Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 22 februarie, 2017

At beginning of fasting

At any beginning of fasting, I feel an enormous interior relief. For that I feel the need to remove from me the much of the food for appeasement.

And my appeasement means to pray, to read, to serve, to write.  These are the things that define me and reassure me. For that the fasting is not a sportive competition with others, but a descent into ourselves. And when we descend into ourselves, then we understand that we have our rhythm of being and our way of seeing the interior things.

The fasting keeps in arms our prayer. And the prayer is the wash of day by day of our conscience. For we need always of prayer and of fasting as long as the sins assail us in every moment.

And the fasting periods, as it is now, teaches us that the great things and beautiful are obtained hard, with much effort. On each day we learn to endure. We endure on ourselves and we endure and on others. For that and we and others have passions. And the passions are what make us slow and troubled interior.

The reading of a book is an ascesis. Is an enlightening ascesis.  What we read must then we live. Because the books of the Holy Church are tractates of holiness. In them we find the theology which changes our life. And the theology of Saints is experience of life.

Many people do not know that in the cult books we have the theology of Saints in concentrated mode. What we sing at pew is patristic theology. The Divine Liturgy is full of Scripture and of patristic theology. For that all of the Church are ordered by the Fathers of the Church and nothing from Church is not at random.

Exist clear rules and strict of reading and of singing in Church. The religious services have their typical. The liturgical gestures are prescribed in typiconal mode. But in the middle of the fixed prayers, we have all the ghostual freedom, for that all the glory of the king’s daughter is inwards [Ps. 44, 14, LXX].

The fasting is full of prayer but and of the confession of sins. For that the prayer, firstly, is a confession before God. And if we confess to Him in prayer, we must confess to Him and in the Mystery of Reconciliation. For that the receiving of His forgiveness means the reconciliation with Him.

And if we received His forgiveness, the receiving of the Holy Eucharist means the next step in our interior union with the Lord of glory. And if we are with Him, we are then with the Master and our Lord, with Iisus Hristos/ Ιησούς Χριστός/ Jesus Christ/, the Lord of glory.

Just therefore, in Orthodoxy, the whole order of the Church leads to God. For the Services of the Church have the role to unite us in interior mode with God. How? Through His glory. Because His glory is the interior work of the Services of the Church. And we come at Church for His glory, which unites us with He Himself.

Ce înseamnă luna din Ps. 71, 7?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

78. Ce înseamnă luna din Ps. 71, 7?

În LXX, acest verset arată astfel: „Va răsări în zilele lui dreptatea și mulțimea păcii [ἀνατελεῖ ἐν ταῖς ἡμέραις αὐτοῦ δικαιοσύνη καὶ πλῆθος εἰρήνης] până ce are să se ridice luna [ἕως οὗ ἀνταναιρεθῇ ἡ σελήνη]”. Și aici avem de-a face cu o profeție hristologică. Pentru că se vorbește în mod tainic despre Hristos Domnul, în ale Cărui zile va răsări dreptatea pe pământ și se va înmulți pacea în oameni. Iar luna, aici, înseamnă legea și perioada vechitestamentară. Căci atunci când a venit Domnul, Soarele dreptății, luna a apus, lăsându-L pe El să strălucească tuturor.

Lucas 3, 23-38, cf. BYZ

23. Și Însuși Iisus era ca [la] 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα] [și era] începând [să propovăduiască], fiind – precum se socotea [ὡς ἐνομίζετο][1] – fiul lui Iosif, [fiul] lui Ili [Ἡλί],

24. [fiul] lui Mattat [Ματθάτ], [fiul] lui Levi [Λευΐ], [fiul] lui Melhi [Μελχί],[fiul] lui Ianne [Ἰανναί[2]], [fiul] lui Iosif,

25. [fiul] lui Mattatias [Ματταθίας[3]], [fiul] lui Amos [Ἀμώς], [fiul] lui Naum [Ναούμ], [fiul] lui Esli [Ἐσλί], [fiul] lui Nanghe [Ναγγαί],

26. [fiul] lui Maat [Μαάθ], [fiul] lui Mattatias, fiul lui Semein [Σεμεΐν[4]], [fiul] lui Iosif, [fiul] lui Iudas [Ἰούδας[5]],

27. [fiul] lui Ioanan [Ἰωανάν], [fiul] lui Risa [Ῥησά], [fiul] lui Zorobabel [Ζοροβάβελ], [fiul] lui Salatiil [Σαλαθιήλ], [fiul] lui Niri [Νηρί],

28. [fiul] lui Melhi, [fiul] lui Addi [Ἀδδί], [fiul] lui Cosam [Κωσάμ], [fiul] lui Elmodam [Ἐλμωδάμ], [fiul] lui Ir [Ἤρ],

29. [fiul] lui Iosis [Ἰωσῆς[6]], [fiul] lui Eliezer [Ἐλιέζερ], [fiul] lui Iorim [Ἰωρίμ[7]], [fiul] lui Mattat, [fiu] lui Levi,

30. [fiul] lui Simeon [Συμεών], [fiul] lui Iudas, [fiul] lui Iosif, [fiul] lui Ionam [Ἰωνάμ[8]], [fiul] lui Eliachim [Ἐλιακίμ[9]],

31. [fiul] lui Melea [Μελεᾶ], [fiul] lui Mainan [Μαϊνάν], [fiul] lui Mattata, [fiul] lui Natam [Ναθάμ][10], [fiul] lui David [Δαυίδ],

32. [fiul] lui Iesse [Ἰεσσαί], [fiul] lui Obid [Ὠβήδ[11]], [fiul] lui Booz [Βοόζ[12]], [fiul] lui Salmon [Σαλμών], [fiul] lui Naasson [Ναασσών],

33. [fiul] lui Aminadab [Ἀμιναδάβ], [fiul] lui Aram [τοῦ Ἀράμ], [fiul] lui Esrom [Ἑσρώμ], [fiul] lui Fares [Φαρές], [fiul] lui Iudas,

34. [fiul] lui Iacov [Ἰακώβ], [fiul] lui Isaac [Ἰσαάκ], [fiul] lui Avraam [Ἀβραάμ], [fiul] lui Tara [Θάρα], [fiul] lui Nahor [Ναχώρ],

35. [fiul] lui Seruh [Σερούχ][13], [fiul] lui Ragav [Ῥαγαῦ], [fiul] lui Falec [Φάλεκ[14]], [fiul] lui Eber [Ἑβέρ], fiul lui Sala [Σαλά],

36. [fiul] lui Cainam [Καϊνάμ[15]], [fiul] lui Arfaxad [Ἀρφαξάδ], [fiul] lui Sim [Σήμ], [fiul] lui Noe [Νῶε], [fiul] lui Lameh [Λάμεχ],

37. [fiul] lui Matusala [Μαθουσάλα], [fiul] lui Enoh [Ἐνώχ], [fiul] lui Iaret [Ἰαρέτ[16]], [fiul] lui Maleleil [Μαλελεήλ], [fiul] lui Cainam,

38. [fiul] lui Enos [Ἐνώς], [fiul] lui Sit [Σήθ], [fiul] lui Adam [Ἀδάμ], [Fiul] lui Dumnezeu.


[1] După cum presupuneau oamenii.

[2] Am editat aici forma de N. a substantivului, adică pe cea pe care am transliterat-o. În text era forma de G. Ἰαννά.

[3] Am făcut același lucru: am schimbat forma de G. cu cea de N., pe care am transliterat-o.

[4] Forma de N. Cea de G. nu avea n-ul final.

[5] Aceeași mutare: am schimbat G. cu N.

[6] Din nou am schimbat G.[enitivul] cu N.[ominativul].

[7] Forma de N. Forma de G., care era în text, era aceasta: Ἰωρείμ.

[8] Forma de N. Forma din text, la G., era aceasta: Ἰωνάν.

[9] Este forma de N. Forma de G, existentă în text, era aceasta: Ἐλιακείμ.

[10] E forma de N. Forma de G. din text era Ναθάν.

[11] Numele bunicului Sfântului Profet David are două forme de nominativ: cea din text, Ὠβήδ, dar și forma Ἰωβήδ [Iobid].

[12] Și acest nume are și o altă formă de N: forma Βόες [Boes].

[13] O a doua formă de N. este Σαρούχ [Saruh].

[14] Forma de N. Forma de G., aflată în text, era Φάλεγ [Faleg].

[15] Forma de N. Pe când G. era Καϊνάν [Cainan].

[16] Forma de N. Căci G. este Ἰαρέδ [Iared].

Eminescu: între modernitate și tradiție [12]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Intelectualismul poetului se poate documenta sau nutri și altfel decât numai prin filosofia europeană modernă: „pentru a traduce acele ritmuri cerești, acele vârtejuri, pentru a exprima plictisul vieții care este numai repetare, ardoarea intelectualistă a unei întrebări ce izvorăște mereu din adâncul nostru sau calmul unei păci contemplative în fața frumuseților lumii, existau Maxim și Grigorie, Adamantios și Hrisostomul, Calist și Atanasie, Efrem Sirul și Vasile. Existau, se înțelege, Dosoftei și Varlaam, Chesarie și Filaret de Râmnic, existau frații Greceanu, existau cronicarii, începând cu bătrânul Moxa, și hrisoavele și pravilele în care se fixaseră preceptele juridice, obiceiul pământului, tradiția”[1].

Între Radu Dragnea și numele mult mai numeroase din critica românească ce neagă creștinismul sau religiozitatea lui Eminescu, Rosa del Conte se vede în dilemă[2] și se mulțumește să afirme că, totuși, în Rugăciunea unui dac, poetul „proclamă existența unui Dumnezeu personal”, care nu este „un dușman, ci un Părinte[3].

Ea încearcă să mențină o balanță critică echilibrată, luând în considerare, cel mai probabil, predispoziția sceptică a criticii românești.

Susține, pe de-o parte, că „această exigență a divinului, care este o căutare de adevăruri și valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale și de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios”[4], iar, pe de altă parte, că „Biblia nu mai este pentru el mesajul Revelației”[5] și că „religio mentis este religia sa”[6]. Uneori pare că dezminte aceaste ultime considerații[7], alteori le reafirmă. Rațiunea acestor contradicții se află în profilaxia unei rejectări critice, care totuși s-a manifestat prin ignorare din partea României pentru care scrisese, elogiativ, această lucrare și spre trecutul căreia nu privește prea des cineva din „lumea occidentală, închisă în orgoliul tradiției sale”[8].

Paginile relevante pentru noi încep mai ales odată cu a doua jumătate a cărții (din punct de vedere al consistenței), de la capitolul al XVIII-lea, intitulat Eminescu și tradiția. Substratul autohton al culturii sale. Receptarea sa este unică, pentru că este prima (și singura, până la noi) care a luat în discuție aportul fundamental al corpusului literar vechi-medieval la nașterea și dezvoltarea unor viziuni poetico-metafizice excepționale, nu doar a unei originale limbi poetice: „Pentru Eminescu, universul însuși este acela care se propune ca semn și figură sacrală, ca primă hierofanie[9]. Și, sub acest aspect, el se inserează în mentalitatea religioasă autohtonă, deschisă sensului cosmic și numinosului”[10].

Despre spiritualitatea ortodoxă, autoarea consideră că, „dacă s-a alimentat la izvoarele celei mai vechi literaturi patristice, nu este întotdeauna străină de influențele neoplatonice și gnostice”[11] (o teorie de largă circulație, de altfel, în arealul catolic și, în general, occidental).

Dar ia în discuție și posibilitatea (pe care o apreciem corectă și îndreptățită) ca, „în loc să derive din mitul platonic, este mai exact să considerăm mitul platonic însuși ca o răsfrângere a unui astfel de tip de religiozitate”[12].


[1] Idem, p. 285-286. Rosa del Conte ne atrage atenția, în subsidiar, că vorbim de mai multe nivele de influență ale vechii literaturi românești asupra lui Eminescu: un prim nivel lingvistic (vizibil în reproducerea unor forme arhaice gramaticale sau a unor termeni arhaici), un nivel filologic secund (preferința unor cuvinte sau sintagme cu o coloratură metaforic-expresivă aparte, din vocabularul vechi), un al treilea literar (angajarea într-o tradiție literară care valorifică cronicile sau alte cărți vechi, urmărind date, informații, fire narative, portrete) și, în sfârșit, un ultim nivel poetic-vizionar, cel mai profund și mai abscons, care justifică însuși elanul cosmic și metafizic eminescian și posibilitatea unei hermeneutici abisale – ultimul ignorat de toată tradiția critică românească.

[2] Eminescu continua să creadă într-un „absolut care se hipostaziază în figura Demiurgului, adică a lui Dumnezeu, și e prezent în viața și în moartea omului: În țipătul copilului el strigă: sunt!/ în gemetul unui muribund el strigă: sunt!” (p. 67). Este discutabilă sinonimia între Dumnezeu și Demiurg, nu doar că ea nu este valabilă ab origine (în filosofia gnostică), dar nu credem că este adevărată nici în contextul poetic eminescian.

[3] Idem, p. 68. Deși din primele strofe reiese că „poetul simte suflul religios al divinului în fața frumuseții și a grandiozității creației, recunoaște prezența numinosului în emoțiile cele mai profunde ale inimii, în beția misterioasă a artei” (p. 69), e de părere că la final „rugăciunea plină de adorare” a dacului „se convertește în blasfemie” (p. 70).

[4] Idem, p. 272-273. [5] Idem, p. 274. p. 392-393. [6] Idem, p. 392.

[7] „Cine l-a învățat pe Eminescu vraja unei limbi [și mai mult, desigur, decât vraja limbii] ce poate exprima ritmuri existențiale atât de felurite și poate înălța la emoții atât de pure și de severe sufletul, care se simte inserat într-o aventură a vieții și a morții…? […] Ne-o spune poetul însuși, lăsându-se surprins de tovarășii lui cu acele vechi Biblii, cu acele vechi ceasloave, cu acele cronici de care îi sunt pline lăzile și care se îngrămădesc pe podelele sărmanelor sale camere luate cu chirie. Pentru prima dată spiritualitatea românească […] își găsea Poetul (s. n.)”, cf. Idem, p. 285.

[8] Idem, p. 281.

[9] Elogiile aduse de Mircea Eliade acestui studiu nu cred că sunt deloc întâmplătoare, pentru că, în bună măsură, credem că el a coincis cu propriile sale concluzii.

Din cercetările noastre, am observat o coincidență de ton între proza fantastică eliadescă și nuvelele eminesciene, precum și revalorificarea, de către Eliade, a mai multor teme și motive din opera poetului, evidentă, spre exemplu, în Domnișoara Christina, Șarpele, Pe strada Mântuleasa, dar și în alte locuri.

[10] Rosa del Conte, op. cit., p. 273.

Mai departe: „Prima sa formație (nu putem să neglijăm acest fundamental dat istoric) se desfășoară în climatul spiritualității ortodoxe, așa cum se reflectă atât în tradiția religioasă cultă […], cât și în tradiția folclorică, ce reflectă atâtea aspecte ale pietății [evlaviei] populare slavo-bizantine. Și acestea aveau să-l facă în chip natural predispus să se insereze mai târziu atât în climatul magic al filosofiei și poeziei romantice germane, cât și în cel mitic al gândirii orientale.

Însă aceste întâlniri, în loc să-i potolească neliniștea într-un adevăr speculativ abstract, aveau să înalțe în el simțul cosmic al divinului; și, prin răsfrângere, să-l facă să recunoască mai ușor în natură și în manifestările ei chipul Divinității… […]

Fie că este vorba de orizonturi nemărginite, de elanuri verticale, de vibrația moleculară a materiei, cuvântul lui Eminescu va surprinde mereu în ele prezența unui element religios imanent, ce nu se vădește ca idee rațional-formulabilă [s. n., nu se prezintă printr-o expunere dialectică în poezia lui Eminescu], ci se vădește ca sentiment [s. n., ca stare de spirit, ca trăire]. (Să se observe că epitetele sfânt, adânc, tainic, vecinic sunt toate în legătură cu o categorie de valori transcendente). De altminteri, Eminescu va duce mereu dorul unei religiozități de ton și gust patriarhal… (s. n.)”.

[11] Ibidem. [12] Idem, p. 339.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén