Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 23 martie, 2017

Predică la Bunavestire [2017]

Bunavestire 2017

Iubiții mei[1],

prea marea veste a acestui praznic e că Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se zămislească în uterul Preacuratei Fecioare Maria! A binevoit să primească trup pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și de aceea, astăzi este începutul mântuirii noastre[2].

Căci Dumnezeu nu a mai făcut vreodată acest lucru în istoria lumii, ci doar acum e pentru prima și ultima oară, acum, când Se zămislește în mod tainic în uterul Preacuratei Fecioare Maria, Maica Sa. Pentru că El S-a smerit pe Sine până la a lua trup din trupul Maicii Sale, ca să intre, prin naștere, în istoria noastră și să ne mântuiască pe noi ca unul care, în același timp, era Dumnezeu și om, Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat, pentru că în persoana Sa El a unit amândouă firile în mod mai presus de înțelegerea noastră.

Căci S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca să ne arate tuturor că oricare se zămislește în pântece și se naște pe fața acestui pământ e dorit de Dumnezeu și poate trăi cu Dumnezeu.

Pentru că omul începe să existe ca persoană de la zămislirea lui în uterul mamei sale și nu doar odată cu nașterea lui. Pentru că nașterea are nevoie de zămislire și de o evoluție firească, bună în uter, pentru ca fătul să se nască bine. Și dacă el se naște cu bine și e sănătos, atunci el e o bucurie a familiei lui, pentru că mama lui l-a purtat în pântece și l-a născut cu multă atenție și dragoste.

Însă, dacă trupul nostru e creația părinților noștri, dacă el este o consecință a iubirii lor, la care Dumnezeu Se face părtaș în mod direct, sufletul nostru e creația exclusivă a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Căci sufletul este cel care susține și întărește trupul nostru și îl personalizează din prima clipă a zămislirii noastre, fapt pentru care, atunci când cineva se naște, este o persoană unică. El este cineva care nu a fost, nu este și nu va mai fi, pentru că fiecare om este un unicat.

De aceea, orice atentat la viața omului omoară persoane unicat, fie că vorbim de avort, de crimă sau de eutanasiere. Pentru că minunea vieții începe tainic, în uterul mamei, și tot tainic trebuie să se și producă moartea noastră. Dar dacă noi distrugem ceea ce nu creăm, atunci suntem niște criminali. Suntem niște criminali blasfematori, pentru că ucidem sufletele create de Dumnezeu, pe lângă trupurile care rezultă din iubirea noastră.

Știm noi valoarea trupului și a sufletului unui om? Știm valoarea omului? Nu, ne depășește acest lucru! Pentru că Domnul ne-a spus că lumea întreagă [τὸν κόσμον ὅλον] nu valorează cât sufletul unui om [Mt. 16, 26, BYZ]. De aceea, cât valorează întreaga umanitate, dacă sufletul fiecăruia dintre noi e mai prețios decât tot ceea ce găsim și putem câștiga în această lume?

Și privind astfel lucrurile, din perspectiva valorii inestimabile a fiecărui om, înțelegem de ce această zi e bună-vestire pentru întreaga umanitate și pentru întreaga creație. Pentru că Cel mai presus de orice înțelegere, Dumnezeul nostru, în mod dumnezeiește, adică întrecând orice înțelegere a creației Sale, Se face om din trupul unei Fecioare preacurate și preasfinte, fără sămânță bărbătească, mai presus de firea umană, având suflet și trup ca noi, dar El asumându-Și umanitatea Sa în persoana Sa cea veșnică, care e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

De aceea El, Hristosul mântuirii noastre, este în două firi, e Dumnezeu și om, pentru ca să curățească, să lumineze și să umple de sfințenie firea noastră. Căci El Se zămislește și Se face Prunc și Se naște nestricând fecioria Maicii Sale, pentru ca să ne spună, în mod explicit, faptul că ceea ce El a creat nu e un lucru „rău”, nu e unul „păcătos”, nu e un lucru „anormal”, ci toate cele firești sunt binecuvântate de El.

Căci El binecuvintează zămislirea și nașterea pruncilor prin propria Lui zămislire și naștere ca om, El binecuvintează mâncarea noastră, căci și El a binecuvântat și a mâncat ca om, El binecuvintează odihna noastră, căci și El a dormit ca om, El ne vindecă de toate bolile noastre sufletești și trupești, pentru că în toată iconomia Lui mântuitoare pentru noi El asta a făcut: a restaurat firea noastră, a refăcut-o, a înnoit-o din interior și de aceea El binecuvintează și sfințește toate cele firești ale noastre.

De aceea, praznicul de azi nu se adresează în primul rând copiilor, ci părinților lor și familiilor lor. Pentru că părinții nasc copii și copiii se cresc în familie. Și părinții au nevoie de educație eclesială, de înțelegerea valorii omului și a vieții lui, pentru că ei nasc, cresc și educă copii. Însă și bunicii și rudele și apropiații familiei contribuie efectiv la nașterea și sănătatea noilor copii, pentru că, cu toții, trebuie să aștepte noile făpturi ale lui Dumnezeu și să fie pregătiți pentru a le crește și a le educa.

Căci părinții și bunicii sunt cei care cresc demografic o nație. Populația unei țări nu se înmulțește doar pentru că oamenii fac dragoste în cadrul căsătoriei sau în afara ei, ci dacă cuplurile își asumă consecințele dragostei lor. Dacă își doresc copii și dacă pot face copii. Însă părinții pot naște copii, dar familia lor și societatea în care trăiesc trebuie să îi ajute ca nașterea să fie o bucurie și nu o corvoadă.

Însă astăzi, la praznicul Buneivestiri, noi avem o Fecioară care acceptă să fie Maica lui Dumnezeu, în care Se zămislește în mod dumnezeiește Fiul lui Dumnezeu, dar lângă ea este un logodnic, care păzea fecioria ei, și care, învățat fiind de Dumnezeu, a înțeles că el este chemat să fie Iosif, cel care, în aparență, era „tatăl” lui Iisus, al Fiului lui Dumnezeu întrupat. De aceea, iudeii credeau că Iisus este „fiul lui Iosif” [Lc. 4, 22]. Dar Sfântul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, era doar păzitorul tainei, al celei mai mari taine dumnezeiești revelată nouă: aceea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat și nu este „un simplu om”. El a păzit taina Lui și a Maicii Sale și, în același timp, a fost tatăl adoptiv al Domnului, îngrijindu-se de viața și de sănătatea Lui.

Pentru că Domnul a avut o familie pe pământ, a avut frați vitregi, care erau fiii Sfântului Iosif, și rudenii, și apoi a avut Ucenici și Ucenice. Adică a trăit în comunitate, a trăit împreună cu oamenii și printre ei, arătându-ne faptul că societatea, în ansamblul ei, și familia în mod particular, sunt responsabile cu nașterea, creșterea și educarea copiilor.

Pentru că părinții nu trebuie doar să nască copii, căci acesta e un lucru relativ ușor și ține niciun an, ci ei trebuie să crească și să educe copii, adică să îi facă moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, să îi facă oameni Sfinți.

Părinții trebuie să nască Sfinți și societatea trebuie să îi ajute în acest demers. Însă Biserica a trăit secole diverse, cel mai adesea fiind persecutată, și ea știe că societatea umană se îngrijește de afacerile ei, se bucură de libertățile ei, de binele ei teluric, și nu încurajează sfințenia. Pentru că sfințenia omoară luxul, omoară patimile societății, omoară indiferența ei strigătoare la cer.

Dar Biserica este familia sfințeniei, pentru că aici, în marea familie a Bisericii, noi învățăm să trăim în mod sfânt înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și dacă întreaga societatea nu ne-ar lăsa deloc să trăim sfânt, Biserica este și rămâne leagănul sfințeniei, tărâmul în care noi ne umplem de slava lui Dumnezeu și ne bucurăm întru Dumnezeul mântuirii noastre.

Și aici, în Biserică, cu toții suntem copiii lui Dumnezeu, copiii Lui de diverse vârste, și cu toții suntem chemați la sfințenie. Pentru că sfințenia este adevăratul scop al vieții oamenilor.

Căci oamenii se nasc pe pământ nu pentru a trăi la întâmplare, nu pentru a trăi oricum, ci pentru a trăi în mod sfânt. Pentru că viața de acum nu e toată viața noastră, ci noi suntem chemați, dincolo de ușa morții, la o veșnicie trăită cu Dumnezeu.

Fiindcă de aceea omul este inestimabil: pentru că el e chemat la o veșnicie trăită împreună cu Dumnezeu și nu e chemat la câțiva zeci de ani, trăiți aici, după care vine, în mod zdrobitor, capacul morții. Ci moartea e doar ușa care se deschide spre veșnicie, spre o veșnicie pe care o putem trăi cu Dumnezeu sau cu demonii. De aceea, întreaga sfințenie a vieții de aici e pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru a ne crea ca parteneri dialogici și comunionali ai lui Dumnezeu și ai Sfinților și ai Îngerilor Lui. Căci Împărăția Lui e societatea Sfinților, e împreuna-trăire a Lui cu Sfinții, dar ei se nasc aici, în Biserică, în latura ei pământească.

Căci Biserica e și pe pământ, și e și în cer în același timp, fiind o singură Biserică a Sfinților Lui, ambele planuri întrepătrunzându-se în mod reciproc. Pentru că noi nu putem trăi fără ajutorul Lui și al Sfinților Lui și al Îngerilor Lui, iar ei, Sfinții și Îngerii Lui, sunt cu noi și slujesc împreună cu noi și trăiesc împreună cu noi, pentru ca să ne facem cu toții asemenea lor, adică duhovnicești.

Prețuim viața? Dacă da, atunci să arătăm sfințenia vieții! Să arătăm sfințenia Lui din noi! Căci, dacă vrem doar ca să nu pierim ca nație, dacă vrem să arătăm că suntem mulți, că suntem milioane de români, atunci să arătăm că suntem milioane de Sfinți români. Milioane de caractere, milioane de oameni frumoși, milioane de unici care își lucrează darurile lor primite de la Dumnezeu.

