Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 25 martie, 2017

Aceleași cărți, același aer

Biblioteca e o stare de spirit. Și a te duce la bibliotecă înseamnă să te bucuri dacă găsești cărțile care îți trebuie și a plonja în ele, ca într-o apă care îți răcorește inima, sau a te întrista, dacă nu găsești cartea de care ai nevoie. Biblioteca e o întrecere cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Când găsești informațiile…îți vine să țipi de bucurie. Dar la bibliotecă nu se vorbește, ci se citește!

Altădată îmi luam notițe. Acum fotografiez paginile. Telefonul meu e pe post de stilou când citesc la bibliotecă: copiez cu telefonul tot ce am nevoie. Și azi am citit…aproape un giga, pentru că e setat pe fotografii de peste 2 mb.

M-am întors la bibliotecă de parcă am lăsat-o în urmă ieri, pe la ora 10…Mirosul de carte veche, mirosul mobilierului, praful de pe cărți…pentru că cele în foaie au praf. Zeci de mâini și de ochi au trecut peste unele pagini. Note, sublinieri, scrijeliri ale prezenței lor. Unele sunt donate recent, altele sunt introduse cu zeci de ani în urmă.

Cel care mi-a vorbit azi…mă știa, dar eu îl cunoșteam din vedere. Mi-a arătat 3 cărți cumpărate de el, mi-a indicat o sursă valoroasă (nu știam că e publicată), și am citit (adică am fotografiat)…aproape o oră. Însă, într-o oră, dacă ai îndemânare, citești multe cu telefonul. Le pui bine, le pui în depozitul de carte electronică…acolo unde cărțile nu se prăfuiesc niciodată…după care poți pleca cu biblioteca la mare, la soare, la munte, în delegație, pe tren, pe avion…și nimeni nu știe că tu porți o comoară de bibliotecă cu tine.

Dar ea, comoara, există! Și cine știe prețul cărților, știe că ele sunt mai valoroase decât orice aur și uraniu de pe lume. Că ele sunt ca mântuirea noastră, dacă sunt cărți, cu adevărat cărți. Pentru că în lumea asta sunt sufocant de multe cărți, dar marile cărți, adevăratele cărți nu sunt atât de multe pe cât am crede.

Bibliotecara avea aceeași ochi, niște ochi neschimbați…și știa cine sunt. Nu m-a întrebat nimic, nici eu nu am spus nimic. Însă cel mai frumos lucru e acest respect real între oameni, respectul care te cunoaște și care crede în tine.

Iar eu am nevoie, din când în când, să merg pe unde am mers cândva, să mă reîntorc în locurile unde am fost, pentru ca să înțeleg…cum sunt ele și cine mai sunt eu.

Da, era aceeași clădire, numai eu eram altul! Cărțile, revistele erau aceleași…unii oameni erau aceiași…numai pe cei noi nu îi cunosc și nu au de-a face cu mine. Lumea mea e în trecut…e dispersată peste tot. Cei care au venit după mine trăiesc în lumea lor, chiar dacă lumea lor se întretaie cu a mea. Numai că lumea mea are o istorie mai mare în spate (o, ce înseamnă istoria pentru om, când el este atât de fulgurant pe lume?!), are rădăcini, are zboruri…dar ea nu este interesantă pentru cine nu mă cunoaște.

Eu nu îi cunosc pe ei, ei nu mă cunosc pe mine. Suntem străini lângă străini. Poate că avem unele idei comune. Poate că avem multe în comun. Dar dacă nu ne știm și nu vorbim unii cu alții e ca și cum nu ar exista toate acestea. Dacă nu știm nimic despre ceilalți e ca și când ei nu ar exista. Și când privim oamenii ca pe niște „obstacole”, de care trebuie să ne ferim toată ziua pe stradă și la locul de muncă, nimic nu contează, nimic nu e important, nimic nu are sens.

Pentru că sensul oamenilor e în oameni și cei care îl scriu, aceia îl pun în cărți. Și ca să știm ce a fost, trebuie să apelăm la istorie. Iar istoria, ca o bătrână plină de zile și de povești, ne povestește ce vrea, ce poate, ce are chef. Și cartea dă praful de pe istorie, dezgroapă istoria și ne-o pune în brațe, pentru ca noi să stăm față în față cu istoria.

Dar ce să faci cu istoria, când tu vrei fotbal și un bax de bere, pentru că și așa ai noștri o să joace prost, ca de obicei? Și ea ce să facă cu istoria, când nuanța de ruj i se strică și nici nu are bani de intrat în club? Ce să facă bătrâna cu istoria în fața plății la lumină?

Dar nu e așa, oameni exasperați de ziua de azi! Lumea, ieri, azi și mâine se conduce după cărți. Trebuie să dai o fugă până la bibliotecă…pentru că acum, lângă fiecare mall, e și o bibliotecă. Lângă fiecare tutungerie este și o bibliotecă. Lângă fiecare școală e și o bibliotecă…și oamenii pot cumpăra cărți de la bibliotecă de pe telefonul mobil sau le pot citi pe cele deja gratuite.

Statul, lumea, umanitatea evoluează. Citim în neștire. Orice privire e o citire. Scanăm prețuri, scanăm oameni, scanăm sentimente. Știm cine e „prost”, cine e „al dracu”, cine e „băiat bun, de-al nostru”. Capul nostru e atent la fiecare cuvânt care iese din gura altora, chiar și atunci când nu ne interesează ce spun ceilalți.

Venim, pe furiș, și ne vedem unii pe alții în online, pentru că acasă căscăm de atâta inteligență și de atâta dialog și de atâta iubire și de atâta compromis cu starea de bun simț. „Dar ce-a mai scris pe Facebook? Dar ce-a mai scris? Dar ce mă interesează pe mine ce-a mai scris?!…Dar, totuși, ce-a mai scris, că abia îmi merge nenorocita asta de tabletă, deși am luat-o la preț redus?!!”.

Lângă fiecare copac în picioare stă o bibliotecă. Copacul e viu, el e ca aerul, dar biblioteca e lângă el. Stai lângă copac, cu telefonul în mână, intri online…și citești! Nimic mai simplu! Citești o bibliotecă, două…sau 2-3 pagini, vezi niște fotografii, asculți ce-a zis, ce n-a zis…și copacul rămâne în picioare, tu stai lângă copac, și biblioteca e la tine, în buzunar.

Și oamenii nu știu unde e fericirea ta, dar tu ai bucurie și în buzunar. O duci cu tine.

Eminescu: între modernitate și tradiție [32]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dezambiguizări parțiale

După cum remarcaseră Ibrăileanu și Călinescu, mai demult, și Rosa del Conte ulterior, subliniind că Eminescu îi depășește cu mult pe poeții pașoptiști, nașterea lui Eminescu în limba și literatura română nu e verosimilă, privind lucrurile strict obiectiv. Este aici o taină încă neexplicată sau care depășește orice explicație oferită anterior.

Un lucru este foarte cert: nu poeții pașoptiști l-au născut pe Eminescu, adică, nu tradiția imediat anterioară (deși s-ar părea că poemul Epigonii propune această perspectivă, cel mai vechi poet indicat fiind Antioh Cantemir – însă perspectiva lui Eminescu se va adânci din ce în ce mai mult în trecut). Sau nu doar ea, contribuția ei fiind măsurabilă/ limitată. Profunzimile unei alte contribuții sunt însă aproape insondabile, și mă gândesc la literatura și cultura română veche.

Într-un anumit fel, această apariție fulminantă din epoca romantică este similară alteia, din secolul anterior, și anume (chiar dacă mă vor înfiera scepticii), celei a lui Antim Ivireanul, a cărui excepțională expresie românească nu se explică, omenește vorbind (cum ne indică și uimirea lui Călinescu), cu atât mai mult cu cât autorul nu era român. Pe Antim și pe Eminescu îi unește geniul limbii. Îi mai unește și luna, stăpân-a mării, și remarca lui Mircea Eliade că omiletica antimiană, pe care Eminescu o cunoștea (zice Eliade), era o chintesență patristică (ideatic și tematic)[1] și atunci…mai avem încă multe de spus.

Legătura cu tradiția literară românească veche este una care pleacă din profunzime. Eminescu își începe aventura poetică nu liricizând, ci poetizând, adică metrificând/ versificând, ca și pașoptiștii, înaintea lui. Dar de la același exercițiu și de la aceeași concepție plecaseră și Dosoftei și Miron Costin și tot în același sens retoric scrie literatură și Dimitrie Cantemir (Divanul și Istoria ieroglifică).

Pentru Eminescu, nu poeții în versuri sunt poeți – sau nu singurii poeți. Nichita Stănescu sesiza, în Cartea de recitire, această concepție tradițional-românească, și o reafirma, susținând că poezia română însumează cu mult peste volumele de versuri și că cel mai mare poet al literaturii române e Dimitrie Cantemir, mai tulburător decât marii moderni interbelici[2].

Pentru Eminescu, poezia înseamnă adevăr (istoric, filosofic, moral, religios) inoculat în imagini seducătoare/ poetice și mai înseamnă o metrică a „formelor perfecte” (Icoană și privaz), „măsura/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) (accentul cade aici pe geometria fagurelui, o altă formă perfectă), precum și o limbă „ca marmura de clară” (Nu mă înțelegi) – mi-am permis să parafrazez[3].

Sculptura în piatră este imaginea pe care o avea în minte Cantemir compunând Istoria ieroglifică („spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea  groasă ca aceasta, prea aspră piatră, multă și îndelungată ascuțitură să fie trebuit am socotit”[4]) – imagine sugerată de Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, după cum am arătat recent[5]. Iar Eminescu: sculptura în marmură.

Însă poezia nu rezidă numai în lirica versificată, de aceea, pentru Eminescu, Shakespeare e „cel mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru”[6] (o concepție destul de răspândită între romantici): „Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe” (Cărțile). Căci cunoașterea în profunzime a naturii umane i se pare cea mai autentică poezie.


[1] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 466.

[2] Cf. Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, f. a., p. 11-13.

[3] Pe traseul săpat de el, Arghezi își va alege poezia religioasă, Blaga pe cea mitologică, iar Barbu pe cea filosofică, toate implicând un substrat metafizic ce refuză (inclusiv în poezia erotică) simpla confesiune lirică.

Și nici poezia lui Bacovia nu înseamnă deloc, cum credea Ion Barbu, „melodioase plângeri” (Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 145), ci este o proză gravă, existențialist-filosofică, exprimată lacunar/ lapidar în versuri. La aceeași filosofie și expresie gnomic-aforistică a poeziei se întoarce și Nichita Stănescu.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 3-4. Dar tot Cantemir închipuia și ieroglife săpate în pereții caselor lângă zugrăveli ca „floarea marmurelui”, cf. Idem, p. 128.

[5] A se vedea articolul meu:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/teologie-si-poezie-la-sfantul-antim-ivireanul-si-dimitrie-cantemir/.

Acesta a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2016, cf.  http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/studii-literare-vol-2/.

[6] Cf.  M. Eminescu, Opere, X, Publicistică (1877-1880), ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Ed. Academiei R.S.R., București, 1989, p. 23.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [10]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

Am zis despre Hristos și Biserică, să zicem și despre suflet și Cuvânt. Sufletul celui Drept este mireasa Cuvântului [sponsa Verbi]. […]

Nu-i așa că, atunci când cugetăm ceva despre Scripturi și nu putem să aflăm interpretarea lui[1], în timp ce ne întrebăm, în timp ce căutăm, deodată, se vede [videtur] urcând nouă/ la noi, ca peste munți, anume, învățăturile/ dogmele cele mai înalte [altissima dogmata]?

Apoi, ca peste dealuri apărând nouă, [înțelegerea ne] luminează mintea [illuminat mentem], ca să reverse în simțuri ceea ce se vedea a putea descoperi cu greutate. Așadar, ca de nicăieri [quasi ex absente] face prezent pe Cuvântul în inimile noastre[2]. […]

Sare deci în inima fiecăruia și adesea [face aceasta], saltă și iese și Se întoarce. Dacă Îl urmezi, dacă Îl cauți, dacă ție [ți-e dor a fi] în discuție iubitoare [grata disputatione] cu Cuvântul învățaților credincioși, [atunci] te rogi să învie [în tine].

Precum aceea care L-a căutat și L-a găsit, care a zis: „Fratele meu a trecut [frater meus transivit], sufletul meu a ieșit în cuvântul lui [anima mea exivit in verbo ejus]” (Cânt. Cânt. 5, 6). Așadar, chiar dacă sare peste munți, urmează-L.

Căci se află în munți și pe dealuri vânătorii Domnului [venatores Domini], care îi află pe cei ce se vânează spre viață [capiuntur ad vitam]. Căci astfel a zis Dumnezeu prin Ieremias: „Iată, trimit mulți pescari și mulți vânători [multos piscatores et multos venatores] și îi vor vâna pe cei [care se află] peste tot muntele și peste tot dealul [super omnem montem et super omnem collem]” (Ier. 16, 16).

Așadar, acolo poporul lui Dumnezeu este căutat și aflat: în învățătura, harul [și] asceza lui Petros și a lui Pavlos [in Petri et in Pauli doctrina, gratia, disciplina]. Ca să nu fie în viroagă[3] [in convalle], unde [este] plânsul [ubi fletus], ci în munții din care luminează Hristos […]: „Luminând Tu minunat din munții veșnici” (Ps. 75, 5).

Așadar, noi, care nu putem a fi munți, să stăm în munți sau pe dealuri, pentru ca, atunci când îi va trimite Domnul pe pescarii și vânătorii Săi ca să-i vâneze pe cei care sunt peste toți munții sau peste toate dealurile – adică învățați în lege și în Profeți, și în cunoașterea Noului și a Vechiului Testament având toată experiența/ exersarea [Novi et Veteris Testamenti cognitione omnem habentes conversationem] – să ne găsească pe noi pregătiți. […]

Așadar, sare peste Biserică, [peste] cea care este casa pâinii [Bethel/ Vetil], Cel care întărește inima credincioșilor[4]; de aceea și mireasa despre El zice:

(Vers. 2, 9) „Verișorul meu este asemenea gazelei sau puiului cerbilor, peste munții Vetil”. Căci sare peste Biserică, care este casa lui Dumnezeu, Cel care întărește inima credincioșilor. În mod vrednic [se spune] precum gazela/ capra sălbatică [capreola], pentru că capra [sălbatică] paște în înălțimi [capra in altis pascitur][5]. […]

În mod vrednic [se spune] precum puiul cerbilor: pui ca fiu, Căruia I-a crescut înlăuntru puterea firii părintești [cui paternae inoleverit vis naturae]. […] Să privim la acest pui de cerb care sare, ca să nu [mai] putem a ne teme de șarpe.

„Iată, el însuși stă după peretele/ zidul nostru [ipse stat post parietem nostrum], căutând prin ferestre, privind-mai-înainte prin plase/ curse [prospiciens per retia]”. Căci vine și este întâiul după zid[6], pentru ca să piardă vrăjmășia dintre suflet și trup, întrucât a stricat zidul care se vedea făcând împiedicare împăcării.

Apoi privește-mai-înainte prin ferestre [prospicit per fenestras]. Ce să fie ferestrele, auzi-l pe Profet zicând: „Ferestre deschise sunt din cer [Fenestrae apertae sunt e coelo]” (Is. 24, 18).

Și astfel Profetul arată [pe cele] prin care Domnul a privit [respexit] neamul omenesc [genus humanum], mai înainte ca El Însuși să coboare pe pământ. […]

Așadar, dacă oarecare suflet mai râvnitor [studiosius] Îl caută pe El, de departe aude glasul Lui. […]

Îl vede pe El sărind spre a veni la sine, adică grăbindu-Se și alergând și săltând peste acelea care nu pot să prindă puterea Sa în inima bolnavă [infirmo corde]; apoi, privind-mai-înainte prin tainele/ enigmele Profeților [per aenigmata Prophetarum], citindu-le pe ele și ținând cuvintele lor, vede deci privind-mai-înainte, dar ca prin ferestre, nu ca [la ceva ce este] deja de față. […]

„Iată, el însuși stă după peretele/ zidul nostru, căutând prin ferestre, privind-mai-înainte prin plase/ curse”. Căci Biserica sau inima [anima][7] celui Drept – [care] Îl văzuse sărind ca puiul de cerb peste munți și uitându-Se deodată Cel dintâi după peretele casei Sale, privind-mai-înainte prin ferestre, distingând prin plase [eminentem per retia] –, sare [exsultat] și se bucură pentru că ea însăși este iubită de Mire [ipsa amatur a Sponso][8].


[1] A acelui lucru pe care căutăm să-l înțelegem.

[2] PL 15, col. 1975-1976.

[3] În râpa Iadului.

[4] Cf. Ps. 103, 15: „și pâinea întărește inima omului”.

[5] PL 15, col. 1976.

[6] Dincolo de zid.

[7] Am tradus prin inima și nu sufletul, pentru ca să fie la feminin, fiind vorba de mireasa Mirelui.

[8] PL 15, col. 1977.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén