Preaiubită Maică[1],
deși noi aici, acasă, facem Parastase adesea, de obște sau nominale, pentru diverși confrați adormiți, astă-seară am făcut Parastas pentru tataie Marin, pentru bunicul nostru, la 13 ani de la adormirea lui.
O pomenire cu multă iubire, cu multă pace, cu multă slavă a lui Dumnezeu coborâtă în noi, pentru cel care nu a vrut să moară până nu ne-a văzut căsătoriți. Căci îți aduci aminte cât de bolnav era, cum nu mai putea să se miște de pe o parte pe alta în pat…și el o trimitea pe mamaia Floarea ca să ne roage să ne căsătorim cât el…mai e în viață…
Și noi i-am făcut pe plac, ne-am căsătorit civil, dar el a adormit între cununia civilă…și Nunta noastră. De aceea, noi, la Nunta noastră, am fost îmbrăcați în negru, în doliu, dar bucurându-ne duhovnicește că el a plecat bucuros, cu multă bucurie pe chip, cu acea bucurie dumnezeiască care nu i-a părăsit fața…până când am închis sicriul și l-am coborât în pământ…
Ție ți-am vorbit adesea de el…și tu îl cunoști…pentru că și el te iubea, după cum tu îl iubeai. Căci el te-a iubit din prima clipă de când te-a văzut, pentru că te cunoștea din scrisorile de felicitare pe care i le trimiteai cu diverse ocazii și pe care el le păstra ca pe niște medalii.
Și pentru că știa că va muri…a vrut nu doar să te vadă mireasa și soția mea, ci să te vadă bucuroasă, împlinită, lucru care tu ai fost și ești…
Privesc în urmă și îi văd pe amândoi bunicii mei…luminoși, verticali, iubitori, omenoși…Îi port mereu în rugăciunile mele, îi pomenesc zilnic alături de întreaga umanitate vie și adormită, și mă simt bine purtându-i în mine.
Îl văd cel mai adesea, în mintea mea, pe bicicleta lui, venind de la oraș cu traistele pline de dulciuri. Vara venea cu lubenițe din alea mari, pe care le puneam în apă rece sau la umbră, ca să se păstreze. Îl văd pe tractor, muncind, pe timp de vară, mirosindu-i salopetele a vaselină și motorină și a transpirație bărbătească…dar și cum își punea ciorapi peste galoși, iarna, ca să nu alunece pe gheață în ultimii săi ani de muncă.
I se umflaseră picioarele la bătrânețe și își da cu clavusin ca să își omoare degerăturile. Slăbise mult. Însă l-am văzut îmbătrânind frumos, deși mulți nu știu să îmbătrânească. Pentru că, în loc să devină mai buni și milostivi, bătrânețea îi face avari, reci, respingători, ranchiunoși.
Însă pe el, boala de ani de zile, boala survenită în urma unei căderi de pe bicicletă în timp ce cobora rusca, l-a smerit și l-a ascetizat mult. Căci ea i-a provocat o traumă la cap și, adesea, avea pierderi ale cunoștinței, cădea jos și pătimea spasmuri ca de epileptic. Iar eu săream imediat spre el, pentru ca nu cumva să își înghită limba sau să cadă în foc sau în vreo groapă…pentru că nu știa nimic din ce se petrecea cu el. Și când se trezea…din moarte, neștiind ce a făcut, cum s-a zbătut, cum a mugit, era ca un copil care reînvăța să vorbească…
Iar eu mă purtam cu el ca și cu un copil matur…până când își revenea în fire și…atunci, deodată, vedeam pe fața lui, că mintea lui începea să fie conștientă de cine este. Mintea lui se relega la memoria lui, la conștiința de sine…și redevenea el.
În cele din urmă însă, după cum știi, nu a murit din cauze neurologice, ci urologice. Și pentru că nu a mai vrut nicio operație, nicio internare, niciun spital, și-a trăit boala la cote ascetice. Tocmai de aceea și Dumnezeu l-a umplut de har și de bucurie duhovnicească, pentru că toată predica mea a căzut în inima lui și a rodit în asumarea continuă a durerii. Pentru că nu l-am auzit niciodată spunând „vreau să mor” sau „nu mai pot” sau „vreau să îmi pun capăt zilelor”, ci el trăia dureri imense, suferea, dar nu dorea ca nimeni să plângă din cauza lui. Fapt pentru care nu a spus niciodată că îl doare, decât uneori, când el credea că era singur, vorbea și se ruga și își amintea cu voce tare…și numai atunci spunea ce simte…
După cum știi, i-am cumpărat tronul și crucea, atunci când n-a mai putut să se ridice din pat și le-am pus în camera noastră de la stradă. Și ele au stat acolo zile întregi, până când a adormit…
A plecat la Domnul spovedit și împărtășit și vegheat de soția lui…iar zâmbetul pe față i-a apărut când noi doi am venit acasă…seara, și am început să citim Psaltirea la capul său. Și la jumătatea lui martie l-am înmormântat frumos pe tataie Marin, după cum l-am înmormântat, cu bucurie dumnezeiască în suflet, la început de mai, pe Dumnezeiescul Ilie.
Doi oameni de conștiință, doi oameni care m-au format, doi oameni care sunt stâlpi de temelie ai ființei mele. Ce nu a făcut unul, a făcut celălalt…și niciunul dintre ei nu pot fi înlocuiți.
Pentru că tataie Marin m-a asumat de la două săptămâni, când mama mea m-a lăsat nemâncat, într-o seară…și a plecat la mama ei. Părinții mei s-au împăcat, și-au văzut de viața lor, dar…eu am fost crescut de bunicii mei Marin și Floarea…pentru că și-au dat seama că nu sunt în stare să crească un copil, pentru că, în fapt, nu își doreau acel copil.
Și când el a devenit adevăratul meu tată, atunci i-a poruncit bunicii mele să mă crească, să mă educe zi de zi, și să renunțe la orice altă muncă…în favoarea mea. Iar bunica mea și-a ascultat soțul și asta a făcut: toată viața ei, până a murit, ea m-a crescut!
S-au împrumutat la bancă pentru mine și m-au ținut la Seminar. Apoi la facultate, după cum bine știi. Orice ban al lor a fost pentru mine, pentru cărțile mele, pentru cărțile pe care eu le-am scris, pentru tablourile și sculpturile mele, pentru educația mea.
De aceea, eu nu am cum să-i uit…pentru că ei sunt adânc în mine. Nu îi poate scoate nimeni de acolo, pentru că ei au crescut, dimpreună cu mine, în inima mea.
Și acum, când ne dau lacrimile la amândoi pentru ei…ele sunt lacrimi dulci, ele sunt bucurie și nu tristețe. Pentru că eu îi iert mereu și mă rog pentru ei bucurându-mă de ei și nu întristându-mă.
Căci știu că așa cum eu îi port, în iubirea și bucuria mea, și Dumnezeu îi poartă. Pentru că El m-a învățat să îi port și să îi iubesc și să mă rog pentru ei.
Și nimeni nu poate fi mai atent, mai sensibil și mai iubitor ca Dumnezeu! Nimeni nu Îi poate întrece iubirea și mila Lui față de oameni!
…iar toate au un sens care ne depășește, pentru că El ne adună și ne pune pe unii lângă alții ca să învățăm…și să luăm aminte la marile Lui lecții de milostivire.
Da, el e viu în mine! Și el e viu și în Dumnezeu. Și când noi Îi cerem lui Dumnezeu să îl pomenească în veci, El ne arată în mod clar faptul că la El toți sunt vii și în fața Lui. Că nimeni nu e uitat. Că nimeni nu e absent. Că nimeni nu e cu adevărat mort. Pentru că toți suntem în mâna Lui…
Iubitul meu, Dumnezeu să te ierte și să ne ierte! Dumnezeu să te bucure în Împărăția Sa, alături de toți Sfinții Lui, și pe noi să ne miluiască și să ne mântuiască acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
[1] Scrisă în seara zilei de 14 martie 2017, zi de marți, cu 8 grade afară.