Însă sfințenia, ca și rușinea/ pudoarea/ sfiala, sunt flori rare în România prezentului. Viața nu mai ni se pare importantă, ci banii ni se par mai importanți decât orice suflet și decât orice omenie.

Însă, Sfânta Icoană a praznicului ne arată sfiala Maicii Domnului, sfiala curăției sale în fața veștii primite de la Sfântul Arhanghel Gavriil. Căci ea primește cu multă smerenie să fie „roaba Domnului [ἡ δούλη Κυρίου]” [Lc. 1, 38, BYZ], adică slujitoarea Lui, pentru ca planul Lui din veci să se realizeze: acela de a mântui lumea. De aceea, începutul mântuirii noastre stă în curăție și în smerenie, în ascultarea lui Dumnezeu și în conslujire cu El, pentru că El vrea întotdeauna binele nostru.

Dumnezeu nu ne-a vrut și nu ne vrea și nici nu ne va vrea vreodată răul nostru. Ci El dorește doar binele. Și binele omului e acela de a trăi sfânt, pentru că Dumnezeu și tot cerul Lui ne ajută să trăim în sfințenie. Dar dacă nu trăim în sfințenie, atunci ne batem joc de valoarea inestimabilă a vieții noastre, a unicității noastre, căci ne comportăm nu ca fiii lui Dumnezeu, ci ca niște ființe căzute și puerile [Ps. 81, 6-7, LXX].

De aceea, iubiții mei, oamenii valorează infinit de mult pentru că i-a creat un Dumnezeu care le-a dat această valoare și Care a fost în stare să moară pentru ei, pentru valoarea lor neprețuită, pentru mântuirea lor. Și atunci când vrem să-l omorâm cu fapta, cu gândul sau cu cuvântul pe aproapele nostru, născut sau nenăscut sau mort, trebuie să știm faptul că crima noastră, reală sau doar interioară, este o luptă cu Dumnezeu. Și dacă luptăm împotriva Lui, noi luptăm împotriva noastră. Căci dacă El e izvorul vieții noastre și Cel care ne ține în existență, a ne lupta împotriva Lui înseamnă a ne vrea răul pentru veșnicie.

Astăzi, în România și în Republica Moldova este organizat marșul pentru viață[3] în foarte multe localități. Care are ca slogan: „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”.

Demersul mi se pare însă unul restrictiv și secular sub aspect organizatoric și ideologic, chiar dacă e binecuvântat de Biserica noastră și la acesta s-au auxiliat și alte confesiuni. Pentru că adevăratul demers, unul eclesial, trebuie să se facă sub sloganul: Ajută familia și societatea să existe și să trăiască în sfințenie!

Căci Biserica nu poate avea standarde mici, adică seculare. Biserica are din veci un singur standard, o singură înălțime, o singură chemare, o singură viață: sfințenia lui Dumnezeu.

Și da, fără doar și poate, trebuie să apărăm mama și copilul, trebuie să apărăm drepturile lor, trebuie să vrem ca societatea noastră să aibă o natalitate pozitivă, cu o creștere continuă. Dar pentru ce fel de viață îi apărăm? Ce fel de copii și ce fel de mame și ce fel de tați și ce fel de bunici vrem? Vrem o familie seculară sau una eclesială? Iar dacă vrem una seculară, atunci demersul nu este unul eclesial.

Și marșul pentru viață, dacă nu e un marș pentru sfințenie, pentru viața în sfințenie, dacă nu e o apărare a vieții oamenilor pentru ca ei să trăiască în sfințenie, așa după cum vrea Dumnezeu, e un marș pentru moarte. Căci viața oricum, viața la întâmplare e o moarte ambulantă, e o viață spre Iad și nu o împlinire veșnică.

Însă suntem de acord cu sfințenia și bucuria cea prea mare a praznicului de azi, dacă pledăm pentru viață din mijlocul eforturile noastre pentru a ne sfinți viața. Căci praznicul Buneivestiri se află în mijlocul ascezei, în mijlocul Postului Mare, tocmai pentru ca să ne spună că viața reală e viața cu Dumnezeu. Că viața plină, bucuroasă, împlinită, care ne face frumoși e viața sfântă cu Dumnezeu și nu orice fel de existență.

Pentru că copiii nu sunt frumoși pentru că sunt copii, ci ei sunt frumoși cu adevărat dacă au o viață plăcută lui Dumnezeu. După cum tinerii nu sunt frumoși pentru că sunt în floarea vârstei, ci pentru că au o viață virtuoasă. Și la fel putem spune și despre cei maturi și despre cei bătrâni: sunt frumoși, dacă dovedesc că au un suflet bun și frumos.

Și viața e frumoasă, viața e bogată în trăiri profunde, în realizări imense, dacă e plină de sfințenia lui Dumnezeu. Dacă nu este…e o ratare, una veșnică. Și istoria cunoaște foarte multe ratări personale, asumate, pentru care îți plânge inima. Dar, totodată, istoria e plină de Sfinții lui Dumnezeu, de care lumea nu este vrednică [Evr. 11, 38], și care reprezintă adevărații oameni ai umanității, cei care s-au împlinit cu adevărat în lumea aceasta, dar și veșnic.

Așadar, iubiții mei, alegeți viața sfântă! Nu alegeți doar viața, doar viața la întâmplare, ci viața cu Dumnezeu! Instruiți-vă continuu pentru a fi părinți și bunici responsabili și capabili ca să educe copii în sfințenia lui Dumnezeu! Fiți Sfinți, ca și copiii dumneavoastră să aibă de unde învăța sfințenia!

Nu doriți lucruri minore! Nu vă mulțumiți cu puțin! Nu umblați ahtiați după respectabilitate socială și după onoruri! Ci fiți Sfinți, chiar dacă nimeni nu vă vede și nu vă înțelege! E de ajuns că Dumnezeu și tot cerul Lui vă înțeleg. E de ajuns că El ne știe pe fiecare în parte și ne răsplătește fiecăruia după nevoințele noastre.

Și dacă astăzi mâncăm de praznic și avem dezlegare la pește, să facem din masa noastră și o bucurie pentru alții! Căci peștii nu stau pe toate mesele, pentru că nu sunt pentru toate buzunarele.

Vă doresc numai bine, poftă bună la masă, vă mulțumesc pentru prezență și mâine e duminica a 4-a din Postul Mare! Să fim și mâine împreună! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 22 martie 2017, zi de miercuri, cu soare, 12 grade la ora 9. Am preluat Sfânta Icoană a praznicului de aici:

http://www.nextdeal.gr/images/O_Euaggelismos_ths_Theotokou_2.jpg.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/24/predica-la-bunavestire-25-martie-2016/.

[3] Idem: http://www.marsulpentruviata.ro/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [30]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

G. Gană ia în discuție un aspect esențial, pe care Bușulenga doar îl anunțase și îl tratase rapid. Eminescu – numit de mai mulți (Streinu, Bușulenga, Gană) un romantic tardiv sau ultimul mare romantic al Europei – chiar dacă rămâne mai degrabă fidel primului/ marelui romantism[1], fascinat de Evul Mediu și cosmic-contemplativ (în linii esențiale) și chiar dacă, ideologic, nu aderă la tendințele extreme ale momentului critic european, nu este ignorant sau impasibil, ci, paradoxal, receptează foarte acut și dureros (dar și foarte corect) ultimele mișcări ale istoriei.

Contrastul de tip modern al poeziei sale derivă tocmai din faptul că le simte intens, deși le dezavuează, și își imprimă durerea spirituală pe pânza poeziei. Gană reține deci și expune faptul că Eminescu deplânge în articole pierderea credinței.

În opinia sa, Eminescu se află între Novalis, care evoca Evul Mediu și susținea că „numai religia poate trezi din nou Europa”, în care „creștinătatea trebuie să devină iarăși vie și activă”[2], și Nietzsche: „Eminescu e contemporan cu Nietzsche, filosof al modernității postromantice și, mai mult decât oricare altul, al crizei conștiinței moderne. Totul îi deosebește (s. n.), dar au în comun acuitatea cu care resimt criza valorilor spirituale, punctul de solstițiu din istoria lumii, când «E apus de Zeitate ș-asfințire de idei» și «Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării» (Memento mori). [Nietzsche proclamă – la o dată ulterioară constatării eminesciene –, amurgul zeilor, al tuturor zeilor și religiilor sau miturilor vechi, dar și că Dumnezeu a murit, al creștinismului și al religiilor monoteiste.]

Eminescu n-are radicalismul lui Nietzsche, care înalță pe ruina creștinismului mitul supraomului. Pentru el năruirea credinței nu este justificarea unui gest intelectual ofensiv, ci o sursă de melancolie”[3], adică de suferință și de nostalgie.

Gană adaugă, însă (influențat vizibil de Vianu, care regreta neaderența sensibilă a lui Eminescu la Creștinism), că „religiozitatea lui Eminescu este un aspect al sentimentului său metafizic al existenței”[4], că Eminescu „n-are nici misticismul lui Novalis” și că „nu e Dante sau Petrarca, poeți religioși cu o viziune creștină asupra lumii, și nici nu trăiește într-o epocă asemănătoare”[5].

Nu știu dacă lucrurile stau exact așa cum afirmă Gană și cum poate să rezulte din lectura poemelor și a operei eminesciene, unde nu există suportul declarativ al misticismului creștin[6], ca în cazul altor poeți sau scriitori romantici apuseni, sau dacă nu cumva, mai degrabă, intenția poetică la Eminescu a fost una strict alegorică, urmărind o panoramă fidelă a istoriei contemporane, dar înfățișând în cheie simbolică (agreată de poet) apusurile de soare ale lui Cârlova, Bolintineanu, Alexandrescu sau Negruzzi (pe care Gană precizează că Eminescu îi numește melancolici).

Mă întreb, așadar, dacă nu cumva toată opera eminesciană ne oferă lectura în cheie hieroglifică a unui fragment detaliat de Memento mori (un „memento mori pe al istoriei plan”, care ar trebui să fie arta prezentului, cum se spune în Împărat și proletar) – mai ales că Memento mori e un poem pe care Gană (ca și M. Scarlat) îl plasează în centrul întregii opere eminesciene –, o reproducere cu fidelitate picturală a tabloului etapei istorice pe care o traversa omenirea.

Acesta înfățișa un peisaj ideologic caracterizat de apus de Soare/ de Zeitate, în care, ca în versurile lui Negruzzi, „lumina nu se vede dar tot încă se simțește” (Melancolie), și de un cer nocturn, ca în poezia lui Bolintineanu, pe care „atâtea stele îl fac și mai obscur” (Conrad), mărind taina (cu dublă seminificație: atât pentru credincioși, cât și pentru sceptici).

Lumina „Soarelui divin” (Memento mori) care apune în mințile oamenilor, dar care nu poate fi stinsă de mințile oamenilor, face ca întunericul lumii să devină, pe de-o parte, rarefiat de prezența Sa încă simțită (fie resimțită nostalgic-dureros, fie interiorizată), iar, pe de altă parte, face ca întunericul să devină și mai obscur.

Este panorama unei lumi moderne în care, de la Bolintineanu și Negruzzi (i-am putea adăuga și pe Cârlova și Alexandrescu) până la Blaga, lumina sporește întunericul (Blaga a deviat puțin semantic sau, mai degrabă, doar a inversat semantica termenilor când a vorbit despre cunoașterea paradisiacă și cea luciferică – dar e și aici tot influența Luceafărului și a unor semnificații derivate).


[1] El se desfășura într-o atmosferă mai largă de romantism românesc, cu ecouri mult mai numeroase din preromantism și High Romanticism decât din romantismul Biedermeier.

[2] Cf. G. Gană, op. cit., p. 45. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Idem, p. 45-46 și 162. Nu am certitudinea că este așa cum susține Gană, pentru că mă îndoiesc că Eminescu nu era în stare să facă diferența între religie/ Creștinism și metafizică și pentru că instabilitatea orizontului spiritual este un precedent și pretext pentru anarhie și dezordine, la el, iar suferința lui e provocată tocmai de: haos, anarhie, dezordine, moarte, neființă, nonsens.

Acestea reprezintă semne ale dezrădăcinării credinței și religiei tradiționale și sunt factori ai dezechilibrului interior, ai nebuniei spirituale (fără nicio legătură cu pretinsa boală a lui Eminescu), desemnată prin imaginea „maestrului nebun” cu „organele sfărâmate” (Scrisoarea V) și a poetului-geniu cu „ruinele gândirii” (Memento mori).

[6] „În discuțiile prilejuite de problema poeziei pure”, observa Șerban Cioculescu, „s-a făcut apropierea dintre poezie și rugăciune. Ferindu-ne de identități pripite, vom încuviința însă că starea de poezie e într-adevăr uneori înrudită cu starea de extaz și de har a evlaviei religioase, că interiorizarea lirică se aseamănă cu spovedania.

Fără profesie de credință religioasă [fără a fi preot sau învățător religios], poetul care se minunează de tainele firii, și care comunică descifrările sale sfioase [sfioase în comparație cu interpretările teologice], se apropie de esența extazului religios. Numai așa se explică faptul că numeroși poeți moderni, fără să atace temele convenite ale credinței, comunică un fior de natură religioasă prin sensul misterului de care sunt stăpâniți.

Din aceea că primii poeți romantici, pentru că au fost religioși, s-au pus în comunicare cordială și familiară cu divinitatea, ei și-au împuținat mijlocul de a stârni resorturile ascunse de religiozitate ale cititorilor. O poemă teologică, revărsată discursiv, provoacă mai puțin starea de extaz decât o poezie cu implicări teiste [religioase, teologice] doar sugerate”, cf. Șerban Cioculescu, O privire asupra poeziei noastre ermetice, în Poeți români, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 438.

Nicio șansă

Frica e un animal care îți mănâncă inima zi de zi. Te trage la ea în hrubă și te mestecă pe îndelete…metaforic vorbind. Pentru că, în fapt, cu frica mergem peste tot, ea este la noi în suflet, mai ales dacă conștiința noastră e bolnavă. Dacă ea se știe cu multe păcate la activ.

„Ție ți-e teamă de Dumnezeu?”, îl întrebă bărbatul de lângă el, pe bătrânul care mânca din pomana primită de la o femeie. „Mi-este…ca oricui!”, zise el. „Și ce faci când ți-e teamă?”. „Mă rog! Știu că rugăciunea e vorbirea noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu. Și Dumnezeu vrea să ne audă vorbind cu El”. „Și ce înseamnă pentru tine Dumnezeu?”. „Tot ce e mai sfânt pe lumea asta…și despre care eu nu știu să spun prea multe. Pentru că orice aș spune eu, știu că acele cuvinte nu Îl definesc pe Dumnezeu. El nu Se lasă cuprins în cuvinte, chiar dacă despre El putem să spunem multe cuvinte”.

De ce îmi plac mie oamenii care se problematizează, care vorbesc, care se întreabă, care nu vor să tacă? Pentru că îmi plac oamenii vii. Un om viu e un om care vorbește, care dorește să afle, care dorește să fie împreună cu ceilalți. Și pentru că tăcerea e un fel de moarte, cred că de aceea îmi plac oamenii care vorbesc, care fac ceva, care sunt bine-dispuși, care zâmbesc, care sunt bucuroși.

Femeia venea cu coșnița de la Biserica. S-a oprit. Le-a dat colivă la amândoi. Bărbatul mai în vârstă i-a dat coliva, rușinându-se să o mănânce, fiicei lui, care a plecat cu ea în curte. Și cum copiilor le plac dulciurile, o colivă bine făcută e mereu pe placul copiilor. Dar bătrânul mânca colivă și răspundea la întrebări. Bătrânii sunt niște copii mai mare. Ei au nevoie de dulciuri, dar și de cuvinte. De aceea discuțiile cu oamenii bătrâni sunt (și trebuie să fie) o odihnă a sufletului.

De unde știe bătrânul despre credința ortodoxă? Nu era el nenorocitul care te fugărea prin porumb, pe când păzea colectivul comunist? Ba da! Numai că după revoluție s-a pocăit de păcatele lui și a venit la Biserică. A început să citească, să se roage, să se lumineze. Și când Dumnezeu te luminează, începi să vezi lucrurile de deasupra, să le vezi frumos, să le vezi profund.

El s-a convertit la viața Bisericii, dar nu și soția lui. Pentru că soției lui îi place băutura. Bea cot la cot cu bărbații. De aceea Leana lu’ Papură sau Elena Vulpe, după numele din buletin, e vedeta de la cârciumă. Drăcuie, înjură birjărește, uneori cade în șanț, în drum spre casă, pentru că băutura nu e prietenă cu nimeni. Băutura doar te face de rușine, te face din om neom, te face de râsul lumii.

Și Grigore vine și o scoală din șanț și o aduce acasă. Doarme, uită, când se trezește nu îi pare rău, ci își continuă patima…Pentru că nu ea este stăpâna, ci patima băuturii o stăpânește. Și cine știe ce simte Grigore când își vede soția în halul ăsta? Însă toți bărbații știu faptul că nu e el de vină, că nu bea „din cauza lui”, ci bea pentru că s-a prostit la cap. Așa spun toți: „Leano, ai început să îți bei mințile!”.

Și ei sunt ale lui Papură, pentru că tatăl lui Grigore păpurea butoaiele și putinile pe vară pentru toamnă. O meserie respectabilă! La țară, dacă nu ai butoiul păpurit, nu ai unde să pui mustul, care trebuie să se fiarbă și să se facă vin. Iar țăranul aduce omul în curte, acela îi păpurește butoaiele și putinile, îi strânge cercurile, i le bate, ca să le fixeze bine pe doage, îl plătește după cum cere, și stă liniștit în materie de vin.

…cu toate astea, Leana nu bea degeaba! Bea de focul băiatului ei plecat în Spania, care nu mai vrea să dea pe-acasă, ci le vorbește din când în când la telefon. Dar cum să rezolvi dorul de copil la telefon? Și cine va avea grijă de ei la bătrânețe? Pentru că focul de copil sau dorul de el, când nu știi să îl potolești, ai nevoie să îl înăbuși. Și ea bea ca să uite de probleme, ca să uite de băiatul ei din Spania, care, zic unii care au venit de pe-acolo, că s-a căsătorit cu o străină, și el nici nu le-a spus despre asta.

Și, la țară, căsătoria nu e o distracție, ci un lucru foarte serios. Și ca să te căsătorești, părinții trebuie să se cunoască între ei, să fie aproape de miri, să se bucure de ei. Asta e căsătorie: când toți se bucură! Dar tinerii de azi nu mai vor să dea explicații părinților lor, ci își iau viața în propriile lor mâini. Fac ce vor. Sau se raportează la căsătorie ca la o loterie: dacă iese, iese, dacă nu ne despărțim.

Însă divorțul e de necugetat în lumea satului. Asta e mentalitate bisericească! Căci un bărbat se căsătorește cu femeia lui o dată pentru totdeauna. Se căsătorește pentru toată viața. Tocmai de aceea nimeni nu gândește căsătoria ca pe „o joacă”. Numai nebunii se joacă de-a căsătoria sau afaceriștii în dragoste.

Și Leana suferă…pentru că e scoasă din viața fiului ei. El a scos-o din viața lui când s-a căsătorit fără știrea ei. Ea e singură. Bea ca să uite. Bea ca să facă abstracție. Bea pentru ca să simtă că viața e mai ușoară. Dar băutura nu simplifică viața, ci o complică și mai mult. Dai bani peste bani pe băutură, o piși la gard și ce ai după? Nimic!

Are ochii roșii, merge împleticindu-se, hainele stau pe ea ca pe gard. Suferința ei se trăiește la cârciumă, a lui la Biserică. Însă ambele suferințe stau în fața lui Dumnezeu, chiar dacă ea nu vrea să Îl amintească. Și oamenii nu Îl amintesc pe Dumnezeu în anumite momente și în anumite locuri, pentru că ei știu că acolo ei păcătuiesc. Ei nu fac ceva bun.

Să pui Sfinte Icoane la bordel? Să predici la cârciumă? Căsătoria de la Biserică le intră pe-o ureche și le iese pe alta. Pentru mulți, Nunta înseamnă mâncare și distracție și nu o Sfântă Taină și unirea duhovnicească a celor doi miri. De aceea, dacă te-ai închina când alții joacă de mama focului, ar considera că îți bați joc de ei, deși creștinii ortodocși se pot închina în orice loc pentru că tot pământul e al lui Dumnezeu.

Frica nu îți dă nicio șansă. Ne e frică când credem că suntem singuri. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Dumnezeu și Sfinții și Îngerii Lui sunt cu noi mereu, în zi și în noapte, și nu suntem niciodată singuri. Dar nouă ni se pare că…în lipsa unor oameni pe lângă noi suntem singuri și nebăgați în seamă.

Cine ne-a băgat în cap frica? Demonii! Ei întotdeauna truchează realitatea. Și când Leana bea de dor, când unul se droghează din cauza dragostei neîmpărtășite, când o tânără adolescentă, de nici 18 ani, vrea să se sinucidă din aceeași cauză: din dragoste, demonii ne spun că noi suntem singuri. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Noi ne imaginăm că am fi singuri…sau ne place să ne credem singuri și nebăgați în seamă, pentru că ne place să păcătuim în tăcere…

Tăcerea pare un adăpost antiatomic când noi păcătuim. Ne place să credem că ne adăpostim în ea, că nimeni nu ne vede. Dar oriunde am fi noi la cutremur și oriunde am curvi noi sau ne-am droga și oriunde am primi mită și oriunde am sta noi la pândă să furăm…suntem văzuți! Nu avem nicio șansă să scăpăm! Suntem văzuți și se rețin toate fărădelegile noastre.

Ce diferiți sunt oamenii! Bogdan Vulpe, plecat de la Ghimpați în Spania, trăiește în concubinaj, în Alicante, cu fiica unei profesoare, cu numita Maria Serena Allegrante. Mama lui, Elena Vulpe, crede că Maria Serena este „o curvă”, pentru că numai „o curvă nu vrea să o cunoască pe mama soțului ei”. Dar Maria Serena nu este „o stricată”, ci o femeie cu studii superioare, care muncește în contabilitate, la o bancă privată și care l-a cunoscut pe Bogdan Vulpe atunci când a vrut să își văruiască casa.

Cu cine să faci treabă în Spania? Cu români. Cu români plecați după mirajul unei vieți mai bune. Și a găsit o echipă de 3 muncitori, condusă de Bogdan Vulpe. Însă…amândoi s-au plăcut din prima zi, o zi însorită. Când ea a venit pe la 18, într-o zi de vineri, și a vrut să vadă stadiul lucrărilor. Și el, care începuse să o rupă în spaniolă, să înțeleagă ce spune, i-a dat impresia de om serios. De om pe care se poate baza. Au urmat alte întâlniri la locul de muncă, adică în propria ei casă…iar după ce i-a pus casa la punct și arăta parfum, ea l-a invitat în oraș. Și de aici au început toate lucrurile bune pentru Bogdan. Deși nu putem spune că e o stare „de bine” concubinajul. Dar, în loc să stai pe sub poduri, prin barăci sordide, a trăi cu o femeie în casa pe care tu ți-ai pregătit-o și în care ea te-a primit, înseamnă a te considera împlinit.

Nici mama ei nu vede cu ochi buni această stare, însă se bucură că locuiește aproape de ea, la 3 străzi. La muncă, Maria Serena face performanță. Înaltă, blondă, cunoscătoare a 3 limbi – iar a 4-a, bineînțeles româna, o învață în familie –, entuziastă, nu are cum să nu bucure un om ca Bogdan, atâta timp cât el, în România, nu a terminat decât liceul. Însă ea se uită la omul din fața ei și nu la munca pe care o prestează.

Românii, mai întâi, se uită la ce serviciu ai și ce funcție, apoi se uită la om. Tocmai de aceea sunt și nefericiți cel mai adesea. Dar spaniolii au înțeles că viața bună se face cu oameni de calitate și nu cu profesiile pe care le au sau le pot avea momentan. Căci atunci când vii acasă nu mai ești nici ministru și nici șofer, ci soț sau tată sau bărbat iubitor, și trebuie să știi să comunici, să te dărui, să iubești, să creezi în propria ta familie.

Frica nu e o tragedie! Pe ea o poți pune în buzunarul nădejdii în Dumnezeu și te poți lăsa în mâna Lui în viață. Căci El știe de infinite ori mai mult decât noi ce ne trebuie nouă. El știe că nu există: „nu avem nicio șansă”.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [9]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

„M-am jurat/ m-am rugat vouă, fiice ale Ierusalimului, în puterile și tăriile câmpului, dacă veți deștepta și redeștepta iubirea, până când va vrea”.

[Este] câmpul acela pe care l-a binecuvântat Domnul, nu pământul acesta sau sălbăticia pădurilor sau tumultul șuvoaielor [confragosus torrentibus] […], ci acel câmp despre care Domnul a zis: „Și frumusețea câmpului cu Mine este” (Ps. 49, 11)[1].

În acest câmp se află strugurele acela, care, presat, a vărsat sânge. În acest câmp este smochinul acela sub care se vor odihni Sfinții, renăscuți [recreati] prin dulceața harului duhovnicesc. În acest câmp este acel măslin roditor, răspândind mirul/ mireasma [unguentum] Domnului păcii. […]

Așadar, pentru că înțelepciunea și reputația cinstită [honesta claritas] astfel sunt desăvârșite, dacă au iubire (căci deplinătatea legii este iubirea [plenitudo enim legis (Rom. 13, 10) est charitas]), [de aceea] vrea a deștepta și a redeștepta iubirea: a o deștepta în Vechiul Testament, a o redeștepta în Noul [Testament].

Dumnezeu este Iubire [charitas Deus est], [după] cum citim, Hristos este Iubire [charitas Christus est] (I In. 4, 8). Este deșteptat/ Se ridică/ înviază [suscitatur] „precum leul și puiul leului, ca să se ridice din vlăstarul Iudei [tanquam leo, et catulus leonis; ut Judae ascendat ex germine]” (Fac. 49, 9).

Este redeșteptat/ trezit [resuscitatur] ca [și când ar fi fost] dormind, ca întins/ culcat [ut dormiens, ut recumbens]. Căci nu prin [putere] omenească, ci prin stăpânirea Sa și a Tatălui a fost deșteptat din morți [sed Sua et Patris majestate suscitatus est a mortuis]. De aceea a zis Scriptura: „Cine Îl va deștepta pe El?” (Fac. 49, 9). […]

Așadar, Hristos doarme în cei nepăsători [negligentibus], [dar] este deșteptat/ înviază în Sfinți [suscitatur in Sanctis][2]. […]

Aude Biserica sunetul glasului Său și zice:

„Glasul verișorului meu [vox consobrini mei], iată, acesta vine sărind peste munți, săltând peste dealuri [ecce his advenit saliens super montes, transiliens super colles]” (2, 8).

Acum, ca și cum  L-ar fi auzit pe Mire venind [și] vorbind împreună cu alții care veneau [cu El], [astfel] zice Mireasa: „glasul verișorului meu”. În timp ce grăiește cu fiicele Ierusalimului și le roagă să-L deștepte și să-L redeștepte pe Mire[3]. […]

Eu [Mireasa] am zis: Vino!, [iar] El sare și saltă, eu Îl rog pe El să vină cu har, Acela lucrează sporirea harurilor [augmenta gratiarum]. Și, pe când vine, aduce cu Sine creșterea harului [incrementa gratiae] și venind sporește [et veniendo acquirit], pentru că dorește El Însuși, de asemenea, să placă iubitei Sale.

Sare peste înălțimi [salit super excelsa] ca să urce la Mireasă [ut ascendit ad sponsam]. Căci patul/ cămara Miresei este scaunul de judecată al lui Hristos [sponsae enim thalamus tribunal est Christi]. Sare peste Adam [salit super Adam], saltă peste sinagogă [transilit super synagogam]. Sare peste neamuri, saltă peste iudei.

Să-L vedem sărind: sare din cer în Fecioară, din pântece/ uter [de utero] în iesle, din Iordan pe Cruce, de pe Cruce în groapă, din mormânt în cer. Davide, arată-mi-L mie sărind, arată-mi-L alergând, căci tu ai zis: „Se va bucura/ va sări [exsultavit] ca un uriaș alergând calea, de la înălțimea cerului ieșirea Lui și alergarea Lui până la înălțimea lui, nici [nu] este cine să se ascundă de căldura Lui [se abscondat a calore Ejus]” (Ps. 18, 6-7).

Și acum sare și acum aleargă, din inima Tatălui peste Sfinții Săi [de corde Patris super Sanctos Suos], de la Răsărit peste Apus, de la Miazănoapte/ Nord peste Miazăzi/ Sud. Acela este Care Se înalță peste Apus [Occasum], Acesta peste cerurile cerurilor spre Răsărit, Acesta Se înalță peste munți, Acesta peste dealuri. […]

„Sărind peste munți”: căci Dumnezeu este Dumnezeul munților, nu al văilor [Deus enim Deus montium este, non vallium]: așadar acolo sare, peste munți sare. Dacă ești munte, sare peste tine, sare peste Isaias, sare peste Ieremias, sare peste Petros, Ioannis, Iacovos. „Munți în jurul Lui” (Ps. 124, 2). Dacă nu poți fi munte și nu izbutești/ nu biruiești, fii chiar și deal [măcar], ca peste tine să Se înalțe Hristos [ut super te Christus ascendat]! Și astfel [El] saltă, ca să te păzească Lui trecând[4].


[1] PL 15, col. 1973-1974.

[2] PL 15, col. 1974.

[3] Ibidem.

[4] PL 15, col. 1975.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén