Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană
*
Ion Negoițescu se întemeiază pe cercetarea întreprinsă de G. Călinescu și pe volumele publicate până atunci de Perpessicius în ediția sa și consideră că dezvăluirea manuscriselor zdruncină percepția despre Eminescu[1].
Antumele reprezintă, în optica sa, o poezie neptunică, iar postumele, o poezie plutonică[2], iar adevărata poezie a lui Eminescu ar fi cea plutonică.
Plecând de la premisa suficienței bibliografice (Călinescu, Perpessicius), Negoițescu înaintează direct la ceea ce se dorește a fi o hermeneutică profundă[3]. El accede la comentariul operei poetice pornind de la versuri manuscrise din două poeme, pe care le consideră fundamentale[4].
În acord cu interpretarea pe care o oferă, poezia este viziune, echivalența lirică a vâscozităților unui haos inform, „embrionar”[5], ori a unui cosmos „scufundat în sine, ca în propriul său embrion imens și în care zac potențele pure”[6] și a tenebrelor unui univers anxiat (zguduit de un plâns nervos, continuu), captiv în interregnuri[7].
În consecință, pentru I. Negoițescu, „plânsul din intermundii” sau „plânsul intern al cosmosului poate fi socotit un fel de fenomen originar al poeziei lui Eminescu”[8], iar viziunea „nespus de misterioasă, a solitudinii Demiurgului ce plânge […] e atât de fundamentală lirismului eminescian, de o muzică a esenței”[9].
Drept urmare, tot ceea ce, în poezia lui Eminescu, s-ar înălța deasupra acestor latențe embrionar-hipnotic-muzical-htonice sau letargic-placentar-asupirante, reprezintă filosofie, retorică, metafizică, care depoetizează, deliricizează versul eminescian, îl conceptualizează crizându-l și conduce la devalorizarea romantismului poeziei eminesciene[10].
Blamând „florile gnomice” ale poeziei eminesciene, Negoițescu este profund insatisfăcut că „Eminescu a retorizat îndeajuns în slujba înțelepciunii metafizice și politice”[11].
Analizând Memento mori, a remarcat: „chiar când, în calitatea sa de poet, el recurge la gândirea vizionară, la mìtos (mite în ochi de vulturi, cum prea frumos spune), nu are mai multă încredere în ea; mìtosul îi pare mormântul gândirii, și nu paradisul ei”[12].
[1] Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, ediția a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, 1994, p. 10. Are pretenția de a absorbi șocul acestei dezvăluiri în studiul său, căci „chiar critica nu s-a grăbit să-l accepte și să-l recunoască [pe Eminescu cel din postume]. […] Mai mult, însuși Călinescu, în întocmirea ediției de Poezii din 1938 (ed. II, 1942), deci după ce dezgropase cu câțiva ani în urmă magnificele ruinuri eminesciene, nu a integrat acestei ediții decât postumele tradiției” (Idem, p. 10-11).
Prin această afirmație, Negoițescu își asumă (în detrimentul lui Călinescu) meritul pentru descoperirea postumelor eminesciene, pe care A. Terian tinde (pe bună dreptate) să nu i-l recunoască, cf. Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 139-140. Concluzia sa este că „reabilitarea postumelor fusese deja realizată de exegeza eminesciană cu trei decenii înainte ca I. Negoițescu să descopere acest continent”, cf. Idem, p. 140.
[2] Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 11-12: „vom numi (urmând cuvântul lui G. Călinescu, dar spre deosebire de el) neptunică acea parte a operei eminesciene ce corespunde în general antumelor […]; iar plutonică acea parte ce corespunde în general laboratorului și care […] vine mai din adânc, de unde se frământă văpăile obscure”.
[3] Este primul care face acest pas pe teritoriul exegezei românești, pionieratul abisalizării semnificațiilor și al receptării hiperbolei hermeneutice eminesciene aparținându-i însă Rosei del Conte, în afara granițelor României comuniste.
Dacă Rosa del Conte a avut inițiativa ridicării interpretative a lui Eminescu spre Absolut (deplângând inerția exegezei românești și dificultatea deplasării ei spre semnificațiile adânci ale poeziei eminesciene), cercetarea românească a reacționat prima dată, prin Ion Negoițescu, asumându-i poetului zonele maligne ale unui alt infinit, obscur, nebulos, tenebros, demonic („prin viziunile lui Eminescu străbate sentimentul răului și demonia singurătății” – p. 26), plutonic („iată universul plutonic, metafora infernală” – p. 12). Privită acum, retrospectiv, poate fi interpretată și ca un fel de reacție ofensată, inflaționată de reproșurile corecte ale exegetei italiene, aduse în masă școlii românești de eminescologie.
Studiul său oferă, la prima impresie, sentimentul eliberării de didacticism, numai că, la o lectură foarte atentă, lipsa unei argumentații mulțumitoare și a unei înșiruiri logice a ideilor (în absența exercițiului maieutic) devine greu digerabilă, în ciuda exultantei stilistice a materiei critice și a metaforismului debordant, care, într-o primă instanță, sunt/ par menite să îndreptățească concluziile sale.
Exegeza lui Negoițescu se desfășoară paralel cu textul eminescian și se probează prin versuri singularizate și scoase din context, care sunt interpretate în acord cu propriile premise critice, indiferente față de sensul unitar al operei. Cu alte cuvinte, lucrarea are un aer eseistic care infuzează cititorul cu prezumția onestității, a profunzimii și a obiectivității autorului, fără a-i oferi fundamentele concrete. Lectorul ori este avizat, ori ingurgitează pasiv informația, admirând sedus stilistica demonstrației.
[4] „De-a pururi pe atâția câți fură cu putință:/ Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă./ Ei dorm cum doarme-un chaos pătruns de sine însuşi,/ Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-şi aude plânsu-şi/ Ş-a doua zi nu ştie nimic de acel vis” (Ca o făclie). Și, mai ales: „De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-și”.
Ultimul ar fi „vers-cheie” (p. 5) al liricii eminesciene, provenind dintr-o variantă manuscrisă a Scrisorii I, dintr-o fază incipientă de elaborare: „Prăpastie? genune? noian întins de apă —/ Nici de-nţeles nu este, nici minte s-o-nţeleagă/ Atât de întuneric — o mare făr-o rază/ Nici de văzut nu fuse, nici ochiŭ care să vază/ Şi muritor nu este nimic — nici făr de moarte/ Şi ziua de-ntuneric o rază n-o desparte/ De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi/ Şi fără de răsuflet respiră-n sine însuşi/ Din cele nefăcute nimic nu se desface/ Ci-n sine împăcată dormea eterna pace”, cf. M. Eminescu, Opere, II, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol al II-lea”, București, 1943, p. 185.
[5] Ion Negoițescu, op. cit., p. 50: „plânsul embrionar al haosului”.
[6] Idem, p. 24.
[7] Spre exemplu: „În somnul care e haos și fecunditate, în paloarea unei subexistențe, în care poezia devine o adevărată activitate htonică, cerul își închide noaptea sa de viziuni” (p. 26.) Afirmația lui Negoițescu – și nu e singulară – are mai degrabă legătură cu proza fantastică sau cu pictura suprarealistă ori cu onirismul coșmaresc din interpretările lui Freud și Jung, mai puțin cu critica literară.
[8] Idem, p. 24. Negoițescu desprinde, drept cel mai semnificativ în lirica eminesciană, un plâns embrionar al haosului inform, un plâns al cosmosului în intermundii, un plâns „astralic, plânsul îngeresc” (p. 36), un plâns al geniilor care (după Povestea magului…) sunt îngeri întrupați deveniți „titani damnați, […] profeți în pustiu” (p. 38) în această lume, și un plâns al Demiurgului care „recunoaște în solitarii damnați propria sa durere («De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și») și din solidaritate cu tristețile lor îi împărtășește cu gândirea bogată, vizionară” a sa (Ibidem).
[9] Idem, p. 25-26. A se vedea și: „obsesia primordialului, a elementarului, la Eminescu, înseamnă în bună parte dorul de haos, de somnul originar, de plânsul demiurgic” (Idem, p. 111).
Considerând astfel, inversa percepția Rosei del Conte. Aceasta vorbea despre închipuirea poetului și de o vocație lirică „căreia îi va fi mereu sacrificată exigența unei rigide și severe coerențe raționale” (Rosa del Conte, op. cit., p. 39).
[10] În „seria Scrisorilor […] lirismul se degradează, […] discursul și filozofia – vai! – triumfă” (Ion Negoițescu, op. cit., p. 14); se vede „aerul uscat ce învăluie romantismul lui sedus de abstracțiuni (în sensul filozofiei idealiste germane), sublimarea imaginii în conceptul ei; deoarece el își închipuia actul poetic ca un fel de circumscriere a focului conceptelor și rezultatul acestei activități nu putea fi decât virtuozitatea de sentințe ce și-a atins prototipul în Glossă” (p. 15); „din păcate, procesul de creație, în cazul său, înseamnă biruința abstracțiunii, a cosmogoniei discursive din Scrisoarea I, asupra fulgerărilor vizionare [în sens stric poetic] îngropate în materialul de laborator”; lirica eminesciană își conține „nucleul propriei destrucții, filozofia, morbul conceptului” (p. 18).
„În poezia lui, procesul de creație va avea mereu sensul clarificării conceptuale. Vestita luptă a lui Eminescu cu forma, lăudatul său travaliu manuscriptic trădează până la urmă aceeași tendință de a părăsi concretul frumuseților obscure (s. n.), noaptea imaginii, pentru natura comună și sentimentală, pentru soarele idealismului rațional” (p. 19).
Declarându-se cuprins de-adânca sete a formelor perfecte, Eminescu „se înșela asupra semnificației formei poetice și își sărăcea în acest mod chiar substanța lirismului. […] Filozofia lui Eminescu nu este de fapt o filozofie a poematizării, ci o filozofie poetizată, de unde și caracterul ei discursiv, retoric și uneori didactic (s. n.). Iată de ce sâmburele de mit al lirismului eminescian s-a putut steriliza, substratul germinal de idei poetice s-a putut secătui sub lespezile metafizicei de împrumut [s.n., adică ale filosofiei lui Schopenhauer]” (p. 20).
Prin propensiunea filosofică și etică, „poezia își pierde capacitatea vizionară, puterea de a comunica direct cu misterul lumii, ea cântă cel mult farmecele naturii; ca poezie poate triumfa, dar ca poezie romantică își pierde virtutea esențială. Intuiției poetice i se substituie o gândire abstractă ce îmbracă haina lirismului (s. n.)” (p. 21). Etc.
[11] Idem, p. 18-19. [12] Idem, p. 82.
