Eminescu: între modernitate și tradiție [26]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ion Negoițescu acuză „caducitatea problematicii aproape seculare privind influența lui Schopenhauer asupra poetului român”[1]. După el, Eminescu „a găsit în metafizica lui Schopenhauer un răspuns teoretic la propriul său lirism, un corespondent intelectual al sensibilității lui fundamentale”[2].

În opinia lui Negoițescu, „intuiția fundamentală a lui Eminescu trebuie să fi fost aceea a substratului unanim al morții (intuiție mai originară decât influențele schopenhaueriene și care de abia le explică)”[3]. Poate că Schopenhauer abia le explică, dar ar putea să le explice din plin Dosoftei (în destul de mulți psalmi din Psaltirea versificată), Miron Costin, Cantemir (Divanul) și o întreagă literatură vizionară medievală.

Accede direct la intrerpretări abisale, în care am întâlnit însă multe inadvertențe[4]. În opinia sa, „a semăna stele înseamnă a avea despre cosmos o concepție ca a lui Paracelsus – Liber meteorum, 13, 131 – pentru care astrele erau fructele firmamentului, elementului de foc”[5].

Doar că a semăna stele reprezintă o viziune cu originea în Hexaimera patristice, îndelung copiate și compilate în literatura noastră medievală, într-o tradiție binecunoscută și mult accesată, de unde putea ajunge la prepașoptiștii și pașoptiștii noștri, ca spre exemplu la Iancu Văcărescu („mii de mii de stele/ Semănate străluceau” Primăvara amorului), Alecsandri („orizontul cu stele semănat” Pe coastele Calabriei), Heliade („E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei/ Vesmântul său cel negru, de stele semănat”… Zburătorul) etc. Și nu cred că deveniseră toți discipolii lui Paracelsus.

Imaginea Demiurgului este destul de dificil de acceptat[6]. Acestuia criticul îi atribuie o gândire bogată și însușirea de a inspira „firile damnate” ale geniilor ce beneficiază de „consubstanțialitatea cu gândirea demiurgică”[7] (ceea ce presupune că Demiurgul acesta este el însuși un damnat). Dar reprezentările demiurgice sunt disonante, chiar opozabile la Eminescu[8].

Ion Negoițescu este totuși primul, la noi, care observă și notează (chiar și dezaprobându-l pe poet) că Eminescu nu are încredere în mite și în gândirea poetică, că, deși se lasă purtat pe aripile lor, rațiunea este dominantă (singur-țiitoriul gând)[9].


[1] Ion Negoițescu, op. cit., p. 6.

[2] Idem, p. 112. [3] Idem, p. 51.

[4] Criticul ne alertează cu privire la „contradicția din chiar structura eminesciană, între viziune și gândire [prin viziune, Negoițescu înțelege fantezie poetică nelimitată], între intuiția morții, setea voluptoasă a neantului și hegeliana biruință a spiritului în istorie” (p. 70), parcă uitând faptul că Eminescu nu îl prețuia pe Hegel.

Memento mori (al doilea poem asupra căruia s-a oprit, după Povestea magului…) îi apare ca „un fir țesut de Parcele lirismului, ce e firul ideii, spiritului pe care se înșiră civilizațiile în prelegerile lui Hegel” (p. 66), ignorând cu foarte bună știință atât neafilierea declarată a lui Eminescu la filosofia lui Hegel, cât și o nesfârșită istorie a temei vanitas. Cum la fel de bine ignoră prezența ei vastă în literatura română medievală, prepașoptistă și pașoptistă, unde cu certitudine n-a fost inspirată de prelege- rile lui Hegel.

[5] Idem, p. 16.

[6] Pe de o parte, el pare un fel de conștiință a lumii, inform-primordială, semi-hipnotică, nedefinibilă, aniconică, înecată la propriu într-un plâns intens. Pe de altă parte, Negoițescu îl conformează cu Demiurgul gnosticismului valentinian sau cu Logosul platonic – numai că aceștia nu au nimic de-a face cu plânsul și, în alt sens, aceea e o creatură subordonată lui Dumnezeu, intermediară între Dumnezeu și lume, și care ar putea fi, cel mult – deși nici această interpretare nu se susține –, asociată Luceafărului, dar nu Părintelui.

[7] Ion Negoițescu, op. cit., p. 40.

[8] În legătură cu Demiurgos, Eminescu însuși îl contextualizează foarte diferit. În varianta nefinisată a Scrisorii I, de unde a extras Negoițescu versul tulburător, Eminescu îl substituie lui Unul rigvedan (De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi/ Şi fără de răsuflet respiră-n sine însuși”...), destul de indefinibil, pe când în altă parte este o metaforă heraclitiană a curgerii timpului: „Căci a noastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg” (Scrisoarea IV).

La fel de obscur rămâne și sensul din Împărat și proletar: În orice om o lume își face încercarea,/ Bătrânul Demiurgos se opintește-n van;/ În orice minte lumea își pune întrebarea/ Din nou: de unde vine și unde merge floarea/ Dorințelor obscure sădite în noian?”.

În aceste cazuri, nu există o legătură nici cu Demiurgul valentinian, nici cu Logosul platonician, nici cu Zalmoxe. În alte poeme Demiurgul este un Creator, ca într-un fragment postum, intitulat Stingă-se a vieții… („O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele/ De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?”). Așa încât interpretarea oferită de Negoițescu ține de domeniul subiectivității speculative, care face să coincidă icoane omonime din lirica eminesciană.

Existența acestei discrepanțe a fost formulată mai înainte de către Alain Guillermou. Acesta, pornind de la incapacitatea de a împăca o viziune pe care o socotea „hindusă” cu „tiparul gnostic de gândire”, căruia îi e propriu Demiurgul, este cel care a creat un precedent pentru interpretarea lui Negoițescu în sensul consubstanțialității, afirmând: „Se pare mai degrabă că Eminescu l-a conceput pe Bătrânul Demiurgos ca fiind identic cu realitatea însăși a Universului. Sub pana sa, lumea și Demiurgos sunt echivalente”, cf. Alain Guillermou, Geneza interioară…, op. cit., p. 133-134.

Concluzia lui Guillermou se întemeiază pe un vers din mss. 2262 („Și spiritu-Universului se opintește-n van”), pornind de la care el conchidea că Demiurgul ar fi o realitate impersonală echivalentă cu lumea însăși, pentru că numai așa putea armoniza prezența Demiurgului cu teoria hindusă, a indianismului în general (care, în opinia sa, l-ar fi influențat decisiv pe Eminescu), pe care o evocase și Perpessicius, reproducând unele comentarii, teorie pe care Guillermou o credea valabilă și o aplica unor mari poeme eminesciene (Împărat și proletar, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I).

[9] Am parafrazat: Rațiunea dominantă este titlul dat de Virgil Cândea unui apocrif, IV Macabei, tradus de Nicolae Milescu și introdus în Biblia de la 1688.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *