Nu m-a învățat nimeni cum să citesc…

…și nici nu m-a împins nimeni de la spate ca să citesc sau ce să citesc. Cititul nu devine o deprindere prin obligație.

Țin minte însă că, atunci când m-am desprins de cărțile copilăriei și am început să citesc romane mai mari și mai grele…apoi filosofie…apoi teologie…nu era (sau nu era totdeauna, în ceea ce privește teologia) cine să-mi explice neînțelegerile care se iveau pe parcurs.

Și atunci citeam de mai multe ori, mă opream, stam și reflectam asupra sensurilor cuvintelor, a înțelesurilor dintr-o frază sau pagină sau a înțelesurilor majore dintr-o carte.

Citeam de mai multe ori…mă gândeam…și răs-gândeam…

Și astăzi, când văd tineri care nu știu să formuleze o frază banală, care n-au vocabular și nu știu să zică două vorbe sau să înțeleagă ceva, nici măcar la nivel elementar, nu pot decât să trag concluzia că n-au citit nimic sau mai nimic în viața lor.

Și ceea ce e mai regretabil e că nu-și dau seama de carențele lor, că nu simt că le lipsește ceva, dimpotrivă, dau uneori impresia că sunt mulțumiți și fericiți că le lipsește

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *