Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Bunavestire [2017]

Bunavestire 2017

Iubiții mei[1],

prea marea veste a acestui praznic e că Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se zămislească în uterul Preacuratei Fecioare Maria! A binevoit să primească trup pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și de aceea, astăzi este începutul mântuirii noastre[2].

Căci Dumnezeu nu a mai făcut vreodată acest lucru în istoria lumii, ci doar acum e pentru prima și ultima oară, acum, când Se zămislește în mod tainic în uterul Preacuratei Fecioare Maria, Maica Sa. Pentru că El S-a smerit pe Sine până la a lua trup din trupul Maicii Sale, ca să intre, prin naștere, în istoria noastră și să ne mântuiască pe noi ca unul care, în același timp, era Dumnezeu și om, Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat, pentru că în persoana Sa El a unit amândouă firile în mod mai presus de înțelegerea noastră.

Căci S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca să ne arate tuturor că oricare se zămislește în pântece și se naște pe fața acestui pământ e dorit de Dumnezeu și poate trăi cu Dumnezeu.

Pentru că omul începe să existe ca persoană de la zămislirea lui în uterul mamei sale și nu doar odată cu nașterea lui. Pentru că nașterea are nevoie de zămislire și de o evoluție firească, bună în uter, pentru ca fătul să se nască bine. Și dacă el se naște cu bine și e sănătos, atunci el e o bucurie a familiei lui, pentru că mama lui l-a purtat în pântece și l-a născut cu multă atenție și dragoste.

Însă, dacă trupul nostru e creația părinților noștri, dacă el este o consecință a iubirii lor, la care Dumnezeu Se face părtaș în mod direct, sufletul nostru e creația exclusivă a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Căci sufletul este cel care susține și întărește trupul nostru și îl personalizează din prima clipă a zămislirii noastre, fapt pentru care, atunci când cineva se naște, este o persoană unică. El este cineva care nu a fost, nu este și nu va mai fi, pentru că fiecare om este un unicat.

De aceea, orice atentat la viața omului omoară persoane unicat, fie că vorbim de avort, de crimă sau de eutanasiere. Pentru că minunea vieții începe tainic, în uterul mamei, și tot tainic trebuie să se și producă moartea noastră. Dar dacă noi distrugem ceea ce nu creăm, atunci suntem niște criminali. Suntem niște criminali blasfematori, pentru că ucidem sufletele create de Dumnezeu, pe lângă trupurile care rezultă din iubirea noastră.

Știm noi valoarea trupului și a sufletului unui om? Știm valoarea omului? Nu, ne depășește acest lucru! Pentru că Domnul ne-a spus că lumea întreagă [τὸν κόσμον ὅλον] nu valorează cât sufletul unui om [Mt. 16, 26, BYZ]. De aceea, cât valorează întreaga umanitate, dacă sufletul fiecăruia dintre noi e mai prețios decât tot ceea ce găsim și putem câștiga în această lume?

Și privind astfel lucrurile, din perspectiva valorii inestimabile a fiecărui om, înțelegem de ce această zi e bună-vestire pentru întreaga umanitate și pentru întreaga creație. Pentru că Cel mai presus de orice înțelegere, Dumnezeul nostru, în mod dumnezeiește, adică întrecând orice înțelegere a creației Sale, Se face om din trupul unei Fecioare preacurate și preasfinte, fără sămânță bărbătească, mai presus de firea umană, având suflet și trup ca noi, dar El asumându-Și umanitatea Sa în persoana Sa cea veșnică, care e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

De aceea El, Hristosul mântuirii noastre, este în două firi, e Dumnezeu și om, pentru ca să curățească, să lumineze și să umple de sfințenie firea noastră. Căci El Se zămislește și Se face Prunc și Se naște nestricând fecioria Maicii Sale, pentru ca să ne spună, în mod explicit, faptul că ceea ce El a creat nu e un lucru „rău”, nu e unul „păcătos”, nu e un lucru „anormal”, ci toate cele firești sunt binecuvântate de El.

Căci El binecuvintează zămislirea și nașterea pruncilor prin propria Lui zămislire și naștere ca om, El binecuvintează mâncarea noastră, căci și El a binecuvântat și a mâncat ca om, El binecuvintează odihna noastră, căci și El a dormit ca om, El ne vindecă de toate bolile noastre sufletești și trupești, pentru că în toată iconomia Lui mântuitoare pentru noi El asta a făcut: a restaurat firea noastră, a refăcut-o, a înnoit-o din interior și de aceea El binecuvintează și sfințește toate cele firești ale noastre.

De aceea, praznicul de azi nu se adresează în primul rând copiilor, ci părinților lor și familiilor lor. Pentru că părinții nasc copii și copiii se cresc în familie. Și părinții au nevoie de educație eclesială, de înțelegerea valorii omului și a vieții lui, pentru că ei nasc, cresc și educă copii. Însă și bunicii și rudele și apropiații familiei contribuie efectiv la nașterea și sănătatea noilor copii, pentru că, cu toții, trebuie să aștepte noile făpturi ale lui Dumnezeu și să fie pregătiți pentru a le crește și a le educa.

Căci părinții și bunicii sunt cei care cresc demografic o nație. Populația unei țări nu se înmulțește doar pentru că oamenii fac dragoste în cadrul căsătoriei sau în afara ei, ci dacă cuplurile își asumă consecințele dragostei lor. Dacă își doresc copii și dacă pot face copii. Însă părinții pot naște copii, dar familia lor și societatea în care trăiesc trebuie să îi ajute ca nașterea să fie o bucurie și nu o corvoadă.

Însă astăzi, la praznicul Buneivestiri, noi avem o Fecioară care acceptă să fie Maica lui Dumnezeu, în care Se zămislește în mod dumnezeiește Fiul lui Dumnezeu, dar lângă ea este un logodnic, care păzea fecioria ei, și care, învățat fiind de Dumnezeu, a înțeles că el este chemat să fie Iosif, cel care, în aparență, era „tatăl” lui Iisus, al Fiului lui Dumnezeu întrupat. De aceea, iudeii credeau că Iisus este „fiul lui Iosif” [Lc. 4, 22]. Dar Sfântul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, era doar păzitorul tainei, al celei mai mari taine dumnezeiești revelată nouă: aceea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat și nu este „un simplu om”. El a păzit taina Lui și a Maicii Sale și, în același timp, a fost tatăl adoptiv al Domnului, îngrijindu-se de viața și de sănătatea Lui.

Pentru că Domnul a avut o familie pe pământ, a avut frați vitregi, care erau fiii Sfântului Iosif, și rudenii, și apoi a avut Ucenici și Ucenice. Adică a trăit în comunitate, a trăit împreună cu oamenii și printre ei, arătându-ne faptul că societatea, în ansamblul ei, și familia în mod particular, sunt responsabile cu nașterea, creșterea și educarea copiilor.

Pentru că părinții nu trebuie doar să nască copii, căci acesta e un lucru relativ ușor și ține niciun an, ci ei trebuie să crească și să educe copii, adică să îi facă moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, să îi facă oameni Sfinți.

Părinții trebuie să nască Sfinți și societatea trebuie să îi ajute în acest demers. Însă Biserica a trăit secole diverse, cel mai adesea fiind persecutată, și ea știe că societatea umană se îngrijește de afacerile ei, se bucură de libertățile ei, de binele ei teluric, și nu încurajează sfințenia. Pentru că sfințenia omoară luxul, omoară patimile societății, omoară indiferența ei strigătoare la cer.

Dar Biserica este familia sfințeniei, pentru că aici, în marea familie a Bisericii, noi învățăm să trăim în mod sfânt înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și dacă întreaga societatea nu ne-ar lăsa deloc să trăim sfânt, Biserica este și rămâne leagănul sfințeniei, tărâmul în care noi ne umplem de slava lui Dumnezeu și ne bucurăm întru Dumnezeul mântuirii noastre.

Și aici, în Biserică, cu toții suntem copiii lui Dumnezeu, copiii Lui de diverse vârste, și cu toții suntem chemați la sfințenie. Pentru că sfințenia este adevăratul scop al vieții oamenilor.

Căci oamenii se nasc pe pământ nu pentru a trăi la întâmplare, nu pentru a trăi oricum, ci pentru a trăi în mod sfânt. Pentru că viața de acum nu e toată viața noastră, ci noi suntem chemați, dincolo de ușa morții, la o veșnicie trăită cu Dumnezeu.

Fiindcă de aceea omul este inestimabil: pentru că el e chemat la o veșnicie trăită împreună cu Dumnezeu și nu e chemat la câțiva zeci de ani, trăiți aici, după care vine, în mod zdrobitor, capacul morții. Ci moartea e doar ușa care se deschide spre veșnicie, spre o veșnicie pe care o putem trăi cu Dumnezeu sau cu demonii. De aceea, întreaga sfințenie a vieții de aici e pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru a ne crea ca parteneri dialogici și comunionali ai lui Dumnezeu și ai Sfinților și ai Îngerilor Lui. Căci Împărăția Lui e societatea Sfinților, e împreuna-trăire a Lui cu Sfinții, dar ei se nasc aici, în Biserică, în latura ei pământească.

Căci Biserica e și pe pământ, și e și în cer în același timp, fiind o singură Biserică a Sfinților Lui, ambele planuri întrepătrunzându-se în mod reciproc. Pentru că noi nu putem trăi fără ajutorul Lui și al Sfinților Lui și al Îngerilor Lui, iar ei, Sfinții și Îngerii Lui, sunt cu noi și slujesc împreună cu noi și trăiesc împreună cu noi, pentru ca să ne facem cu toții asemenea lor, adică duhovnicești.

Prețuim viața? Dacă da, atunci să arătăm sfințenia vieții! Să arătăm sfințenia Lui din noi! Căci, dacă vrem doar ca să nu pierim ca nație, dacă vrem să arătăm că suntem mulți, că suntem milioane de români, atunci să arătăm că suntem milioane de Sfinți români. Milioane de caractere, milioane de oameni frumoși, milioane de unici care își lucrează darurile lor primite de la Dumnezeu.

Însă sfințenia, ca și rușinea/ pudoarea/ sfiala, sunt flori rare în România prezentului. Viața nu mai ni se pare importantă, ci banii ni se par mai importanți decât orice suflet și decât orice omenie.

Însă, Sfânta Icoană a praznicului ne arată sfiala Maicii Domnului, sfiala curăției sale în fața veștii primite de la Sfântul Arhanghel Gavriil. Căci ea primește cu multă smerenie să fie „roaba Domnului [ἡ δούλη Κυρίου]” [Lc. 1, 38, BYZ], adică slujitoarea Lui, pentru ca planul Lui din veci să se realizeze: acela de a mântui lumea. De aceea, începutul mântuirii noastre stă în curăție și în smerenie, în ascultarea lui Dumnezeu și în conslujire cu El, pentru că El vrea întotdeauna binele nostru.

Dumnezeu nu ne-a vrut și nu ne vrea și nici nu ne va vrea vreodată răul nostru. Ci El dorește doar binele. Și binele omului e acela de a trăi sfânt, pentru că Dumnezeu și tot cerul Lui ne ajută să trăim în sfințenie. Dar dacă nu trăim în sfințenie, atunci ne batem joc de valoarea inestimabilă a vieții noastre, a unicității noastre, căci ne comportăm nu ca fiii lui Dumnezeu, ci ca niște ființe căzute și puerile [Ps. 81, 6-7, LXX].

De aceea, iubiții mei, oamenii valorează infinit de mult pentru că i-a creat un Dumnezeu care le-a dat această valoare și Care a fost în stare să moară pentru ei, pentru valoarea lor neprețuită, pentru mântuirea lor. Și atunci când vrem să-l omorâm cu fapta, cu gândul sau cu cuvântul pe aproapele nostru, născut sau nenăscut sau mort, trebuie să știm faptul că crima noastră, reală sau doar interioară, este o luptă cu Dumnezeu. Și dacă luptăm împotriva Lui, noi luptăm împotriva noastră. Căci dacă El e izvorul vieții noastre și Cel care ne ține în existență, a ne lupta împotriva Lui înseamnă a ne vrea răul pentru veșnicie.

Astăzi, în România și în Republica Moldova este organizat marșul pentru viață[3] în foarte multe localități. Care are ca slogan: „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”.

Demersul mi se pare însă unul restrictiv și secular sub aspect organizatoric și ideologic, chiar dacă e binecuvântat de Biserica noastră și la acesta s-au auxiliat și alte confesiuni. Pentru că adevăratul demers, unul eclesial, trebuie să se facă sub sloganul: Ajută familia și societatea să existe și să trăiască în sfințenie!

Căci Biserica nu poate avea standarde mici, adică seculare. Biserica are din veci un singur standard, o singură înălțime, o singură chemare, o singură viață: sfințenia lui Dumnezeu.

Și da, fără doar și poate, trebuie să apărăm mama și copilul, trebuie să apărăm drepturile lor, trebuie să vrem ca societatea noastră să aibă o natalitate pozitivă, cu o creștere continuă. Dar pentru ce fel de viață îi apărăm? Ce fel de copii și ce fel de mame și ce fel de tați și ce fel de bunici vrem? Vrem o familie seculară sau una eclesială? Iar dacă vrem una seculară, atunci demersul nu este unul eclesial.

Și marșul pentru viață, dacă nu e un marș pentru sfințenie, pentru viața în sfințenie, dacă nu e o apărare a vieții oamenilor pentru ca ei să trăiască în sfințenie, așa după cum vrea Dumnezeu, e un marș pentru moarte. Căci viața oricum, viața la întâmplare e o moarte ambulantă, e o viață spre Iad și nu o împlinire veșnică.

Însă suntem de acord cu sfințenia și bucuria cea prea mare a praznicului de azi, dacă pledăm pentru viață din mijlocul eforturile noastre pentru a ne sfinți viața. Căci praznicul Buneivestiri se află în mijlocul ascezei, în mijlocul Postului Mare, tocmai pentru ca să ne spună că viața reală e viața cu Dumnezeu. Că viața plină, bucuroasă, împlinită, care ne face frumoși e viața sfântă cu Dumnezeu și nu orice fel de existență.

Pentru că copiii nu sunt frumoși pentru că sunt copii, ci ei sunt frumoși cu adevărat dacă au o viață plăcută lui Dumnezeu. După cum tinerii nu sunt frumoși pentru că sunt în floarea vârstei, ci pentru că au o viață virtuoasă. Și la fel putem spune și despre cei maturi și despre cei bătrâni: sunt frumoși, dacă dovedesc că au un suflet bun și frumos.

Și viața e frumoasă, viața e bogată în trăiri profunde, în realizări imense, dacă e plină de sfințenia lui Dumnezeu. Dacă nu este…e o ratare, una veșnică. Și istoria cunoaște foarte multe ratări personale, asumate, pentru care îți plânge inima. Dar, totodată, istoria e plină de Sfinții lui Dumnezeu, de care lumea nu este vrednică [Evr. 11, 38], și care reprezintă adevărații oameni ai umanității, cei care s-au împlinit cu adevărat în lumea aceasta, dar și veșnic.

Așadar, iubiții mei, alegeți viața sfântă! Nu alegeți doar viața, doar viața la întâmplare, ci viața cu Dumnezeu! Instruiți-vă continuu pentru a fi părinți și bunici responsabili și capabili ca să educe copii în sfințenia lui Dumnezeu! Fiți Sfinți, ca și copiii dumneavoastră să aibă de unde învăța sfințenia!

Nu doriți lucruri minore! Nu vă mulțumiți cu puțin! Nu umblați ahtiați după respectabilitate socială și după onoruri! Ci fiți Sfinți, chiar dacă nimeni nu vă vede și nu vă înțelege! E de ajuns că Dumnezeu și tot cerul Lui vă înțeleg. E de ajuns că El ne știe pe fiecare în parte și ne răsplătește fiecăruia după nevoințele noastre.

Și dacă astăzi mâncăm de praznic și avem dezlegare la pește, să facem din masa noastră și o bucurie pentru alții! Căci peștii nu stau pe toate mesele, pentru că nu sunt pentru toate buzunarele.

Vă doresc numai bine, poftă bună la masă, vă mulțumesc pentru prezență și mâine e duminica a 4-a din Postul Mare! Să fim și mâine împreună! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 22 martie 2017, zi de miercuri, cu soare, 12 grade la ora 9. Am preluat Sfânta Icoană a praznicului de aici:

http://www.nextdeal.gr/images/O_Euaggelismos_ths_Theotokou_2.jpg.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/24/predica-la-bunavestire-25-martie-2016/.

[3] Idem: http://www.marsulpentruviata.ro/.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [30]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [31]

4 Comments

  1. Andrei George

    Mulțumim mult Părinte, praznic sfânt și luminos vă dorim și noi!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Toată binecuvântarea din partea mea, domnule Andrei! Multă luminare în ceea ce citiți și faceți! Numai bine!

  2. Ana-Maria

    Mulțumim, sfințite Părinte, Dumnezeu să vă dea sănătate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă doresc multă sănătate și bucurie, doamnă Ana-Maria! Pentru că praznicul de față e un praznic al bucuriei pentru întreaga umanitate, atâta timp cât întreaga umanitate e chemată la mântuirea în Iisus Hristos, Domnul nostru. Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén