Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pare că Eminescu și-a scris, în operă, o istorie ieroglifică a sa, dar a uitat să ne ofere scara înțelegerii sensului și a descifrării simbolurilor. Doar că nu este istoria Moldovei hieroglifată, ci istoria lumii: un cronograf poetic pe traseul Manasses – Moxa-Kigalas – Danovici-Rostovski – Nicolae Costin, dar versificat și transpus în hieroglife după „modelul” lui Cantemir.

Hieroglifele sunt foarte prezente în opera lui Eminescu (le mai numește și rune – tot în Memento mori –, termen pe care îl preia Blaga) cu toată obsesia Egipetului (pe urmele acestei concepții îl trimite și Mihail Sadoveanu pe Kesarion Breb din Dacia în Egipt să se inițieze), a tainelor și minunilor lumii, a sfincșilor reprezentând limbajul abscons, „catapeteasma lumii” (Scrisoarea I) sau vălul în spatele căruia se află adevărul despre Dumnezeu, univers, viață și moarte (Egipetul din „Arabia pustie” este locul în care poetul trimite „de-ntrebări o vijelie” ca să-L caute pe Dumnezeu „în hieroglife” Memento mori).

El afirma că poezia e formată din „simboalele și hieroglifele imaginilor sensibile”[1] și reproșa epigonilor moderni „incapacitatea lor de a percepe sau valoriza simbolic”[2].

„Simbolurile se laicizează”, spune Mircea Eliade, „dar ele nu dispar niciodată, cum n-au dispărut nici din cea mai pozitivistă dintre civilizații – cea a secolului al XIX-lea”, iar „simbolismele arhaice reapar spontan chiar și în operele scriitorilor realiști, care nu știu nimic despre astfel de simboluri”[3]. Cu atât mai mult în opera unui poet care dezavuează realitatea ca „proză amară” (Scrisoarea IV), care știe foarte multe despre astfel de simboluri și care nu concepe poezia decât ca pe o desfășurare de simboluri abstruse pentru necunoscători.

Edificiul de idei și viziuni în opera eminesciană e halucinant de complex[4]. De exemplu, în Scrisoarea V, Eminescu asociază asurzirea lui Beethoven „în momentele supreme” cu „muzica de sfere” a lui Pitagora și cu „maestrul nebun” al lui Goethe, asociere din care își face autoportretul en abîme al geniului său obsedat de naștere din rotire și cădere, adică de cosmogeneză și eshatologie, și temător de nebunie/ eres.

El nu e un poet simplu, ci un artist genial care în versuri sculptează, pictează și compune muzică, așa cum, în secolul anterior, Antim Ivireanul era scriitor, sculptor, pictor și arhitect sau așa după cum era Cantemir scriitor, matematician, teolog, filosof și muzician. Și ambii: hermeneuți abisali. Iar Eminescu are o concepție pictural (vizual)-sculptural-muzicală și dramatică (teatrală), conjugate[5]


[1] Cf. G. Gană, op. cit., p. 81. [2] Idem, p. 64.

[3] Mircea Eliade, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, prefață de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 31.

[4] Nu încerc să spun cuvinte mari la adresa poetului. Sunt de acord însă cu Ioana Bot și cu Christian Crăciun, între cei care și-au exprimat opinia în ultima vreme. Ioana Bot consideră că epoca modernă a poeziei românești s-ar putea numi, fără a greși, post-eminescianism, vorbește despre „eminescianismul culturii române”, despre „sentimentul tuturor [poeților și scriitorilor] că trebuie să se raporteze la modelul eminescian”, ca și despre „o istorie a literaturii române ca posteminesciană”, cf. Ioana Bot, Eminescu și lirica românească de azi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 8-10.

Tot ea consideră că, „între cei ce-l mitizează (strategie veche, întemeiată în cultura română chiar de către Titu Maiorescu, întemeietorul) și cei care-l demitizează (modă nouă, a cărei eterogenitate metodologică și turnuri occidentale o fac plăcut accesibilă spiritului românesc contemporan, fascinat prea adesea de jocuri cărora nu le stăpânește întru totul resorturile) […] ipostaza ce revine profesionistului, eminescologului, nu este una de implicare [cu astfel de intenții]. […] Dar nu este oare aceasta o meteahnă veche a vieții literare românești, mai interesată de spectacolul exclusivist al propriei grupări sau baricade, decât de geometria sobră a dialogului?

Ceea ce ar reveni la a recunoaște că, din nou, nu Eminescu este problema (s. n.), că el nu face decât să releve, cu mai mare pregnanță, altceva. Pentru că – între apărarea sufletului nostru eminescian (Constantin Noica) și imperativul despărțirii de Eminescu (Virgil Nemoianu), discuția asupra lui Eminescu nu e decât concretizarea unei crize a culturii române […], o criză a valorilor, […] o criză a domeniilor științei literaturii (s. n.)”, cf. Ioana Bot, „Mihai Eminescu, poet național român”. Istoria și anatomia unui mit cultural, volum coordonat de Ioana Bot, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 14-15.

Christian Crăciun afirmă, pe drept cuvânt, că Eminescu nu avea complexele literaturii române, că „nu se simțea strâmtorat nici de limba poetică, nici de o cultură vădit nepregătită să-l perceapă și să-l priceapă în profunzimea sa. […] Noi nu mai lucrăm, la nivel de cultură, cu viitorul (așa cum lucra romantismul major), de aceea ni-l înstrăinăm. Venind din secolul XIX, Eminescu ne obligă să ne alegem un viitor spiritual, este unul din argumentele forte care-l instaurează ca element central al canonului. De aceea este adesea incomodant. […]

Harold Bloom folosește cu oarecare insistență insinuantă un cuvânt de care istoricii noștri literari se feresc foarte atent, ca de ceva rușinos: măreție. […] Provocarea noastră a constat în a avea curajul să-l aplicăm în cazul lui Eminescu. O măreție fără infatuare.

Privit dinspre intenționalitatea Proiectului său creator, Eminescu are cu siguranță această dimensiune a măreției. O spunea, în felul său, deja Călinescu, subliniindu-i unicitatea, o spunea Negoițescu, aproape liturgic, o spunea Zoe Dumitrescu-Bușulenga, raportându-l la romantismul major european, o spunea Rosa del Conte [de fapt, ea este înaintea celorlalți], sondând un strat de adâncime mistică a gândirii poetului, o spunea Noica […].

Nu văd de ce, sub presiunea uniformizării impuse de un anume curent de gândire predominant în zilele noastre, am renunța la această linie de interpretare, deloc epuizată în potențialitățile ei”, cf. Christian Crăciun, Ucronia eminesciană. Eseu despre timp și imagine în „Memento mori”, Ed. Institutul Cultural Român, București, 2010, p. 220, 222, 224.

[5] Uneori transmite eroilor săi aceste măști artistice, după cum observa Gană: „În centrul acestei mitologii literare se află Poetul, în ipostazele pe care le-am analizat în paginile dinainte. Obiectivările lui în proză și în teatru sunt Dionis, Toma Nour, Maio. Alți eroi sunt pictori (Ioan, Ieronim), sculptori (Euthanasius), actori (Poesis), muzicieni (Sofia)…”, cf. G. Gană, op. cit., p. 86.

Did you like this? Share it: