Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 22 martie, 2017

Pr. Dumitru Stăniloae, Botezul copiilor (teza de licență)

Botezul copiilor 1

Pagina sursă

Botezul copiilor 2

Confession in people’s eyes

No, the people are not the same!
Only God is unchangeable. Only He
budding all the trees, only He
gives wings of birds,
only He builds.
We change ourselves at every glance,
at every touch, at every pain.
Our heart is not impassive,
but it often gets dirty.
And if we do not wash our heart,
it becomes increasingly dirty.
O Lord, You are the same, but we change!
We change once with the weather.
Today we are a beautiful sun,
tomorrow we are a Siberia.
Our hands hang of us,
our eyes are cadent,
our mouth speaks an another language.
For that we are entered
in our own depression,
while God looks at us with
the same eyes.
Do not swear!
Do not throw your heart on the street!
Because God has the same words for us.
He’s always the same and
everlasting, while we
slam the door at wall
and we do not know to ask forgiveness.

Așa l-am găsit

Era ghemuit într-un colț, în spatele perdelei mari, galbene, din sufragerie. Nu dorea să iasă de acolo. Avea capul pus pe genunchi și plângea. Nu dorea să răspundă la nicio întrebare a mamei lui. Însă bunica lui, din bucătărie, zise: „Plânge de când a venit de la școală…Pentru că a primit primul lui 9”.

…și mama lui se simți deodată ușurată! În loc de vreo boacănă memorabilă, fiul ei plângea pentru că primise prima lui notă de 9…și asta în clasa a 3-a. „Gabriel, scoală-te mamă de acolo, că răcești! Nu e nicio problemă că ai luat 9! Și dacă plângi pentru acest lucru, atunci înseamnă că știi cine ești și ce poți, iar mâine sau oricând îi poți demonstra învățătoarei că a greșit în ceea ce te privește”.

Copilul își ridică puțin capul și o privi. Văzu că nu este supărată pe el, ci, dimpotrivă, că îl privește cu o bucurie condescendentă, pentru că trăia niște stări care fac parte din maturizarea lui. Și mai ales își ridică capul și ieși din plânsul lui, pentru că nu se gândise la ideea demonstrației. „Chiar așa: de ce să nu-i arăt că pot? Pentru că astăzi am greșit la un lucru pe care îl știam, dar m-am bâlbâit pentru că am uitat un amănunt”.

Se numea lapsus. Pe măsură ce oamenii știu tot mai multe lucruri, cunoștințe, detalii, lapsusurile/ pierderile de memorie se înmulțesc. Și asta face diferența între cei care nu au ce uita, pentru că nu au prea multe lucruri de ținut minte, și cei care știu atât de multe, încât le uită pe majoritatea dintre ele. Iar dacă nu ar fi uitarea, nu am avea capacitatea să selectăm lucrurile. Le uităm pe unele, pentru ca să ne aglomerăm cu altele. Și când avem nevoie să schimbăm registrul, atunci citim, învățăm, acumulăm noi date, pentru ca să le uităm pe multe din cele de dinainte.

Copilul se ridică din poziția plânsului și se așeză în poziția mesei. Nu mâncase de când venise de la școală. Iar plânsul te secătuiește interior de energie ca și ejacularea sau sportul. Pierzi energie? Ai nevoie de mâncare! Și până nu mănânci, nu poți să faci nimic ca să te simți bine.

Mâncă în grabă. Apoi se duse în camera lui, care era numai a lui, și în care cărțile și computerul reprezentau intimitatea lui. Pentru că, dacă cineva ar fi dorit să îl facă vulnerabil pe Gabriel, ar fi trebuit să îi atingă cărțile, să i le citească și să intre în lumea lui, în computer, și să vadă ce scrie și ce caută online.

Însă, acasă, nimeni nu îl deranjează. Bunica lui se ocupă de el numai în măsura în care are nevoie de ceva bun, de vreo prăjitură sau pentru ca să îi spele hainele. Părinții lui, cel mai adesea plecați cu afacerile lor, nu îl deranjează, nu se uită prin  lucrurile care îi aparțin. Pentru că au încredere în el. Și Gabriel s-a dovedit un copil de încredere de la 2-3 ani, când a început să se arate cu totul captivat de orice înseamnă carte și imagine.

Cărțile s-au înmulțit pe fiecare an. Computerul l-a primit la 6 ani, mai înainte să plece la școală. De aceea el a învățat literele și să apese pe ele, mai înainte de a ajunge la școală. Și contactul cu onlineul l-a făcut să vrea să cunoască lumea, să cunoască oamenii, să vadă tot mai mult cum trăiesc și se manifestă alții, care nu sunt ca el.

Însă părinții lui i-au luat computer, dar nu și telefon mobil. Pentru ca să nu îl distragă de la lecții. Și au procedat corect! Pentru că, acasă, copilul are nevoie de lucruri care să îl relaxeze după ce își termină temele, dar la școală el trebuie să fie atent la ceea ce se predă, trebuie să comunice, să își cunoască profesorii, să își cunoască colegii.

Și Gabriel este un copil model în ceea ce privește comunicarea. Pentru că el nu își propune să-i imite pe cei în vârstă, să le imite modul lor de-a vorbi și de-a fi, cum fac majoritatea colegilor lui, ci vorbește în funcție de cuvintele pe care le cunoaște și le descoperă zi de zi. Nu își imaginează că e mai bătrân decât este, nu își propune să fie, ci pe el îl interesează lucrurile vârstei lui și are nevoie de răspunsuri la ele.

Acum două săptămâni, l-a întrebat pe tatăl lui dacă gorila știe să se întoarcă acasă, așa cum știe câinele, dacă îl duci undeva și îl lași acolo. Și tatăl său nu a știut ce să îi spună. Pe un vecin de scară l-a întrebat cât consumă telefonul lui, dacă stă o oră setat pe transmitere de date. Și toți se uită la el cu ochi mari, când el întreabă lucruri care, pentru mulți, sunt de competența celor mai specializați oameni.

Însă plonjarea lui în online  de mic și imensitatea de date la care are acces îl fac să fie de o precocitate uluitoare.

Acum îl frământă faptul dacă există vreo posibilitate în care să ne putem recăpăta vederea, dacă am pierde-o parțial sau cu totul. Și, totodată, dacă am putea inventa o limbă în care toți să ne putem înțelege.

Pierde ore întregi citind și luându-și notițe. Pentru el ziua nu are nicio plictiseală. Doar când e răcit are nevoie să stea în pat și să privească la televizor. Doar atunci se plictisește. Pentru că televiziunile nu îl solicită atât de mult ca onlineul. Onlineul îl ține în priză, îl face creativ, îl informează atât de divers. Pe când comercialul televiziunilor e tocmai plictiseala în persoană.

Lucas 5, 1-11, cf. BYZ

1. Și a fost când mulțimea a-L împresura Lui [Îl împresura pe El], [pentru] a auzi cuvântul lui Dumnezeu, și El era stând lângă lacul Ghennisaret [Γεννησαρέτ];

2. și [El] a văzut două corăbii stând lângă lac; iar pescarii, coborând din ele, își spălau plasele.

3. Și intrând întru una [din] corăbii, care era a lui Simon, i-a cerut lui să o împingă puțin de la pământ[1]. Și, așezându-Se, învăța mulțimile din corabie.

4. Iar când a încetat grăind, [Iisus] a zis către Simon: „Împinge-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și lăsați jos plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!”.

5. Și Simon, răspunzând, I-a zis Lui: „Stăpâne, întru toată noaptea, trudind, nimic [n-]am prins; dar pentru cuvântul Tău, voi lăsa jos plasa”.

6. Și aceasta făcând, au prins mulțime multă de pești; și se rupea plasa lor.

7. Și au făcut semn părtașilor [lor] celor din cealaltă corabie, [ca] să vină să le ajute lor; și au venit și au umplut amândouă corăbiile, astfel încât ele [erau] a se scufunda.

8. Iar Simon Petros, văzând [aceasta], a căzut [la] genunchii lui Iisus, zicând: „Ieși de la mine [Ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ], că om păcătos sunt [ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι], Doamne [Κύριε]!”.

9. Că uimire [θάμβος] l-a cuprins pe el și pe toți cei [care erau] împreună cu lui [el], în[tru] prinderea peștilor care au fost prinși;

10. Și la fel [i-a cuprins uimirea] și pe Iacovos și pe Ioannis, fiii lui Zebedeos, care erau părtașii lui Simon. Și Iisus a zis către Simon: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! De acum oameni vei fi prinzând [ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]”.

11. Și aducând corăbiile la pământ, lăsând toate, I-au urmat Lui.


[1] De la malul apei.

Eminescu: între modernitate și tradiție [29]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ioana Em. Petrescu, susținând o evoluție a gândirii lui Eminescu, de la platonism la kantianism, cu toate metamorfozele dramatice pe care le presupune, contrazice una dintre cele mai stabile aserțiuni critice, aceea că Eminescu e o monadă în cugetare, că gândirea lui e aproape imuabilă în reperele sale fundamentale și că vorbim de evoluție mai mult la nivel stilistic.

Eseul său îl continuă pe cel al lui Negoițescu, în liniile lui esențiale. Ea atenuează doar impresia de hohot generalizat de plâns, din perspectiva critică a aceluia[1], pesimismul (pe care îl pune numai pe seama lui Vlahuță și a epigonilor eminescieni[2]), dar mai cu seamă, rezolvă frisoanele lui Negoițescu în fața metafizicii și îi întemeiază filosofic (sau cel puțin se străduiește) premisele lui critice.

Tot pe urmele lui Negoițescu afirmă și că „gândirea lui Eminescu este, prin excelență, gândirea unui spirit ateu”, creștinismul fiind reținut de Eminescu în câteva „vocabule ale discursului poetic”, iar miturile, toate, având la el „numai valoarea tranzitorie a oricărui limbaj mitic figurat”[3].

Ambii exegeți au pretenția unei interpretări moderne a lui Eminescu, detașate de religiosul medieval și de tradiția poetică și literară veche[4], dar care, în esență, apelează la mituri sau concepții spiritualiste din alte tradiții, pentru explicarea sensurilor dificile/ ermetice din versurile eminesciene, fără ca, prin aceasta, să-l plaseze cu adevărat, în vreun fel (printr-o demonstrație convingătoare), în modernitate, lângă Rimbaud sau Valéry.

Ioana Petrescu nu creditează concluziile studiilor aparținând Rosei del Conte și Zoei Dumitrescu-Bușulenga, deși urmărește, uneori, texte comune, însă cu alte dezvoltări interpretative, posibil polemice (nu ne putem pronunța fără dubiu). Ea face însă efortul (contrar) de a-l transplanta pe Eminescu din arhaicitate în modernitate (una filosofică însă, nu literară), de aceea interpretarea sa poate fi savuroasă și preferabilă unui modern fără antene pentru medievalități romantice.

Că Eminescu poate fi citit cu ochi moderni este un fapt incontestabil – de altfel, tehnici literare moderne se pot depista ușor de la Ghilgameș până la metaromanul ieroglific al lui Cantemir. E plină Biblia și cărțile antice de tehnici literare „inventate” de moderni și postmoderni. Passons…

Cercetarea Rosei del Conte o subsumează în întregime, fără drept de apel, „viziunii platoniciene a lumilor”[5], care „motivează prezența unor elemente din patristica orientală și din vechea cultură românească în opera lui Eminescu, elemente analizate pe larg de Rosa del Conte în lucrarea esențială a domniei sale”[6]. Lucrare care, însă, susține Petrescu, nu ține seama de modificarea modelului cosmologic de la Kant încoace (nici nu avea cum să țină seama) și de aceea „explică mai ales primele două etape ale creației eminesciene și, mai puțin, universul poetic – atât de modern – al celei de-a treia”[7].

În fine, transformându-l pe Eminescu într-un peregrin ideatic între Platon și Kant, Ioana Petrescu îl alienează irevocabil de orice fundament spiritual românesc, în afară de tradiția lirică pașoptistă (dar și aceea e…platoniciană) – cu toate că vechea gândire critică, Călinescu-Ibrăileanu-Vianu, sublinia depășirea pașoptismului –, ceea ce Eminescu însuși nu ar fi putut accepta vreodată.


[1] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 171-172, n. 8: „lumea adâncurilor ni se pare infinit mai luminoasă decât apare ea în interpretarea, de altfel atât de frumoasă, a lui I. Negoițescu; căci plânsul din intermundii devine, prin poezie, râsul lui Odin sau surâsul zeilor. Ni se pare, de asemenea, șocant inexactă, referitor la Odin și poetul, o lectură ca aceasta: «Cântecul trebuie să exprime anarhia cosmică, libertatea, ritmul tainic al elementelor și deci fulgerările durerii lumii»”.

Transformarea divinului într-o neființă pură care visează cf. Idem, p. 25 – (presupoziția că se poate produce o asemenea metamorfoză și că ea se și produce la Eminescu, situație în care poetul continuă să aspire la o astfel de realitate, ca la un…paradis pierdut), nu este, însă, oare, la fel de șocantă?

[2] Cf. Idem, p. 213.

E adevărat ceea ce susține aici, dar de acest pesimism presupus al lui Eminescu nu este străin, în primul rând, Maiorescu.

Pe acesta putem spune că, indirect, îl absolvă cu grație când, remarcând caracteristica „multor interioare eminesciene, invadate de paianjeni, de șoareci, de bălării”, adaugă că „nu însemnează lipsă de confort, ci fericită acceptare a spiritului de a-și apropia ritmurile naturale ale timpului echinoxial” (p. 113).

Probabil că așa se vede din România (țara unde șoarecii, bălăriile sau ploșnițele pot deveni efigii aurorale, atunci când minciuna trebuie să triumfe); din Italia se vede altfel, pentru că Rosa del Conte nota că „afirmațiile lui Maiorescu aproape frizează cinismul” (op. cit., p. 37, n. 9) și credem că nu altă părere poate avea despre apologia Ioanei Em. Petrescu.

[3] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 221. Modelul cosmologic platonician, atât de des invocat, cvasi-ubicuu în exegeza sa, nu face parte din mituri? Platonismul nu are valoare religios-mitică?

[4] Ambii, însă, – deși obnubilează aceasta – propun viziuni esențial religioase/ spiritualiste (gnostic-ezoterice sau sincretiste), contradictorii numai în raport cu tradiția patristic-bizantin-medievală pe care o susține Rosa del Conte, însă afirmatul ateism al spiritului eminescian nu se fundamentează pe nimic în studiile lor, ateu nefiind sinonim cu necreștin. Nici Platon, nici Kant, între care s-ar mișca Eminescu, în opinia lor, nu sunt spirite atee.

Pe de altă parte, în care ateism (dacă mi se permite exprimarea) există conceptul de neființă divină? În care ateism se dorește o reintegrare în aceasta sau se caută o consolare în refacerea paradisului pierdut (chiar și paradis platonician fiind el)?

[5] Ioana Petrescu, op. cit., p. 24. De fapt, confuzia Creștinismului patristic și, mai cu seamă, a celui oriental cu platonismul și neoplatonismul a fost făcută intenționat în spațiul catolic. Această confuzie aparține perspectivei catolice occidentale și nu misticii ortodoxe, și face parte din polemica religioasă dintre cele două, întețită începând cu secolul al XIV-lea (disputa Sfântului Grigorie Palama cu Varlaam de Calabria). Catolicismul a fost acuzat de introducerea aristotelismului – prin Toma din Aquino și alții – în doctrina sa, replica sa fiind etichetarea misticii ortodoxe (de tip areopagitic, cum zice Blaga) ca platonică sau neoplatonică.

Însă ceea ce susține Ioana Petrescu, anume că Creștinismul ar fi moștenit și păstrat, până în secolul al XVII-lea, modelul cosmologic platonician, reprezintă o deducție proprie (un malentendu al afirmațiilor Rosei del Conte și al discuțiilor, în general, pe această temă, întrucât cosmologia platoniciană este esențial distinctă de cea creștină), neargumentată nici de ea însăși. Ori, în alt caz, o însușire a tribulațiilor excentrice ale lui Nietzsche, pentru care, într-adevăr, Creștinismul este un platonism (Dincolo de bine și de rău), dar, sub privirea necruțătoare a căruia nici Platon nu se simte deloc bine.

[6] Idem, p. 28, n. 25. [7]  Idem, p. 58, n. 26.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén