturisi despre poezia cosmică, despre vorbirea lui Dumnezeu impregnată în tot universul:

Scriere este totul.
Peștele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.

Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
Iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înșiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
Uitata scriere a unui imn.

Stau singur și în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
Dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aș putea să te citesc,
o, de-aș putea să deslușesc
aceste stranii alfabete…

(Lecția de citire)

Am discutat deja despre acest poem undeva mai sus, când am comentat A cincea elegie[1]. Atunci am făcut și apropierea de Dosoftei, precum și precizarea că acest subiect străbate toată poezia românească, premodernă și modernă[2].

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, pentru Care „stau singur și în gânduri”, ca Psalmistul de odinioară, în poetizarea Sfântului Dosoftei. „O, de-aș putea să deslușesc/ aceste stranii alfabete” cosmice, care disertează despre Tine, care poezesc despre Tine!

Peștii, păsările, pietrele, norii: toate formează alfabetul/ literele lui Dumnezeu. Și mai mult decât literele, frazele/ comunicările lui Dumnezeu către noi.

„Totul e scriere./ Totul este de citit” în această lume. Totul este de citit și de înțeles, de interpretat cu înțelepciune, cu înțelepciune dumnezeiască.

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, din Biblia lumii, din cartea universului (exclamă poetul) – după cum citesc despre Tine și în Biblie –, și să Te înțeleg cu mult mai mult decât pot cunoaște acum!

O, dacă ar ști oamenii că Tu ești sursa poeziei mele:

Ah, n-o să știe nimeni
gingașa pricină a leandrului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să știe nimeni
zburata pricină a păsărilor
împietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să știe nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

(Starea de a fi)

„N-o să știe nimeni” mângâierile și insuflările Tale din sufletul meu, simțirile și înțelegerile harice pe care mi le-ai dăruit, pe care le-am cules cu ochii, inima și sufletul meu, și care s-au făcut pricină a poeziei mele.

„N-o să știe nimeni” insuflările dumnezeiești ale Celui despre care și Eminescu mărturisise că „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții  duiosu-I viers” (Rugăciunea unui dac).

Arghezi, într-un moment de neputință, dorea să nu se mai vadă Dumnezeu din poezia lui: să nu se știe că mă dezmierdai / Și că-n mine însuți Tu vei fi trăit” (Psalm).

Însă Nichita deplânge faptul că nu poate să mărturisească deschis acest lucru, fie din cauza epocii comuniste, fie din cauză că nu putea explica plenar ceea ce e foarte greu sau chiar imposibil de explicat.

De aceea și spune poetul: „Putem să credem că am scris/ ceea ce poate fi citit/ pe aripa unei păsări din vis/ nemărturisit” (Desen pe o aripă).

Adică: vor înțelege cititorii ceea ce am scris când vor învăța să citească ce scrie „pe aripa unei păsări din vis/ nemărturisit”.

Numai că cititorii, în marea lor majoritate, nu sunt dispuși să citească vise nemărturisite. Pentru că ei nu sunt dispuși, adesea, nici să îi creadă și nici să îi iubească pe poeții geniali (de Sfinți ce să mai vorbim): „Nimeni nu ne crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind. /…/ Nimeni nu ne spune: bea flămândule!/ Nimeni nu ne spune: însetatule” (Cireșar).

Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui.


[1] Comentariul meu la A cincea elegie se poate vedea și aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/13/reintoarcere-la-nichita-18/.
A se vedea și comentariul meu la Elegia a zecea, mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/09/reintoarcere-la-nichita-24/.

Aceste comentarii au intrat în cartea mea, 11 elegii (comentariu literar), cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/11-elegii-comentariu-literar/.

[2] A se vedea, din nou, cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, op. cit., p. 156-161, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Dar și: Epilog la lumea veche, vol. I. 5 (Emil Botta), op. cit, p. 27, 76-78, 89-90, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/21/epilog-la-lumea-veche-vol-i-5-emil-botta/.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén