Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 24 martie, 2017

Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

dacă ieri vă spuneam că scopul vieții e sfințenia, trăirea noastră în sfințenie, iar în praznicul Buneivestiri noi cinstim zămislirea Domnului în uterul Preacuratei Sale Maici, prin care a început iconomia Lui mântuitoare pentru noi[2], în predica de azi vă voi vorbi despre conținutul vieții sfinte. Pentru că Icoana prealuminoasă a acestei duminici este Sfântul Cuvios Ioannis Sinaitisul/ Sinaitul [Ιωάννης ο Σιναΐτης] sau Ioannis al Scării/ Scărarul [Ιωάννης της Κλίμακος][3], care a scris despre sfințenia vieții ortodoxe pe măsură ce a trăit-o el însuși.

Și în predica de anul trecut am amintit unele înțelegeri duhovnicești din scrierea experiențială Scara Paradisului a Sfântului Ioannis Scărarul, existentă în PG 88 și tradusă și publicată de Părintele Dumitru Stăniloae în Filocalia 9[4]. Iar acum voi continua să vă prezint alte înțelegeri ale Sfântului Ioannis Scărarul, pentru a sublinia faptul că sfințenia ortodoxă nu este „o vorbă goală”, ci este o realitate personală tainică, o experiență reală și transfiguratoare a întregii noastre persoane, prin care noi ne curățim de patimi, ne umplem de slava lui Dumnezeu și înaintăm în intimitatea cu Dumnezeu zi de zi. Că sfințenia se trăiește conștient și zilnic, că Sfântul e conștient de cine este și de relația lui cu Dumnezeu, dar știe că de la El e toată făptuirea și sporirea lui.

Iar Sfântul Ioannis Scărarul, scriind despre fiecare treaptă sau virtute duhovnicească în parte, dovedește că scrie despre lucruri pe care le cunoaște, pe care le cunoaște zi de zi, pentru că le experimentează în mod continuu.

Astfel, el spune că Dumnezeu e mântuirea tuturor oamenilor[5], ca Cel ce ne umple de harul Lui și ne ajută să ne mântuim, dar pentru a ne mântui e nevoie de asceză continuă și de dureri neîncetate[6]. Pentru că trebuie să ne facem mintea iubitoare de curăție și de simplitate, de blândețe adâncă și de sârguință pentru toată fapta bună[7]. Și vom putea să facem asta, dacă vom cere ajutorul lui Dumnezeu, coborându-ne neîncetat în adâncul smeritei cugetări despre noi înșine[8]. Adică să așteptăm de la El tot ajutorul în lupta noastră cu patimile din noi înșine, dar orice biruință asupra lor să o considerăm harul și ajutorul Lui și nu „victoria noastră exclusivă”. Prin aceasta ne păstrăm într-o părere smerită despre noi înșine, oricât de mult am înainta în sfințenie și în vederi dumnezeiești. Pentru că noi considerăm toată sporirea noastră interioară darul Lui și nu „o victorie personală” împotriva demonilor.

Sfântul Ioannis consideră că nerăutatea [ἀκακία], postul [νηστεία] și înțelepciunea [σωφροσύνη] sunt temelia vieții duhovnicești, a vieții ortodoxe[9]. Că de aici începem să creștem în sfințenie. Pentru că, prin virtutea nerăutății, noi nu mai intenționăm să facem vreun rău față de vreun om sau față de vreo creatură a lui Dumnezeu. Iar postul înseamnă reținerea noastră de la tot ce e rău și de la tot ce e mult și de la tot ce e în plus pentru viața noastră. Pentru că postim de rele și ne ferim de rău și de a face rău și de a fi o sminteală pentru alții, pentru că începem să gândim cu toată mintea noastră, adică să gândim binele și în interiorul binelui lui Dumnezeu. Căci prin înțelepciune Sfântul Ioannis Scărarul are în vedere mintea sănătoasă, mintea care se curățește continuu de patimi,  mintea care cugetă la cele ale lui Dumnezeu în și prin poruncile Lui, vindecându-se continuu de neștiință și de neiubire și de nerecunoștință față de Dumnezeu și față de oameni.

Părintele Dumitru Stăniloae l-a tradus pe σωφροσύνη nu cu înțelepciune ca mine, ci prin cuvântul neprihănire[10].

Însă neprihănirea e sinonimă cu lipsa de păcat, cu curăția. Și asta pentru că a avea înțelepciune din perspectivă ortodoxă nu înseamnă doar „a avea minte” sau „a fi educat” sau „a fi trecut prin viață”, ci înseamnă a avea o minte curată și dreaptă, ascultătoare de Dumnezeu, supusă Lui, care lucrează zilnic toată curăția sfințeniei. Care lucrează toată virtutea care ne sfințește și ne ține în sfințenia lui Dumnezeu, adică în relația cu El.

Sfântul Ioannis Scărarul insistă pe faptul că trebuie să ne conștientizăm continuu starea de boală sufletească[11]. Adică aceea că suntem oameni pătimași. Și, în același timp, ne avertizează că există un demon care ne învață să fim moleșiți în asceza noastră[12], adică fără chef de nevoință și de acțiune eclesială.

Însă, pe de o parte, Sfântul Ioannis se considera pe sine păcătos și pătimaș, se nevoia să dobândească toate virtuțile creștinești, poruncite de Domnul, și se lupta cu demoni reali, care îl învățau păcate reale, iar, pe de altă parte, el era luminat continuu de Dumnezeu, era păzit de El, era ajutat de El, era umplut de slava Lui, prin care înțelegea ce se petrece cu el însuși și, în același timp, aceasta îl lumina să înțeleagă Scriptura, Părinții și șiretlicurile de multe feluri ale demonilor. Pentru că noi nu putem înțelege cărțile sfinte ale Bisericii și nici nu putem înțelege mașinațiile demonilor în viața noastră, dacă nu suntem luminați de Dumnezeu. Și pe cât suntem luminați de către El, pe atât cunoaștem și ne nevoim duhovnicește.

Iubirea de Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioannis Sinaitul, ne dezlipește de toată alipirea pătimașă de oameni și lucruri[13]. Căci pe măsură ce înțelegem care sunt cele care ne trag în mod pătimaș în jos și ne scot din relația cu Dumnezeu, începem să ne debarasăm interior de ele.

El numește bună despătimirea, dar spune că maica despătimirii este înstrăinarea [ξενιτεία][14]. Și Sfântul Ioannis considera că înstrăinarea naște despătimirea și o recomanda, pentru că el trăia anahoretic în muntele Sina[15]/ Sinai din Egipt[16]. Și el are dreptate când spune asta! Pentru că înstrăinarea interioară de lume o putem practica și noi, oriunde am trăi, asta însemnând că nu trebuie să ne mai placă distracții, călătorii și întâlniri păcătoase cu oameni și locuri de pe acest pământ, pentru că vrem să ne dorim, în locul tuturor acestor întâlniri pătimașe, virtuțile dumnezeiești și starea în rugăciune și în trezvie în fața lui Dumnezeu.

Iar azi, înstrăinarea în mijlocul mulțimii nu e doar o virtute ascetică, ci și o realitate dureroasă a lumii noastre. Pentru că mulți ne simțim singuri și ai nimănui în mijlocul mulțimii de oameni dintr-un oraș, atâta timp cât nu avem relații unii cu alții. Suntem niște străini între străini. Călătorim printre străini, stăm lângă străini, suntem străini pentru cei de lângă noi. Și astfel, înstrăinarea duhovnicească, interioară, de oameni, locuri și lucruri, mie mi se pare că o putem trăi oriunde, și la sat și la oraș, pentru că punțile dintre noi se distrug zi de zi și oamenii stau și trăiesc într-o singurătate imensă.

De aceea vă vorbeam deunăzi despre nevoia de a ne cunoaște măcar aici, în Biserică, unii pe alții, pentru ca singurătatea să fie tot mai mică. Căci dacă și aici, la Biserică, când ne rugăm și slujim împreună, nu ne cunoaștem, singurătatea e și aici o povară.

Și în Casa lui Dumnezeu, în Biserica Lui, nu ar trebui să trăim durerea singurătății. Aici, dimpotrivă, trebuie să ne simțim uniți, trebuie să ne simțim acasă, trebuie să ne simțim bine când citim și ne rugăm și când ascultăm predica Bisericii. Pentru că stăm în fața lui Dumnezeu și Îi slujim Lui, Celui care ne mântuiește pe noi de iadul păcatelor noastre.

Sfântul Ioannis Scărarul, când ajunge la problema ascultării, a ascultării ucenicului față de Părintele său duhovnicesc, o definește drept „omorârea mădularelor în[tr-o] minte vie [νέκρωσις μελῶν ἐν ζώσῃ διάνοιᾳ]”[17]. Iar mintea vie sau cugetarea vie, așa cum a ales să traducă Părintele Stăniloae, e cea duhovnicească. Cea despre care Sfântul Ioannis a spus că trebuie curățită prin nerăutate, post și înțelepciune. Adică ucenicului i se cere să fie duhovnicesc, pentru ca să înțeleagă duhovnicește sfaturile și poruncile Părintelui său duhovnicesc.

Pentru că el trebuie să își omoare mădularele lui cele pământești, să renunțe la gândurile și sentimentele și acțiunile sale, până nu primește o poruncă ca să facă vreun lucru anume. Adică trebuie să renunțe de bună voie la orice acțiune personală, până nu primește o ascultare/ o poruncă/ o misiune concretă de la Părintele lui duhovnicesc.

Însă el renunță, pentru că își dorește acest lucru. El renunță cu minte vie, în mod deliberat, pentru că dorește ca prin ascultarea de Părintele lui, el să iasă din voia proprie pătimașă.

Așadar, ascultarea duhovnicească nu e supunere față de superiorul ierarhic ca în armată, ci e supunere voită, dorită, pentru ca el să ne dezvețe de voia proprie și să ne facă să dorim ceea ce e bine duhovnicește și, implicit, ceea ce e bine pentru mântuirea noastră. În armată, ordinul se execută și că vrei și că nu vrei, pentru că există un plan de luptă sau, pe vreme de pace, de simulare al unui atac contra inamicului. În Biserică, ascultarea se trăiește în mod bucuros, pentru că cel care face ascultare de Părintele lui e convins de faptul că el îl va duce spre Dumnezeu, spre voia Lui, tot mai mult, și nu la sapă de lemn.

Și de ce e convins de acest fapt? Pentru că atunci când și l-a ales ca Părinte duhovnicesc, l-a ales tocmai pentru că a înțeles faptul că el este duhovnicesc, că este experimentat în lupta ascetică, că e plin de înțelepciune sfântă.

Însă, bineînțeles, acolo unde nu există sfințenie, nu există nici ascultare reală, ci militărie și pierdere a timpului. Căci dacă Părintele nu e un Sfânt al lui Dumnezeu, el nu e în mod real un Părinte duhovnicesc, ci unul care uzurpă această demnitate sfântă în Biserică. Care se crede vrednic de ea, dar nu este. De aceea nici „ucenicii” lui nu sunt ucenici, ci sunt niște oameni conduși după bunul său plac și nu după voia lui Dumnezeu.

Așadar, mintea vie, duhovnicească a realului Părinte duhovnicesc conduce ucenici reali, care, la rândul lor, și ei sunt oameni vii, oameni cu minte vie, adică luminați de Dumnezeu să îl iubească, să îl asculte și să îl respecte întru toate. Căci în cadrul ascultării duhovnicești se lucrează mântuirea noastră. Tocmai de aceea, nu ne poate conduce spre Dumnezeu unul care nu e cu Dumnezeu și în care Dumnezeu nu locuiește și pe care El nu îl conduce pas cu pas în mântuirea sa și în marea și responsabila demnitate de călăuzitor al altora spre mântuirea lor.

Iar dacă nu avem un călăuzitor real pe pământ, atunci trebuie să ne călăuzim după Sfânta Scriptură și după Sfânta Tradiție a Bisericii și întrebându-i pe mulți care sunt erudiți și întăriți în viața teologică și ascetică a Bisericii. Căci rolul principal al întregii Tradiții a Bisericii e acela de a fi o icoană a adevărului și a sfințeniei. O icoană pe care să o citim și să o contemplăm duhovnicește și din care să învățăm ce să facem cu viața noastră și cum trebuie să ne mântuim.

Sfântul Ioannis Scărarul numește în multe feluri pocăința, dar și astfel: „pocăința este răbdarea de bună-voie [ἑκούσιος ὐπομονή] a tuturor necazurilor”[18]. Și de ce rabdă pocăința? Pentru că știe că toate necazurile sunt ori din cauza păcatelor sale, ori din cauza răutății și a invidiei oamenilor și a demonilor. Iar dacă noi ne pocăim cu adevărat, atunci acceptăm faptul că necazurile ne vin pentru că suntem păcătoși, dar, totodată, pentru că suntem pe calea curățirii de patimi. Și cum curățirea de patimi e calea sfințeniei, iar demonii nu o suportă și nici oamenii păcătoși, e normal să avem ispite și necazuri și nefericiri multiple. Iar a răbda toate acestea, a răbda-îndelung toate acestea, face parte din pocăința noastră curățitoare de patimi.

Și, la treapta a 5-a, Sfântul Ioannis ne vorbește despre multe feluri de pocăință și de asceză, care sunt pline de post, de chinuri, de lacrimi, de priveghere[19]. Pentru că toate acestea fac parte din conținutul vieții sfinte, adică din cei care își sfințesc viața lor.

Și latura ascetică a vieții Bisericii are drept scop domolirea/ educarea/ liniștirea sufletului și a trupu- lui nostru. Pentru că trupul, ne spune Sfântul Ioannis, este „un prieten nerecunoscător și viclean [ἀγνώμων καὶ δόλως φίλος]”[20]. Și pe cât avem grijă de trupul nostru, pe atât el ne face nedreptăți[21]. Adică ne duce spre păcate. Dar dacă ne învățăm trupul în ritmul slujirii, al postului, al pocăinței, al muncii, el se liniștește și se supune sufletului întru toate.

Vorbind despre clevetire [καταλαλιά] sau defăimare – care în greacă înseamnă, din punct de vedere morfematic, vorbire-împotrivă sau a minți în mod deliberat despre viața și faptele cuiva – Sfântul Ioannis Scărarul ne spune că ea se naște din ură[22]. Iar ura față de cineva deformează realitatea despre acela și spune minciuni la adresa lui. De aceea, clevetim, defăimăm sau vorbim de rău pe cineva nu când spunem adevărul despre el și despre faptele sale, ci când inventăm fapte reprobabile și le punem pe seama sa.

Și îl vedem pe Satanas în această ipostază de clevetitor, de mincinos conștient de răul pe care vrea să îl facă, în Fac. 3, 4, atunci când el i-a spus Sfintei Eva: „Nu [cu] moarte veți muri [οὐ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [LXX]. Pentru că el din ură a învățat-o să păcătuiască, pentru că știa, din propria sa cădere, că neascultarea de Dumnezeu înseamnă cădere și moarte duhovnicească. Și pentru că le-a urât starea lor de bine, Satanas a venit și L-a făcut „mincinos” și „invidios” pe Dumnezeu față de oameni, a inventat minciuni despre Dumnezeu și despre ce le-a spus El oamenilor, pentru ca oamenii să păcătuiască, sperând în mod păcătos să fie „ca dumnezeii [ὡς θεοὶ]” [Fac. 3, 5, LXX].

Și oamenii nu au ajuns „mai sus” decât erau, căci atunci erau în slava lui Dumnezeu și erau vorbitori cu Dumnezeu și dumnezei prin har, ci au căzut din starea lor duhovnicească și s-au simțit goi de har și singuri și păcătoși. Așa cum căzuseră și demonii din starea lor îngerească și din creșterea lor în sfințenie.

Iar toată asceza noastră bisericească are tocmai acest scop: ca omul să meargă din nou pe calea sfințeniei, pentru ca el să fie duhovnicesc și un intim pentru veșnicie al lui Dumnezeu. Însă nu putem merge pe calea sfințeniei, dacă nu suntem pe calea ascezei și a teologiei și a vieții Bisericii. Sfințenia se trăiește numai în Biserica lui Dumnezeu, pentru că noi creștem aici ca mădulare mistice ale Lui, povățuite și crescute și întărite de El în fiecare clipă.

Pe a 22-a treaptă, Sfântul Ioannis Scărarul a așezat slava deșartă sau vanitatea [κενοδοξία][23]. Dar cuvântul grecesc, din punct de vedere morfematic/ al compoziției sale, înseamnă gol de slavă [κενός + δόξα], lipsit de vreo slavă de la Dumnezeu. Pentru că „slava” vanității, a orgoliului, a îngâmfării, a trufiei e formată din minciuni despre sine.

Le spunem altora că am făcut, că am dres, că vom face, că avem proiecte în derulare, dar nu arătăm nimic în fapt. Ne lăudăm cu ceea ce nu facem și cu ceea ce nu avem și cu ceea ce nu suntem, unii ne cred, ei ne ovaționează pentru ceea ce nu există…și asta e slava noastră deșartă, goală, fără conținut!

Însă nu e o slavă deșartă să spui ceea ce faci și ceea ce ești, pentru că atunci spui adevărul. Ci numai când fabulezi despre tine, despre performanțele, întâlnirile și experiențele tale, cu scopul de „a fi lăudat” și „remarcat” în societate, suferi de patima slavei deșarte. Adică de mitomanie. De boala inventării de povești despre tine însuți. De aceea, Sfântul Ioannis numește slava deșartă o închinare la idoli[24]. Pentru că ne plac poveștile despre noi înșine, dar nu și realitatea noastră.

Ajungând la nepătimire, la treapta a 29-a, el spune că este „desăvârșita desăvârșire nedesăvârșită a celor desăvârșiți [τελεία τῶν τελείων ἀτέλεστος τελειότης]”[25]. Pentru că niciun Sfânt nu consideră desăvârșirea lui a fi desăvârșirea ultimă, Sfinții fiind conștienți de faptul că ea e fără sfârșit și veșnică. Pentru că creșterea în sfințenie, aici și în veșnicie, este infinită, ea fiind după dorința noastră de a ne sfinți și pe măsura descoperirilor lui Dumnezeu care ne umplu de sfințenie și ne întăresc continuu în sfințenie. Din acest motiv, noi nu ne putem considera niciodată „prea sfinți” sau „prea desăvârșiți” pentru pocăință, pentru asceză, pentru cunoaștere teologică și mistică și pentru sfințenie, pentru că creșterea în sfințenie este infinită.

Și pe fiecare zi noi înțelegem tot mai mult și putem experimenta tot mai mult în relația cu Dumnezeu, aici, în Biserica slavei Sale. Și dacă așa stau lucrurile, noi nu ne putem niciodată „plictisi” de atâta cunoaștere teologică și experiență mistică, pentru că mereu cunoașterea și experiența sunt noi, sunt neașteptate, sunt unele care ne împlinesc și ne bucură.

Căci viața duhovnicească e plină de noutate duhovnicească, e plină de simțiri, de luminări și de vederi sfinte, dumnezeiești, e plină de minuni dumnezeiești, e plină de încredințare sfântă, e plină de prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Și dacă așa e viața Sfinților, atunci ei trăiesc adevărata împlinire a omului pe pământ, pentru că se umplu de slava și de cunoașterea veșnică a lui Dumnezeu.

La finalul cărții sale, la treapta a 30-a, Sfântul Ioannis Sinaitul a vorbit despre credință, nădejde și dragoste[26]. Și el a spus că dragostea dumnezeiască este „izvorul credinței, abisul îndelungii-răbdări și marea smereniei”[27]. Căci cel care Îl iubește pe Dumnezeu crede tot mai mult în El. Și, nădăjduind în El, acela se umple de îndelungă-răbdare. Și cine crede și nădăjduiește în Dumnezeu, acela Îl iubește pe El cu adevărat și e o mare a smereniei. Pentru că știe din experiență faptul că, în toată dezvoltarea sa duhovnicească, el a căzut și s-a ridicat de multe ori, că Domnul l-a ridicat continuu prin harul Său și l-a făcut să stea și să lucreze virtuțile și l-a umplut de slava Lui și că el nu este, nu a fost și nu poate fi independent față de Dumnezeu, ci numai dependent întru toate de El.

De aceea sunt Sfinții mări de smerenie: pentru că știu că împreună cu El au făcut și fac totul. Că tot lucrul cel bun se face dimpreună cu Dumnezeu și noi trăim din și prin mila Lui.

Însă cel care își permite să creadă că „e pe picioare proprii”, că „poate” în materie de viață și de teologie ortodoxă, e deja căzut. E deja gol de slava lui Dumnezeu. E deja în propriile lui fantezii despre viața creștină. Pentru că această viață bisericească nu se poate trăi decât numai în Biserică și numai cu ajutorul lui Dumnezeu și, întotdeauna, ascultând de El.

Așadar, iubiții mei, în a 4-a duminică din post, din postul care ne duce la Învierea Domnului, am văzut, din experiența Sfântului Ioannis Scărarul, că sfințenia are concretețe. Că ea nu e „o vorbă goală”. Că ea nu e „o poveste răsuflată”. Ci ea știe ce trăiește și ce face, că ea se teme de păcat și se lipește cu totul de Dumnezeu. Și că Sfinții, prin toate minunatele lor cărți, s-au nevoit pentru mântuirea noastră, pentru ca să ne ajute pe noi, în mod practic, să ne sfințim viața.

De aceea, dacă ne dorim binele, binele real, binele veșnic, trebuie să învățăm de la Sfinții lui Dumnezeu adevărata viețuire și adevărata teologie a Bisericii. Și aceasta pentru ca noi înșine să ne sfințim viața și să putem da o mărturie în cunoștință de cauză, credibilă, reală, punctuală, despre sfințenie. Căci așa cum ei au putut, fiind ajutați de Dumnezeu, așa putem și noi, tot ajutați de către El. Pentru că suntem în aceeași Biserică a Lui, în Biserica Sfinților, iar dacă ne sfințim viața, atunci facem ceea ce e normal să facem: adică ne împlinim interior.

Iar dacă azi am pomenit un Sfânt Cuvios, pe Sfântul Ioannis Scărarul, care nu a trăit o viață depravată înainte de a se face Monah, duminica viitoare, în a 5-a a Postului Mare, vom pomeni pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca – deși ea nu a fost Monahie, dar prin pocăința ei a trăit cu adevărat viața monahală și s-a împlinit monahal – , dar care s-a pocăit după ani de depravare socială. Pentru că Dumnezeu dorește să îndemne pe tot omul la pocăință, pentru că fiecare se poate sfinți pe măsura inimii sale.

De aceea, până duminica viitoare, când sperăm să fim din nou împreună, puteți reciti Scara Paradisului a Sfântului Ioannis Scărarul, din Filocalia 9, dar puteți citi și Viața Sfintei Maria Egipteanca, ca nevoință a minții și a înțelegerii integrată în postirea dumneavoastră. Căci, după cum l-ați auzit pe Sfântul Ioannis Scărarul, mintea noastră trebuie să fie vie, să fie profundă, să fie duhovnicească, să fie plină de cugetări și simțiri sfinte.

Vă doresc numai bine, spor în toate și nevoiți-vă cu inimă bună și iertătoare și milostivă! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 23 martie 2017, zi de joi, cu soare, cu 11 grade la ora 9.00.

[2] În predica de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/23/predica-la-bunavestire-2017/.

[3] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_της_Κλίμακος.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/08/predica-la-duminica-a-4-a-din-postul-mare-2016/.

[5] Filocalia 9 (ed. 1980), p. 45/ PG 88, col. 633.

[6] Idem, p. 49/ PG 88, col. 636.

[7] Idem, p. 50/ Ibidem.

[8] Ibidem/ Ibidem.

[9] PG 88, col. 636.

[10] Filocalia 9 (ed. 1980), p. 51.

[11] Filocalia 9 (ed. 1980), p. 55/ PG 88, col. 637.

[12] Idem, p. 58/ PG 88, col. 641.

[13] Idem, p. 60/ PG 88, col. 653.

[14] Idem, p. 68/ PG 88, col. 664.

[15] A se vedea:

https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερά_Μονή_Όρους_Σινά.

[16] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Sinai.

[17] Filocalia 9 (ed. 1980), p. 78/ PG 88, col. 680.

[18] Idem, p. 136/ PG 88, col. 764.

[19] Idem, p. 137-146/ PG 88, col. 764-776.

[20] Idem, p. 197/ PG 88, col. 841.

[21] Ibidem/ Ibidem.

[22] Idem, p. 199/ PG 88, col. 845.

[23] Idem, p. 267/ PG 88, col. 948.

[24] Idem, p. 269/ PG 88, col. 949.

[25] Idem, p. 419/ PG 88, col. 1148.

[26] Idem, p. 424/ PG 88, col. 1153.

[27] Idem, p. 425/ PG 88, col. 1156.

Eminescu: între modernitate și tradiție [31]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pare că Eminescu și-a scris, în operă, o istorie ieroglifică a sa, dar a uitat să ne ofere scara înțelegerii sensului și a descifrării simbolurilor. Doar că nu este istoria Moldovei hieroglifată, ci istoria lumii: un cronograf poetic pe traseul Manasses – Moxa-Kigalas – Danovici-Rostovski – Nicolae Costin, dar versificat și transpus în hieroglife după „modelul” lui Cantemir.

Hieroglifele sunt foarte prezente în opera lui Eminescu (le mai numește și rune – tot în Memento mori –, termen pe care îl preia Blaga) cu toată obsesia Egipetului (pe urmele acestei concepții îl trimite și Mihail Sadoveanu pe Kesarion Breb din Dacia în Egipt să se inițieze), a tainelor și minunilor lumii, a sfincșilor reprezentând limbajul abscons, „catapeteasma lumii” (Scrisoarea I) sau vălul în spatele căruia se află adevărul despre Dumnezeu, univers, viață și moarte (Egipetul din „Arabia pustie” este locul în care poetul trimite „de-ntrebări o vijelie” ca să-L caute pe Dumnezeu „în hieroglife” Memento mori).

El afirma că poezia e formată din „simboalele și hieroglifele imaginilor sensibile”[1] și reproșa epigonilor moderni „incapacitatea lor de a percepe sau valoriza simbolic”[2].

„Simbolurile se laicizează”, spune Mircea Eliade, „dar ele nu dispar niciodată, cum n-au dispărut nici din cea mai pozitivistă dintre civilizații – cea a secolului al XIX-lea”, iar „simbolismele arhaice reapar spontan chiar și în operele scriitorilor realiști, care nu știu nimic despre astfel de simboluri”[3]. Cu atât mai mult în opera unui poet care dezavuează realitatea ca „proză amară” (Scrisoarea IV), care știe foarte multe despre astfel de simboluri și care nu concepe poezia decât ca pe o desfășurare de simboluri abstruse pentru necunoscători.

Edificiul de idei și viziuni în opera eminesciană e halucinant de complex[4]. De exemplu, în Scrisoarea V, Eminescu asociază asurzirea lui Beethoven „în momentele supreme” cu „muzica de sfere” a lui Pitagora și cu „maestrul nebun” al lui Goethe, asociere din care își face autoportretul en abîme al geniului său obsedat de naștere din rotire și cădere, adică de cosmogeneză și eshatologie, și temător de nebunie/ eres.

El nu e un poet simplu, ci un artist genial care în versuri sculptează, pictează și compune muzică, așa cum, în secolul anterior, Antim Ivireanul era scriitor, sculptor, pictor și arhitect sau așa după cum era Cantemir scriitor, matematician, teolog, filosof și muzician. Și ambii: hermeneuți abisali. Iar Eminescu are o concepție pictural (vizual)-sculptural-muzicală și dramatică (teatrală), conjugate[5]


[1] Cf. G. Gană, op. cit., p. 81. [2] Idem, p. 64.

[3] Mircea Eliade, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, prefață de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 31.

[4] Nu încerc să spun cuvinte mari la adresa poetului. Sunt de acord însă cu Ioana Bot și cu Christian Crăciun, între cei care și-au exprimat opinia în ultima vreme. Ioana Bot consideră că epoca modernă a poeziei românești s-ar putea numi, fără a greși, post-eminescianism, vorbește despre „eminescianismul culturii române”, despre „sentimentul tuturor [poeților și scriitorilor] că trebuie să se raporteze la modelul eminescian”, ca și despre „o istorie a literaturii române ca posteminesciană”, cf. Ioana Bot, Eminescu și lirica românească de azi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 8-10.

Tot ea consideră că, „între cei ce-l mitizează (strategie veche, întemeiată în cultura română chiar de către Titu Maiorescu, întemeietorul) și cei care-l demitizează (modă nouă, a cărei eterogenitate metodologică și turnuri occidentale o fac plăcut accesibilă spiritului românesc contemporan, fascinat prea adesea de jocuri cărora nu le stăpânește întru totul resorturile) […] ipostaza ce revine profesionistului, eminescologului, nu este una de implicare [cu astfel de intenții]. […] Dar nu este oare aceasta o meteahnă veche a vieții literare românești, mai interesată de spectacolul exclusivist al propriei grupări sau baricade, decât de geometria sobră a dialogului?

Ceea ce ar reveni la a recunoaște că, din nou, nu Eminescu este problema (s. n.), că el nu face decât să releve, cu mai mare pregnanță, altceva. Pentru că – între apărarea sufletului nostru eminescian (Constantin Noica) și imperativul despărțirii de Eminescu (Virgil Nemoianu), discuția asupra lui Eminescu nu e decât concretizarea unei crize a culturii române […], o criză a valorilor, […] o criză a domeniilor științei literaturii (s. n.)”, cf. Ioana Bot, „Mihai Eminescu, poet național român”. Istoria și anatomia unui mit cultural, volum coordonat de Ioana Bot, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 14-15.

Christian Crăciun afirmă, pe drept cuvânt, că Eminescu nu avea complexele literaturii române, că „nu se simțea strâmtorat nici de limba poetică, nici de o cultură vădit nepregătită să-l perceapă și să-l priceapă în profunzimea sa. […] Noi nu mai lucrăm, la nivel de cultură, cu viitorul (așa cum lucra romantismul major), de aceea ni-l înstrăinăm. Venind din secolul XIX, Eminescu ne obligă să ne alegem un viitor spiritual, este unul din argumentele forte care-l instaurează ca element central al canonului. De aceea este adesea incomodant. […]

Harold Bloom folosește cu oarecare insistență insinuantă un cuvânt de care istoricii noștri literari se feresc foarte atent, ca de ceva rușinos: măreție. […] Provocarea noastră a constat în a avea curajul să-l aplicăm în cazul lui Eminescu. O măreție fără infatuare.

Privit dinspre intenționalitatea Proiectului său creator, Eminescu are cu siguranță această dimensiune a măreției. O spunea, în felul său, deja Călinescu, subliniindu-i unicitatea, o spunea Negoițescu, aproape liturgic, o spunea Zoe Dumitrescu-Bușulenga, raportându-l la romantismul major european, o spunea Rosa del Conte [de fapt, ea este înaintea celorlalți], sondând un strat de adâncime mistică a gândirii poetului, o spunea Noica […].

Nu văd de ce, sub presiunea uniformizării impuse de un anume curent de gândire predominant în zilele noastre, am renunța la această linie de interpretare, deloc epuizată în potențialitățile ei”, cf. Christian Crăciun, Ucronia eminesciană. Eseu despre timp și imagine în „Memento mori”, Ed. Institutul Cultural Român, București, 2010, p. 220, 222, 224.

[5] Uneori transmite eroilor săi aceste măști artistice, după cum observa Gană: „În centrul acestei mitologii literare se află Poetul, în ipostazele pe care le-am analizat în paginile dinainte. Obiectivările lui în proză și în teatru sunt Dionis, Toma Nour, Maio. Alți eroi sunt pictori (Ioan, Ieronim), sculptori (Euthanasius), actori (Poesis), muzicieni (Sofia)…”, cf. G. Gană, op. cit., p. 86.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén