Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 26 februarie, 2017

The intellectual: often a form without fund

In Romania is living with the myth of the intelligentsia. All over we find „intellectuals”, people with „studies”, people with „intellectual projects”, but, in fact, few are showing that they have…mind. Because the intellect is the man’s ability to think  and create.

In Romanian Wikipedia, the intellectual is „the person with university studies or who exerts an intellectual profession”. But Romanians, often, do and two or three faculties, have intellectual professions, boast with capacities „brilliant”, only that they are afraid „to manifest” these nonexistent capabilities.

Even so, what has the faculty with the power to think? A man who thinks makes a faculty for that to think and more and not for him to think. And so stand the things, the mind has nothing to do with the faculty, it does not get to faculty, but it specializes itself in faculty. Fact for which, and if you do and if you do not a faculty, if your mind goes, then you have mind.

The plagiarism is fashionable and in Romania. Just therefore, a university professor can teach, even if he does not have an university course. Written by his hand, thanks to his hard work in the library. A university professor, in Romania, can lead Doctoral students in research subjects on which he has never dealt.

And how the requirements for to reach a university professor are to have a PhD and 4 books, Romanian university teachers are  in excess and with the minimum available in matter of scientific work. This is the motive for which the term „intellectual” is, often, an empty form. For that those called to be intellectuals are, often, plagiarists.

What is a plagiarist? A man who steals ideas, passages of text, ways to write, concepts. Who steals with shamelessness. Ie is a man who does not think,  who does not think with his mind, but wants to be „intellectual”. And when one such „intellectual” steals…with shamelessness and reaches „professor”, then he wants as everyone to refer to him as „a teacher”.

But how many books should write a man…as to reach a university professor? And how looks, of fact, the true intellectual? I believe the man who thinks with his head and is dealing with the writing must write how he can. And if he can write five or 10 books on year, then it’s his rhythm of work.

But if he can more and he does not write more, then he loses himself interiorly. And he is not a genuine intellectual, but an impostor. For that the impostor of self, one who lies to himself, he deceives and on the others.

Only that our civil society is full of „intellectuals”. And our „intellectuals” are never considered themselves „peasants” or „workers”, but „thinkers”, although the majority are sons of peasants. Why? Because they have a faculty, a doctorate, an „intellectual” job .

But they are „intellectuals”, mostly, without opera, without books. And this is the wonderful nonsense to which I assist day by day. For, on the one hand, people have diplomas, have functions,  have social visibility, but, on the other hand, they are not seen as having the mind. For, if they would have had mind, then it would be seen, and they would have been true intellectuals, ie true people who think.

Therefore, any man that thinks and produces something original is an intellectual. Why? Because he uses his mind. But does not think the one who just repeats, as the parrot, what other people said.

The creator man is a man preoccupied of his creation. He is always thinking, wherever he goes and whatever he does. He has not pauses to think. And if someone is an intellectual, he is a man who thinks, feels, lives and creates simultaneously. He is a man who devote himself entirely to creation.

Nu m-a învățat nimeni cum să citesc…

…și nici nu m-a împins nimeni de la spate ca să citesc sau ce să citesc. Cititul nu devine o deprindere prin obligație.

Țin minte însă că, atunci când m-am desprins de cărțile copilăriei și am început să citesc romane mai mari și mai grele…apoi filosofie…apoi teologie…nu era (sau nu era totdeauna, în ceea ce privește teologia) cine să-mi explice neînțelegerile care se iveau pe parcurs.

Și atunci citeam de mai multe ori, mă opream, stam și reflectam asupra sensurilor cuvintelor, a înțelesurilor dintr-o frază sau pagină sau a înțelesurilor majore dintr-o carte.

Citeam de mai multe ori…mă gândeam…și răs-gândeam…

Și astăzi, când văd tineri care nu știu să formuleze o frază banală, care n-au vocabular și nu știu să zică două vorbe sau să înțeleagă ceva, nici măcar la nivel elementar, nu pot decât să trag concluzia că n-au citit nimic sau mai nimic în viața lor.

Și ceea ce e mai regretabil e că nu-și dau seama de carențele lor, că nu simt că le lipsește ceva, dimpotrivă, dau uneori impresia că sunt mulțumiți și fericiți că le lipsește

Tânăr ca tine

Și eu am fost tânăr ca tine. Tinerețea nu e o virtute, ci o stare de spirit.

Tinerețea nu se uită la detalii și tocmai de aceea cade adesea în cursă. Am fost tânăr și am mâncat singurătate pe pâine.

Așa după cum tu ești ținut afară, pentru că audiența nu are nevoie de oameni talentați. Dar tu trebuie să știi, dragul meu, că le e teamă de tine.

Le e teamă de ce poți face tu, iar ei nici măcar nu au îndrăznit să spere.

Le e teamă de sinceritatea ta, de ochii tăi care nu pot fi compromiși.

Tu poți fi moartea trecutului lor laș.

Tu poți fi schimbarea. De aceea ei nu te suportă.

Și când tu vei încerca să iei cuvântul, ei vor găsi vicii de procedură. Când tu le vei spune că au trăit degeaba, ei vor râde în hohote. Dar nu e râsul lor!

Acela e doar un rictus jegos care vrea să ofilească adevărul.

Pentru că tu poți muta munții lor într-o glumă, din care ei nu pot ieși niciodată.

Psalmul 67, cf. LXX

1. Întru sfârșit, [psalmul] lui David, psalmul cântării.

2. Să se ridice/ să învieze Dumnezeu [ἀναστήτω ὁ Θεός] și să se risipească vrăjmașii Lui [καὶ διασκορπισθήτωσαν οἱ ἐχθροὶ Αὐτοῦ] și să fugă de la fața Lui cei care Îl urăsc pe El [καὶ φυγέτωσαν οἱ μισοῦντες Αὐτὸν ἀπὸ προσώπου Αὐτοῦ]!

3. Precum se sfârșește fumul, să se sfârșească! Precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu

4. și cei Drepți să se veselească! Să se bucure înaintea lui Dumnezeu! Să se desfăteze în veselie!

5. Cântați lui Dumnezeu! Cântați numelui Lui! Faceți cale Celui care a pus piciorul peste apusuri [ὁδοποιήσατε τῷ ἐπιβεβηκότι ἐπὶ δυσμῶν]! Domnul [este] numele Lui. Și bucurați-vă înaintea Lui! Se vor tulbura de la fața Lui,

6. a Tatălui celor orfani și a Judecătorului văduvelor. Dumnezeu [este] în locul cel sfânt al Lui.

7. Dumnezeu sălășluiește pe cei singuri în casă, scoțând în bărbăție pe cei care au fost încătușați [ἐξάγων πεπεδημένους ἐν ἀνδρείᾳ], de asemenea pe cei amărâți, pe cei care locuiesc în morminte.

8. Dumnezeu[le], când ai ieșit Tu înaintea poporului Tău, când ai trecut Tu în pustie. [Pauză psalmică].

9. Pământul s-a cutremurat, căci și cerurile au picurat de la fața lui Dumnezeu, [și] el, [muntele] Sina, de la fața Dumnezeului lui Israil.

10. Ploaie de bună voie vei deosebi, Dumnezeu[le], moștenirii Tale. Și [ea] a slăbit, iar Tu o vei întări pe ea.

11. Vietățile [τὰ ζῷά] Tale locuiesc în ea. Ai pregătit în bunătatea Ta celui sărac [ἡτοίμασας ἐν τῇ χρηστότητί Σου τῷ πτωχῷ], Dumnezeu[le].

12. Domnul va da cuvânt celor care binevestesc [cu] putere multă [Κύριος δώσει ῥῆμα τοῖς εὐαγγελιζομένοις δυνάμει πολλῇ].

13. Împăratul Puterilor [este] al celui iubit și [cu] frumusețea casei se împart prăzile.

14. Dacă aveți să dormiți în mijlocul sorților [ἐὰν κοιμηθῆτε ἀνὰ μέσον τῶν κλήρων], aripile argintate ale porumbiței [πτέρυγες περιστερᾶς περιηργυρωμέναι] [veți avea] și cele ale spatelui ei [vor fi] în[tru] verdeața aurului [καὶ τὰ μετάφρενα αὐτῆς ἐν χλωρότητι χρυσίου]. [Pauză psalmică].

15. Când deosebește Cel ceresc împărații peste ea [ἐν τῷ διαστέλλειν τὸν ἐπουράνιον βασιλεῖς ἐπ᾽ αὐτῆς], [atunci norii] vor ninge în Selmis [χιονωθήσονται ἐν Σελμων[1]].

16. Muntele lui Dumnezeu [este] munte gras [ὄρος τοῦ Θεοῦ ὄρος πῖον]. [Este] munte închegat, munte gras [ὄρος τετυρωμένον ὄρος πῖον].

17. Pentru ce gândiți, munți închegați, [la] muntele [în] care a binevoit Dumnezeu a locui în el? Căci și Domnul va locui [în el până] întru sfârșit [καὶ γὰρ ὁ Κύριος κατασκηνώσει εἰς τέλος].

18. Carul lui Dumnezeu [sunt] cei 10.000 [τὸ ἅρμα τοῦ Θεοῦ μυριοπλάσιον] și mii [sunt] înfloriți [χιλιάδες εὐθηνούντων]. [Și] Domnul [este] în[tru] ei[2], în Sina [și] în cel Sfânt [ὁ Κύριος ἐν αὐτοῖς ἐν Σινα ἐν τῷ Ἁγίω].

19. Suitu-Te-ai întru înălțime [ἀνέβης εἰς ὕψος], ai robit robime [ᾐχμαλώτευσας αἰχμαλωσίαν], luat-ai daruri în[tru] oameni [ἔλαβες δόματα ἐν ἀνθρώπῳ]. Ca și [în] cei neascultători să locuiască Domnul. Dumnezeu [este] binecuvântat.

20. Binecuvântat [este] Domnul zi de zi. [Căci] va spori nouă Dumnezeul mântuirilor noastre. [Pauză psalmică].

21. Dumnezeul nostru [este] Dumnezeu a mântui și ale Domnului, ale Domnului [sunt] ieșirile morții.

22. Dar Dumnezeu va zdrobi capetele vrăjmașilor Lui, creștetul părului al celor care umblă în greșelile lor.

23. Zis-a Domnul: „Din Vasan Mă voi întoarce [ἐκ Βασαν ἐπιστρέψω], Mă voi întoarce în adâncimile mării [ἐπιστρέψω ἐν βυθοῖς θαλάσσης].

24. Pentru ca să se scufunde piciorul tău în sânge [ὅπως ἂν βαφῇ ὁ πούς σου ἐν αἵματι], limba câinilor tăi [ἡ γλῶσσα τῶν κυνῶν σου], din vrăjmașii de la el [ἐξ ἐχθρῶν παρ᾽ αὐτοῦ]”.

25. Văzut-au căile Tale, Dumnezeu[le], căile Dumnezeului meu, a[le] Împăratului Celui în cel Sfânt.

26. Au venit înainte stăpânitorii ținându-se de cei care cântă, în mijlocul tinerelor timpaniste [ἐν μέσῳ νεανίδων τυμπανιστριῶν]/ cântând din timpane.

27. În adunări binecuvântați pe Dumnezeu, pe Domnul din izvoarele lui Israil!

28. Acolo [era] Veniamin, mai tânăr, în extaz [ἐν ἐκστάσει]/ în uimire. Stăpânitorii lui Iudas, povățuitorii lor, stăpânitorii Zabulonului, stăpânitorii Neftalimului.

29. Poruncește, Dumnezeu[le], puterii Tale! Întărește-o, Dumnezeu[le], pe aceasta, pe care ne-ai lucrat-o nouă!

30. De la templul Tău, în Ierusalim, Ție Îți vor aduce împărații daruri.

31. Ceartă fiarele trestiei, adunarea taurilor în juncile popoarelor, [ca] să nu se închidă cei încercați argintului [ca argintul]! Risipește neamurile cele care vor războaie!

32. Vor veni bătrâni din Egiptos. Etiopia va merge înainte [și va întinde] mâna ei lui Dumnezeu.

33. Împărații pământului, cântați lui Dumnezeu! Cântați lui Dumnezeu! Cântați Domnului! [Pauză psalmică].

34. Cântați lui Dumnezeu, Celui care a pus piciorul peste cerul cerului [τῷ ἐπιβεβηκότι ἐπὶ τὸν οὐρανὸν τοῦ οὐρανοῦ], peste răsărituri [κατὰ ἀνατολάς]! Iată, va da în glasul Lui, glas de putere!

35. Dați slavă lui Dumnezeu! Peste Israil [este] marea cuviința a Lui și puterea Lui [este] în nori.

36. Minunat [este] Dumnezeu în[tru] cei Sfinți ai Lui, Dumnezeul lui Israil. El va da putere și tărie poporului Său. Binecuvântat [este] Dumnezeu.


[1] Σελμων e forma de D. sg. Tocmai de aceea eu am transliterat în text forma de N. sg: Σελμίς.

[2] În cei 10.000 ai carului lui Dumnezeu.

Eminescu: între modernitate și tradiție [14]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lui Negoițescu i se pare obscur „cine anume gândește cosmosul și istoria” la Eminescu, „dându-le astfel ființă”[1]. Eminescu precizase însă: „O, Adonai! Al cărui gând e lumea/ Şi pentru care toate sunt de faţă”… (Fata-n grădina de aur)[2], cunoscând concepția ortodoxă: pentru Nicolae Milescu „Dumnezeu iaste gând neîncetat”[3], iar la Dosoftei: Dumnezeu „au fapt ceriul cu gândul” (Ps. 135, 17); „Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut” (Ps. 148, 15-16).

În schimb[4], concluzia pe care o trage criticul din versurile „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare,/ Din ruinele gândirii-mi, o, răsari, clar ca un soare”… este forțată și profund eronată: „consubstanțialitatea gândirii umane și demiurgice”[5] – opinie la care va subscrie și pe care o va amplifica Ioana Em. Petrescu.

Dacă tendința spre conceptualizare și filosofie e considerată sterilă, Creștinismul este irevocabil scos din ecuație și înlocuit cu demonismul[6] –  cuvântul de ordine în lucrarea sa este: demonie[7].

Opina că Povestea magului călător în stele reprezintă „stratul ultim al viziunilor lui Eminescu”[8], iar personajele centrale ale poeziei eminesciene sunt „Poetul, Călugărul, Monarchul”[9].

Repudiindu-l pe Schopenhauer, Negoițescu insistă asupra altor influențe, din zona ereziilor gnostice valentiniene și a teozofiei/ ezoterismului/ ocultismului: Paracelsus[10], Böhme[11], Swedenborg[12] (îi menționaseră anterior, totuși, Călinescu[13] și Del Conte[14]). În legătură cu zeii Valhalei, e invocată o înrudire cu „mitologia hoelderliniană”[15], după cum și muzica poetică a teomahiei din Memento mori e „wagneriană”[16].

Natura în poezia eminesciană este însă o „lume sub pecetea sacrului”[17].


[1] Idem, p. 15.

[2] Pe filiera aceleiași tradiții de vechime vetero-testamentară, Lamartine poetizează în același sens: Dumnezeu este „celui qui pensa les cieux” (Eternité de la nature, brièveté de l’homme).

[3] Cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 89. E vorba de o traducere a lui Milescu din Sfântul Atanasie cel Mare, ceea ce ne indică un traiect patristic și medieval mult mai vast.

[4] Negoițescu abia dacă descoperă în Gemenii un vers („Semănător de stele și-ncepător de vremuri”) în care „Demiurgul se acoperă cu zeul dacilor” (Ion Negoițescu, op. cit., p. 15), Zamolxe. Ne întrebăm atunci, în alte versuri, din Memento mori („Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ­– sfânt și mare, /…/ Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire, /…/ Cine ești?… Să pot pricepe și icoana ta… pe om. /…/ Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine/ Dar să știu – semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?”), cu cine se mai acoperă Demiurgul?

Altfel spus, în ce religie omul este icoana lui Dumnezeu, iar Dumnezeu s-a făcut om, luând chipul „furnicii ce cuteaz-a te gândi”? Oare chiar n-a sesizat deloc sensul acestor versuri? Sau erau de vină numai vremurile, care forțau camuflarea acestor semnificații?

[5] Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 15. A răsări (sensul este de a învia, după cum apare și în Gemenii sau Rugăciune) Dumnezeu din vestigiile ruinate ale gândirii înseamnă a-i reînvia credința, fapt ce nu presupune deloc consubstanțialitate.

E vorba la Eminescu de un Dumnezeu Creator care „semeni stele, sfânt și mare”, și de o biată furnică, omul, creația Lui, care, chiar dacă este icoana Sa, abia cutează a-L gândi.

Nu se poate deduce de aici consubstanțialitatea gândirii umane și demiurgice. Între gândirea unei furnici și gândirea Semănătorului de stele nu are cum să existe consubstanțialitate, decât dacă ori nu înțelegi sensul, ori îl deviezi intenționat.

Dar Negoițescu este chiar mai consubstanțial cu gândirea Demiurgului decât Eminescu, pentru că el știe că Demiurgul are o gândire poetică, la care Eminescu nu a putut să ajungă: „Dacă abstracțiunea n-ar vicia această viziune a lui Eminescu […] nu i-ar fi greu să recunoască în gândirea demiurgului – spre deosebire de cea umană, logică, înlănțuind concepte – o gândire poetică, metaforic creatoare” (p. 16).

De asemenea, nu înțelegem cum Demiurgul, plângând hipnotic, are în același timp o gândire poetică, metaforic creatoare.

Dar premisele consubstanțialității invocate de Negoițescu – și, în general, ale demonismului geniului și ale investirii Demiurgului cu o anumită valoare filosofic-mitologică – se află în studii mai vechi, care au propus o interpretare subsumată filosofiei și mitologiei grecești (platonică, în principal) și ne gândim în primul rând la capitolul Eros și Daimonion, din cartea lui Pompiliu Constantinescu, Eseuri critice, op. cit., p. 123-146. Acesta afirma, cu alte cuvinte, consubstanțialitatea, deși remarca și o ierarhie și o subordonare a Luceafărului: „Geniul este, desigur, o copie a Demiurgului. În Luceafărul, subordonarea e clară, deși esența platonică a geniului este de natură demiurgică” (Idem, p. 143).

Viziunea lui P. Constantinescu este mai nuanțată însă. Afirmația sa, „Cosmogonia eminesciană structurează concepția de Eros și Demon, care este însăși axa personalității poetului” (Idem, p. 143-144), intuiește ceva esențial, dar interpretarea lui împrumută termenii filosofiei antice.

[6] „Îngeri și stele descriu traiectoriile lor, dar nu sub pavăza doctrinei lui Cristos. […] Provocați de imaginația demonizat estetică a poetului, încă în faza inocenței formelor, îngerii și stelele apar ca simboluri magice. Frânturi de mit platonician și elanuri mistice, degradări cu aluzii de plerom și filozofări amare se amestecă într-un tot ce stă aproape de construcțiile gnosticilor, de schelăria de fum a teozofiei, în care triumfă candoarea poemului”, cf. Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 26.

Poezia Rugăciune a lui Eminescu „este chemarea zadarnică a unui necredincios”, iar „identificarea Fecioarei cu Luceafărul mărilor înseamnă doar apelul la supranatural, la demonia magică pe care astrul a exercitat-o mereu asupra poetului” (Ibidem) – e o interpretare care, raportată la contextul acestui poem, apare ca subiectivă și speculativă.

Celor care au încercat să demonstreze creștinismul lui Eminescu li s-a reproșat tocmai interpretarea hazardată, neargumentată pe deplin a comentariilor, iar Negoițescu nu face aici decât să inverseze axul exegetic, păstrând aceeași lipsă de rigoare critică.

„Plângerea lui Eminescu vine de dincolo de Aheron, din genunea sufletelor pierdute […], lucrul în sine nu trebuie să ne mire, atunci când Dumnezeu însuși lipsește din poezia lui (s. n.), peste care își întinde stăpânirea doar imaginea divinității, Demiurgul [care Demiurg, din mai multele accepțiuni ale acestuia în poezia eminesciană?].

Acesta, după gnosticii valentinieni, a fost creat de Sophia-înțelepciunea, ca un omagiu celui nevăzut și – nici bun, nici rău – stă între Dumnezeu și Satana, fiind un fel de Logos platonician, și deci pe linia ideii hegeliene atât de prezentă în figurările lui Eminescu [s. n., pe ce se întemeiază această din urmă afirmație? Iar Demiurgul-Logos amintit nu are nicio trăsătură în comun cu Părintele din Luceafărul sau cu Creatorul din Memento mori ori Rugăciunea unui dac]. Iată de ce îngerii-stele ai poetului […] ar putea corespunde […] atât aristotelismului arab […] cât și angelologiei ebraismului târziu”… (p. 27). Etc.

[7] Vorbește inclusiv de „demonia luminii” (p. 56), „demonia codrului” (p. 67) etc., într-o accepțiune echivocă a termenului.

[8] Idem, p. 29 (o opinie care ni se pare destul de reducționistă, suprapusă peste complexul vizionar eminescian, mai ales că se glosează semnificativ în jurul ideii, de esență platonică, a încorporării/ întrupăriiensomatoza, zice Del Conte – îngerilor. Poemul însuși este prea vast și are prea multe straturi de semnificație pentru a ne limita numai la această observație).

[9] Idem, p. 49. [10] Idem, p. 16, 48, 49. [11] Idem, p. 34, 62. [12] Idem, p. 35.

[13] Acesta observa că Eminescu, prin Théophile Gautier sau Goethe (literatura și filosofia germană îndeosebi), lua cunoștință cu: metempsihoza, credința în reîncarnare, panteismul, faustianismul, cabalismul, spiritismul, cf. G. Călinescu, Avatarii faraonului Tlà, ediție îngrijită, prefață, note, anexe și indici de D. Vatamaniuc, Ed. Junimea, Iași, 1979.

Analizând proza eminesciană, Călinescu îi amintea pe Paracelsus și Van Helmont – remarcând însă și că „toată opera poetului” denotă „predilecția pentru modele mărunte și obscure” (p. 24).

Ar putea fi luată în considerare și „obsesia călinesciană pentru ocultism și magie”, cf. Andrei Terian, G. Călinescu…, op. cit., p. 114.

În legătură cu ultima remarcă a lui Călinescu, reproducem și o altă opinie: „Plecând uneori de la poezii germane mai degrabă insignifiante, poetul român viza un model adânc, un orizont stilistic fundamental”, cf. Mihai Zamfir, Scurtă istorie…, op. cit., p. 257.

Dar și R. Huch specifică faptul că „romantismul s-a ocupat de ceea ce timp îndelungat fusese defăimat și taxat de [drept] superstiție”, menționându-i pe „marii medici romantici ai trecutului”, Paracelsus și Helmont, care teoretizau despre „magia voinței” [Schopenhauer și Nietzsche par să dezvolte filosofic aceste idei mai vechi], cf. Ricarda Huch, Romantismul german, traducere și prefață de Viorica Nișcov, Ed. Univers, București, 1974, p. 394-395.

Negoițescu însă trage concluzii despre Eminescu fără a indica sursele și traseul reflecțiilor sale. Ceea ce poate fi, eventual, valabil pentru unii dintre romanticii germani nu este neapărat valabil și pentru Eminescu, în lipsa unei argumentații convingătoare, ba chiar a oricărei argumentații.

[14] Și ea îi aduce în discuție pe Böhme și pe teozofi, dar tangențial. Vorbind despre gnosticism, Del Conte îl înțelege într-un sens larg (care, de fapt, e sensul propriu), de gnoză, enumerându-i între gnostici pe Platon, Zoroastru, Pitagora, Buddha (cf. op. cit., p. 390), iar Negoițescu îl individualizează în relație cu o ramură anume a gnosticismului, cea valentiniană.

A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Valentinus_(Gnostic).

[15] Ion Negoițescu, op. cit., p. 52. [16] Idem, p. 71.

[17] Idem, p. 87. Este o natură în care „între munți și stele există o comunicare” (p. 94), iar „sacralizarea naturii ia forme liturgice, smirna și tămâia răspândindu-se cu aceeași risipă, ca toate în bogata matcă a vieții” (p. 95).

„Metalizarea codrului (arama, argintul) face parte din fermecarea naturii, aici prodigioasă de miresme, ca o biserică” (p. 158).

„Suspinarea codrului arată o durere a naturii însăși […] și nu o transpunere în cosmic a suferinței poetului” (p. 101) – concepție ortodoxă, pe care probabil că Negoițescu nu o cunoștea ca atare sau poate preferă să nu o destăinuie, în care cosmosul e solidar cu omul și suspină împreună cu el până la restaurarea acestuia.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén