Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

G. Gană ia în discuție un aspect esențial, pe care Bușulenga doar îl anunțase și îl tratase rapid. Eminescu – numit de mai mulți (Streinu, Bușulenga, Gană) un romantic tardiv sau ultimul mare romantic al Europei – chiar dacă rămâne mai degrabă fidel primului/ marelui romantism[1], fascinat de Evul Mediu și cosmic-contemplativ (în linii esențiale) și chiar dacă, ideologic, nu aderă la tendințele extreme ale momentului critic european, nu este ignorant sau impasibil, ci, paradoxal, receptează foarte acut și dureros (dar și foarte corect) ultimele mișcări ale istoriei.

Contrastul de tip modern al poeziei sale derivă tocmai din faptul că le simte intens, deși le dezavuează, și își imprimă durerea spirituală pe pânza poeziei. Gană reține deci și expune faptul că Eminescu deplânge în articole pierderea credinței.

În opinia sa, Eminescu se află între Novalis, care evoca Evul Mediu și susținea că „numai religia poate trezi din nou Europa”, în care „creștinătatea trebuie să devină iarăși vie și activă”[2], și Nietzsche: „Eminescu e contemporan cu Nietzsche, filosof al modernității postromantice și, mai mult decât oricare altul, al crizei conștiinței moderne. Totul îi deosebește (s. n.), dar au în comun acuitatea cu care resimt criza valorilor spirituale, punctul de solstițiu din istoria lumii, când «E apus de Zeitate ș-asfințire de idei» și «Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării» (Memento mori). [Nietzsche proclamă – la o dată ulterioară constatării eminesciene –, amurgul zeilor, al tuturor zeilor și religiilor sau miturilor vechi, dar și că Dumnezeu a murit, al creștinismului și al religiilor monoteiste.]

Eminescu n-are radicalismul lui Nietzsche, care înalță pe ruina creștinismului mitul supraomului. Pentru el năruirea credinței nu este justificarea unui gest intelectual ofensiv, ci o sursă de melancolie”[3], adică de suferință și de nostalgie.

Gană adaugă, însă (influențat vizibil de Vianu, care regreta neaderența sensibilă a lui Eminescu la Creștinism), că „religiozitatea lui Eminescu este un aspect al sentimentului său metafizic al existenței”[4], că Eminescu „n-are nici misticismul lui Novalis” și că „nu e Dante sau Petrarca, poeți religioși cu o viziune creștină asupra lumii, și nici nu trăiește într-o epocă asemănătoare”[5].

Nu știu dacă lucrurile stau exact așa cum afirmă Gană și cum poate să rezulte din lectura poemelor și a operei eminesciene, unde nu există suportul declarativ al misticismului creștin[6], ca în cazul altor poeți sau scriitori romantici apuseni, sau dacă nu cumva, mai degrabă, intenția poetică la Eminescu a fost una strict alegorică, urmărind o panoramă fidelă a istoriei contemporane, dar înfățișând în cheie simbolică (agreată de poet) apusurile de soare ale lui Cârlova, Bolintineanu, Alexandrescu sau Negruzzi (pe care Gană precizează că Eminescu îi numește melancolici).

Mă întreb, așadar, dacă nu cumva toată opera eminesciană ne oferă lectura în cheie hieroglifică a unui fragment detaliat de Memento mori (un „memento mori pe al istoriei plan”, care ar trebui să fie arta prezentului, cum se spune în Împărat și proletar) – mai ales că Memento mori e un poem pe care Gană (ca și M. Scarlat) îl plasează în centrul întregii opere eminesciene –, o reproducere cu fidelitate picturală a tabloului etapei istorice pe care o traversa omenirea.

Acesta înfățișa un peisaj ideologic caracterizat de apus de Soare/ de Zeitate, în care, ca în versurile lui Negruzzi, „lumina nu se vede dar tot încă se simțește” (Melancolie), și de un cer nocturn, ca în poezia lui Bolintineanu, pe care „atâtea stele îl fac și mai obscur” (Conrad), mărind taina (cu dublă seminificație: atât pentru credincioși, cât și pentru sceptici).

Lumina „Soarelui divin” (Memento mori) care apune în mințile oamenilor, dar care nu poate fi stinsă de mințile oamenilor, face ca întunericul lumii să devină, pe de-o parte, rarefiat de prezența Sa încă simțită (fie resimțită nostalgic-dureros, fie interiorizată), iar, pe de altă parte, face ca întunericul să devină și mai obscur.

Este panorama unei lumi moderne în care, de la Bolintineanu și Negruzzi (i-am putea adăuga și pe Cârlova și Alexandrescu) până la Blaga, lumina sporește întunericul (Blaga a deviat puțin semantic sau, mai degrabă, doar a inversat semantica termenilor când a vorbit despre cunoașterea paradisiacă și cea luciferică – dar e și aici tot influența Luceafărului și a unor semnificații derivate).


[1] El se desfășura într-o atmosferă mai largă de romantism românesc, cu ecouri mult mai numeroase din preromantism și High Romanticism decât din romantismul Biedermeier.

[2] Cf. G. Gană, op. cit., p. 45. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Idem, p. 45-46 și 162. Nu am certitudinea că este așa cum susține Gană, pentru că mă îndoiesc că Eminescu nu era în stare să facă diferența între religie/ Creștinism și metafizică și pentru că instabilitatea orizontului spiritual este un precedent și pretext pentru anarhie și dezordine, la el, iar suferința lui e provocată tocmai de: haos, anarhie, dezordine, moarte, neființă, nonsens.

Acestea reprezintă semne ale dezrădăcinării credinței și religiei tradiționale și sunt factori ai dezechilibrului interior, ai nebuniei spirituale (fără nicio legătură cu pretinsa boală a lui Eminescu), desemnată prin imaginea „maestrului nebun” cu „organele sfărâmate” (Scrisoarea V) și a poetului-geniu cu „ruinele gândirii” (Memento mori).

[6] „În discuțiile prilejuite de problema poeziei pure”, observa Șerban Cioculescu, „s-a făcut apropierea dintre poezie și rugăciune. Ferindu-ne de identități pripite, vom încuviința însă că starea de poezie e într-adevăr uneori înrudită cu starea de extaz și de har a evlaviei religioase, că interiorizarea lirică se aseamănă cu spovedania.

Fără profesie de credință religioasă [fără a fi preot sau învățător religios], poetul care se minunează de tainele firii, și care comunică descifrările sale sfioase [sfioase în comparație cu interpretările teologice], se apropie de esența extazului religios. Numai așa se explică faptul că numeroși poeți moderni, fără să atace temele convenite ale credinței, comunică un fior de natură religioasă prin sensul misterului de care sunt stăpâniți.

Din aceea că primii poeți romantici, pentru că au fost religioși, s-au pus în comunicare cordială și familiară cu divinitatea, ei și-au împuținat mijlocul de a stârni resorturile ascunse de religiozitate ale cititorilor. O poemă teologică, revărsată discursiv, provoacă mai puțin starea de extaz decât o poezie cu implicări teiste [religioase, teologice] doar sugerate”, cf. Șerban Cioculescu, O privire asupra poeziei noastre ermetice, în Poeți români, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 438.

Did you like this? Share it: