Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 21 martie, 2017

Frumusețea tainică

În film, el a negat existența ei în sufletul nostru. A negat-o pentru că și-a pierdut fiica de 6 ani din cauza unei boli rare. Dar când și-a îmbrățișat soția, când a recunoscut că fiica lui e „moartă”, atunci a simțit în el…frumusețea pe care o negase. La fel a făcut și Victoria când și-a pierdut ambii părinți la un interval scurt de timp: a negat iubirea, a negat ceea ce avea…în comun cu ei. A negat-o pentru ca „să poată merge mai departe”.

S-a luptat cu iubirea ei pentru părinți. Dar iubirea a învins! Iubirea a făcut-o un om nou, un om care are nevoie de Biserică, care e nelipsit de la Biserică, pentru că aici e liniștea ei.

Era ora două și ceva. Se trezise să vadă ce face copilul, în cealaltă cameră. Soțul ei era transpirat, dormind profund. Se trezise, de fapt, din cauza unui vis…care i-ar fi plăcut să fie „realitate”. Dar visele, cel mai adesea, nu sunt realitate! Visele sunt un mod ciudat de a ne obosi mintea în somn. Mintea noastră aiurează în somn și a doua zi ne trezim tot obosiți, inapți pentru muncă.

Ce visase? Visase că asista la moartea părinților ei, care nu se petrecea în două rânduri, ca în realitate, ci deodată. Ei mureau împreună…pe când ea alerga către casă, alerga epuizată…și nu putea opri moartea lor. Dar când ajungea acasă, deși vedea casa de la mare distanță, ea era doar o străină care asistă la înmormântarea părinților ei, pentru că toată rânduiala o făcea altcineva, pe care ea nu o știa. Nu știa cine e femeia care se da de „fiica” părinților ei, dar știa că ea este fiica lor.

Și mama ei era îmbrăcată neglijent, pe când tatăl ei, în sicriu, arăta impecabil. Și se gândea cum de mama ei arată atât de rău, în comparație cu tatăl ei? Dar când a dorit să intervină, să schimbe situația, ea și-a dat seama că nu poate schimba nimic. Pentru că toată realitatea din fața ei nu putea fi schimbată de ea, pentru că totul se petrecea fără ca nimeni să o întrebe de vorbă.

Și când s-a ridicat din pat, primul gând a fost să se ducă la cel mic, care are doar un an și 8 luni, și să vadă ce face. Pentru că acest „ce face copilul” e o grijă de zi și de noapte a Victoriei. „Și-o aduce aminte, mai târziu, ceva din aceste zile? Și eu aș vrea să îmi aduc aminte de primele mele luni de viață, dar nu îmi aduc aminte. Unde sunt toate amintirile omului? Când vom muri, în mod minunat, sufletul nostru își va aminti tot ceea ce noi am uitat deja?”.

Copilul dormea…Slavă lui Dumnezeu! Se închină și pentru el…și, în mica lumină aprinsă lângă patul lui, Ioan e…o bucurie. O mamă, una care își iubește cu adevărat copilul, nu poate decât să se bucure pentru el. Și Victoria și-a dorit de mică să fie „mamă”, pentru că toate păpușile ei sau „copiii ei” străluceau de atâta atenție câtă le acorda. Păpușile făceau baie în mod regulat, păpușile mâncau 3 mese pe zi, păpușile dormeau…și când se trezeau, păpușile vedeau un film, citeau o carte, se plimbau pe afară.

Cele 5 păpuși ale ei, de mărimi diferite, deși nu erau surori, aveau o viață a lor în viața Victoriei. Păpușile erau „copiii ei”, deși pe atunci nu știa „cum se nasc” copiii. Când o colegă de școală, în clasa a 6-a, i-a arătat o revistă deocheată și a înțeles „cum se fac copiii” și „pe unde ies” din trupul femeii, Victoria a început să viseze că păpușile încep să îi intre în trup…pe acolo, pe unde văzuse în revistă, și ea începe să aibă o burtă mare, din ce în ce mai mare…și că nu mai poate merge din cauza copilului.  Dar nu a îndrăznit să vorbească cu părinții ei despre „așa ceva”…

Și acest lucru „despre care nu se vorbește” a făcut-o de râs în fața clasei, atunci când a devenit…„femeie” tocmai la ora de sport. Pentru că ea nu înțelegea „de ce a început să curgă sânge” din trupul ei…pe când colegii ei considerau că „s-a lovit” și „nu vrea să recunoască” acest lucru.

Însă mai recunosc femeile că au fost…naive cândva? Mai recunosc bărbații, „cuceritorii”, că ei nu au știut mult timp că propriul lor „cocoșel” are și o altă întrebuințare decât urinatul? Ne e rușine că am fost naivi sau ne e teamă că și acum suntem la fel? Căci dacă am fi avut multe răspunsuri la problemele…vieții, n-am mai fi atât de stângaci în tot ceea ce facem.

Victoria se teme să nu pară frivolă în fața soțului ei. După cum se teme ca nu cumva Ioan să fie o copie fidelă a propriilor ei patimi. Și când el e treaz îl analizează în chip și fel, din orice poziție, ca să vadă ce simte copilul ei de nici 2 ani, spre ce se îndreaptă, de ce patimi suferă deja. Soțul ei, dimpotrivă, se teme să nu pară învechit în fața ei. Căci cultura relațiilor din zilele noastre ne induce starea de continuă întrecere cu noi înșine…pentru ca să fim plăcuți de femeia iubită. Pentru că ne e teamă ca nu cumva să facem mai puțin decât ni se cere și, din cauza acestui lucru banal, să rămânem singuri…

Nicolae, soțul Victoriei, lucrează pentru o firmă de publicitate stradală. Și el e zilnic în căutarea a ceea ce cere piața. Vrea piața biciclete? El trebuie să găsească cuvinte pentru această nevoie „reală” a oamenilor. Vrea excursii? La fel. Pentru că problema nu se pune dacă oamenii „chiar au nevoie” de biciclete, de excursii sau de înghețată, ci de ceea ce grupuri mari de oameni „par a avea nevoie”. Și dacă par să aibă, atunci Nicolae dă drumul la reclamă, pentru ca reclama să mărească „nevoia” oamenilor față de aceste produse. Pentru că oamenii trag cu ochiul la ce fac, la ce mănâncă, la cum se îmbracă ceilalți și în măsura în care vor să fie acceptați undeva, ei se conformează.

Și știind nevoia de conformism a oamenilor, care nu vor să se certe toată ziua, Nicolae stă cu frica în sân că și în familia lui, poate, la un moment dat, va fi găsit „vinovat” de faptul că face „prea puțin”. Însă Victoria nu își găsește bărbatul „un învechit”, ci un timid…în fața căruia ea nu vrea să pară „prea femeie” sau cu dorințe „prea femeiești”. De aceea încearcă să fie mai mult maternală decât soție, deși știe că soțul ei are nevoie de ea ca soție în primul rând, și nu ca mamă.

Însă poate fi o nouă mamă mai mult soție decât mamă? Poate ea să își schimbe atât de repede starea de spirit în relația cu soțul ei, dacă abia se întoarce de la alăptatul fiicei sale? Sau ea e mamă și când se culcă cu bărbatul ei și încearcă și în pat să fie mămoasă?

Stinse lumina și încercă să nu facă zgomot când se urca în pat. Nicolae însă se trezi. O simțise. O întrebă de copil. Apoi o cuprinse în brațe, sărutând-o pe frunte. Ea îi simți răsuflarea tihnită lângă urechea ei. „Ce m-aș face fără aceste brațe, fără această inimă, fără acest bărbat lângă mine? Nici nu îmi pot închipui viața fără el!”. El se întoarse pe cealaltă parte, ea își făcu cruce. O durea deasupra sânilor. Poate de la alăptat…sau de la frig. „Cred că femeile nu înțeleg că bărbații știu să le iubească. Dar în acel mod frumos, firesc, fără măști. Cred că noi complicăm lucrurile în dragoste”. …Adormi în cele din urmă. Ceasul a sunat la 6. O nouă zi are nevoie de noi cu totul.

Iov, cap. 5, cf. LXX

1. Și cheamă, dacă cineva ție [te] va asculta sau dacă vreunul [din] Îngerii cei Sfinți vei vedea!

2. Căci și pe cel nebun îl omoară urgia, iar rătăcind îl omoară râvna [πεπλανημένον δὲ θανατοῖ ζῆλος].

3. Iar eu i-am văzut pe cei nebuni rădăcină punând, dar îndată le-a fost mâncată mâncarea lor.

4. Să fie departe fiii lor de mântuire și să fie batjocoriți în ușile celor mai mici și nu va fi cel care izbăvește.

5. Căci pe cele pe care le-au adunat, cei Drepți le vor mânca, iar din cele rele nu vor fi scoși, [ca] să se istovească tăria lor.

6. Căci nu are să iasă osteneală din pământ, nici trudă [nu] se va ridica din munți,

7. ci omul se naște [cu] osteneală [ἀλλὰ ἄνθρωπος γεννᾶται κόπῳ], iar puii vulturului [la] cele înalte zboară.

8. Dar nu însă, ci eu mă voi ruga Domnului și pe Domnul, pe Stăpânul tuturor voi chema,

9. pe Cel care face [lucruri] mari și nepătrunse, slăvite și minunate, al cărora nu este număr.

10. Pe Cel care dă ploaie pe pământ, pe Cel care trimite ploaie peste cel de sub cer,

11. pe Cel care îi face pe cei smeriți întru înălțime și pe cei pieriți ridicând,

12. împăcând sfaturile celor pricepuți și nu vor face mâinile lor [lucrul] cel adevărat,

13. Cel care îi prinde pe cei înțelepți în gândire[a lor] și a uimit sfatul celor mult-încurcați.

14. Ziua va întâmpina lor întuneric, iar [la] amiază [vor ajunge] să pipăie la fel [cu] noaptea.

15. Și să piară în război și cel neputincios să iasă din mâna stăpânitorului.

16. Și să fie celui neputincios nădejde și gura celui nedrept să se închidă.

17. Și fericit [este] omul pe care l-a mustrat Domnul. Și mustrarea Atotțiitorului nu tăgădui [νουθέτημα δὲ Παντοκράτορος μὴ ἀπαναίνου]!

18. Căci El face a durea și iar reface, lovit-a și mâinile Lui au vindecat [αἱ χεῖρες Αὐτοῦ ἰάσαντο].

19. De 6 ori din nevoi te va scoate, iar în cea de a 7-a nu are să se atingă de tine cel rău.

20. În foamete te va mântui din moarte și în război din mâna fierului te va dezlega.

21. De biciul limbii te va ascunde și nu ai să te temi de cele rele care vin.

22. [Pe] cei nedrepți și [pe] cei fărădelege vei batjocori și de fiarele cele sălbatice nu ai să te temi.

23. Căci fiarele cele sălbatice vor trăi în pace ție [cu tine].

24. Atunci vei cunoaște că va trăi în pacea ta casa și mâncarea cortului tău nu are să păcătuiască.

25. Și vei cunoaște că [este] multă sămânța ta și fiii tăi va [vor] fi ca iarba câmpului.

26. Și vei veni în mormânt ca un grâu copt [ἐλεύσῃ δὲ ἐν τάφῳ ὥσπερ σῖτος ὥριμος], la vreme secerându-se, sau ca o grămadă de snopi la arie, la ceasul [ei] aducându-se.

27. Iată, pe acestea așa le-am cercetat [și] acestea sunt [cele] pe care le-am auzit! Iar tu cunoaște ție ce ai făcut!”.

Eminescu: între modernitate și tradiție [28]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Cred că Ioana Em. Petrescu – deși o va pune pe seama lui Hegel – a ajuns la ideea sinonimiei între neființa primordială și ființa eternă corelând studiul lui Negoițescu, cu imaginea Demiurgului care plânge, și pe cel al Amithei Bhose, pentru că Demiurgul din versul indicat de Negoițescu ca fundamental în lirica eminesciană („De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”) este, într-o variantă intermediară a Scrisorii I („De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și/ Şi fără de răsuflet respiră-n sine însuşi”), un termen cu care Eminescu l-a înlocuit pe Unul primordial din traducerea proprie – indicată de Bhose – la Rigveda[1].

Substituirea lui Unul cu Demiurgul, atunci când a început să prelucreze versurile traduse (traducerea era deja infidelă – nefiind nici integrală, fapt ce denotă selecția – și trădează ingerința perspectivei personale a poetului) ne indică nu confuzie din partea lui Eminescu ci, dimpotrivă, un nivel superior de înțelegere a religiilor și filosofiilor religioase.

Eminescu a văzut, cel puțin în unul dintre acele două imne arhaice din Rigveda, pe care le-a tradus, o concepție antică apropiată de monoteism, a celor mai vechi inzi (precizată însă în mai multe cosmogonii arhaice, în care există un Zeu primordial suprem, veșnic și anterior apariției zeilor, ce rămâne transcendent și necunoscut oamenilor, Deus otiosus), anterioară brahmanismului (afirmat în Upanișade și Bagavad-Gita) și budismului.

Chiar Amita Bhose preciza: „Eminescu a crezut în existența unui Dumnezeu unic și personal” și, în Rugăciunea unui dac, „părerea sa filozofică exprimată […] corespunde cu cea din imnul monoteist v. X. 121, Imnul către Prajāpati, zeul pe care Eminescu l-a identificat poate cu Demiurgul”[2].

Nu credem că poetul aderă la viziunea budistă[3], și un argument convingător ni-l oferă (fără să vrea) Ioana Petrescu, citând dintr-un manuscris eminescian (la care se referise anterior și Bhose), în care, în poemul Andrei Mureșanu, personajul Mors, Moartea, „este identificată cu Nirvana și cu Indiferențialul (Ms. 2254, fol. 74)”[4].

Numai că Mors nu apare propriu-zis în acest poem, neterminat (iar în ultima variantă nu mai este deloc menționat), iar dacă îl identificăm – pe baza corespondenței dintre personaje – cu Anul 1848 din prima variantă, Mureșanu (Tablou dramatic), atunci este un personaj nefast/ demonic în poem, iar concluzia ar fi că Nirvana nu are un aspect pozitiv, nu înseamnă odihnă, ci destrămare, pieire dureroasă, demonism al eșecului și morții.

Conștient de atributele acelui Unul sanscrit[5], Eminescu îl va configura ca pe un Demiurg solitar, care, „de plânge” (adică: dacă plânge!; dacă și-ar simți singurătatea), „doar el aude plânsu-și”. Nu este însă sigur că Demiurgos plânge – e o metaforă, o imagine poetică, nu o afirmație dialectică sau doctrinară –, ci doar că e un zeu a cărui singurătate e ilogic de conceput. E un zeu trist ca tristețea grecilor antici.

Tot o filosofie greacă antică pesimistă, a lui Heraclit, ilustra metaforic Eminescu și în versul: „Vecinic este numai râul: râul este Demiurg” (Scrisoarea IV). Negoițescu n-a citit atent și a implementat plânsul ca valoare poetică esențială în lirica eminesciană pe baza unei lecturi subiective.

Și atunci – ne întoarcem – nu este decât o inducere în eroare afirmația Ioanei Petrescu, anume că „premisele marii modernități a gândirii eminesciene”[6] s-ar afla în filosofia lui Hegel și că s-ar explica printr-o poetică similară celei nietzschene, oferindu-ne și un citat din Nietzsche în care este vorba de identificarea personalității lirice cu un „Unu primordial, cu suferința și contradicțiile sale”[7].

Pentru că evocata identitate între neființă și ființa eternă nu derivă de la Hegel (și în teologia apofatică a Sfântului Dionisie Areopagitul, mult mai veche decât Hegel, Dumnezeu este ne-ființă, adică ființă mai presus de ființă), în receptarea Ioanei Petrescu, ci dintr-o combinare a unor interpretări expuse de Negoițescu și Amita Bhose, în principal, la care se adaugă alte ecouri filosofice[8].


[1] Cf. Amita Bhose, op. cit., p. 152: „Și fără de răsuflet sufla în sine însuși/ Ne mai numitul Unul”.

[2] Idem, p. 115. Spune și altundeva: „În filozofia indiană, epoca Imnului către zeul necunoscut [Rigveda X, 121] este numită amurgul zeilor: aceasta este o perioadă când dispare concepția zeilor multipli și apare credința într-un singur zeu” (p. 109).

Multe din popoarele antice, ca egiptenii, grecii sau romanii, politeiști fiind, ridicau și un altar Zeului necunoscut. Sfântul Pavel, vorbindu-le atenienilor în Areopag, le spunea: „Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinăciune, am aflat și un altar pe care era scris: Dumnezeului necunoscut. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea…”, Care a creat oamenii „ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și suntem” (Fapt. Ap. 17, 23-28). Nu credem ca Eminescu să fi ignorant aceste aspecte.

Sfântul Clement Alexandrinul, în Stromatele, scria că „egiptenii puneau înaintea templelor sfincși, pentru a arăta că învățătura despre Dumnezeu este enigmatică” și că „în mod acoperit au vorbit egiptenii de Cuvântul cel Sfânt prin așa-numitele locuri de taină, iar evreii prin catapeteasmă”, cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 316-317.

Tocmai de aceea hieroglifele/ sfincșii și vălul (catapeteasmă, căci în tradiția veterotestamentară catapeteasma era un văl) sunt elemente esențiale ale poeticii eminesciene.

[3] Suntem de acord cu ipoteza că „Mihai Eminescu descoperise ceva din eternul uman în gândirea budistă și anume concepția despre suferință. În esență, budismul este încercarea umană de-a rezolva insolubila problemă a suferinței […] Cel ce se străduia să pătrundă tainele lui Budha avea și ajutorul propriilor sale suferințe fizice”, cf. Petru Rezuș, Mihai Eminescu, Ed. Cartea Românească, București, 1983, p. 368.

[4] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 190.

A se vedea și: Manuscrisele Mihai Eminescu, vol. I, ediție coordonată de Eugen Simion, Ed. Enciclopedică, București, 2004, f. 74r: „Andrei Mureșanu. Tablou dramatic într-un act. Persoane: Mureșanu. Mors [tăiat și adăugat] Indiferențialul, Nirvânâ”.

[5] Pe acest Unul, Heraclit și Platon îl vor adapta gândirii europene, sistemului speculativ al filosofiei grecești – sistem pe care, cum susține Eminescu, însuși filosoful grec, „cu gândirea-n doliu”, sceptic, „el în taină nu îl crede” (Memento mori).

[6] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 76. [7] Cf. Idem, p. 81.

[8] Atât Negoițescu, cât și Petrescu au recurs adesea la corelarea unor idei a căror origine nu ne-au relevat-o, lăsându-ne să credem, la prima impresie, că au dedus totul din lectura ingenuă a poemelor sau a operei eminesciene, când, de fapt, e vorba de un colaj erudit de idei (și totuși superficial, pentru că nu accede la textele fundamentale filosofice sau religioase) pe deasupra operei eminesciene, așa cum acuza Del Conte că se procedează în critica românească.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén